• Plecată la studii în Japonia, o româncă se căsătorește cu un bărbat pe care îl cunoaște apelând la o agenție matrimonială. Norocul îi surâde și întâmplarea devine dragoste. Au trecut de atunci zece ani •
Obiectul roșu
La trei ani de la căsătoria civilă, încheiată la primăria oraşului în care locuim (învecinat cu Tokyo), am trecut printr-unul din locurile noastre preferate. În inima metropolei, lângă o clădire a poliţiei, vizavi de o şcoală de modă şi una pentru bucătari, într-o zonă cu hoteluri şi restaurante, într-un decor de beton, sticlă şi asfalt din care nu lipsesc totuşi pomii, te întâlneşti brusc cu un obiect roşu. Prima oară când l-am văzut, am crezut că e o reclamă, până am descifrat sensul: L…O…V…E… Mai întâi ne-am mirat: „Ce-i cu asta? Aşa, pur şi simplu, în centrul orașului?”. După care, ne-am învârtit fericiţi în jurul operei de artă, rugându-i pe trecători să ne fotografieze împreună cu ea…
Când ajunsesem pentru prima oară acolo, încă nu ne mărturisisem sentimentele unul faţă de celălalt. Ne cunoşteam de două luni. Era a treia întâlnire. Cu o zi înainte, fusesem la o expoziţie Dali, la care mă invitase el. Aveam gusturi comune. Era dimineaţă, încă destul de cald pentru primele zile din Octombrie. Îl conduceam spre Primăria Tokyo, pe care el n-o văzuse, un loc unde veneam adesea cu drag: priveliştea de la etajul patruzeci şi cinci îmi adâncea sentimentul de prietenie pentru acest oraş şi permanenta uimire în faţa forţei umane pe care o emana. Cu o zi în urmă, în drum spre muzeul aflat în parcul Ueno, îmi spusese că el nu o să mă ţină de mână. Acum, fiind dimineaţă, am intrat într-o cafenea şi am băut fiecare câte o cafea. Nu eram decât noi doi şi era o plăcere să ne aşezăm unul lângă celălalt, la locurile de la fereastră. (Mai târziu, după căsătorie, când ne-am aranjat bucătăria, nu ne-am pus scaunele faţă în faţă, ci unul lângă celălalt, de aceeaşi parte a mesei, având înainte ferestrele de la sufragerie.) Sunt de vină aerul, lumina, sunt poziţii pe care le cauţi instinctiv?
Apoi ne-am plimbat prin zona din faţa Primăriei, după care ne-am suit la etajul patruzeci şi cinci şi am privit peisajul. Nu mai ştiu dacă se zărea Muntele Fuji sau nu, dar am văzut, desigur, Palatul Imperial, Parcul Meiji, Turnul Tokyo, clădirile din Roppongi, zona portuară. Blocuri, case, autostrăzi. Lui îi era rău de înălţime, dar totuşi s-a uitat.
Am coborât. Liftul era atât de rapid, încât îţi ţiuiau urechile. Am mers înapoi, prin soare, pe drumul pe care venisem, de data aceasta ţinându-ne de mână. Ne strângeam tare palmele. Sunt aproape la fel de mari. Din când în când, se uita dacă este mai sus sau nu umărul lui decât al meu. Sunt destul de înaltă.
Pastiluțe cu mentă

A doua întâlnire a fost în Septembrie, pe malul oceanului. Ştiu că-i priveam stânjenită pe cei doi îndrăgostiţi aşezaţi pe o bancă, între noi şi mal, cum ea îşi rezema capul de umărul lui. Bărbatul cu trei ani mai mare decât mine, care tocmai îmi spusese că el e născut în zodia Dragonului, iar eu în cea a Oiţei, stătea pe bancă, în stânga mea, la o oarecare depărtare. Mă privea în ochi, zâmbea, vorbea rar şi clar. Ziua aceea era chiar ziua mea.Venise special ca să-mi spună „La mulţi ani!” şi a ţinut să-l învăţ cum se zice în limba română. În timp ce stăteam de vorbă, scotea din când în când din buzunarul jeans-ului o cutiuţă cu bombonele mentolate. Lua câte una. Doar el, mie nu-mi dădea… Aşa că i-am cerut. După care a început să-mi ofere de câte ori se servea şi el. Problema era că eu am rinită şi strănutam amarnic după fiecare pastiluţă.
Cruciulița
„Eu cred că o femeie străluceşte când munceşte. Eu vreau ca soţia mea să continue să muncească, nu ţin să fie casnică”, îmi spusese, la prima întâlnire. În seriale şi în relatări documentare, femeia japoneză renunţă, de obicei, la serviciu, odată ce se căsătoreşte. Bărbatul o apără pe ea, iar ea apără căminul/copiii (ie wo mamoru). „Şi mai cred”, a spus el tot atunci, „că în creşterea copiilor, trebuie să ştii şi să-i cerţi, nu poţi să-i alinţi nelimitat”. Eram bucuroasă că spunea astfel de lucruri de la început şi, mai ales, că eram perfect de acord cu el.
Era August, miezul verii, abia respirai de căldură, stăteam pe o bancă în oraş, după ce luasem prânzul. Ne dăduserăm întâlnire de dimineaţă, fiindcă, zicea el, se trezeşte foarte devreme. La ora aceea încă nu erau deschise cafenelele şi ne-am plimbat destul până să găsim una. Starbucks. Intrăm, comand mocha, iar el, cred, caffé frappé (după căsătorie, când am rememorat aceste clipe, mi-a mărturisit că era îngrozitor de dulce!). Dar atunci a băut totul, fără să crâcnească. Am început să discutăm despre cum ne petrecem timpul liber, ce muzică ascultăm, ce filme ne plac, când, brusc, spune: „Eu cred”. Se uita la cruciuliţa mea de la gât. „Ştii filmul lui Mel Gibson despre Hristos?”. „Actriţa care joacă Sfânta Maria este româncă”, i-am spus. M-a privit în ochi și mi-a spus aproape șoptit: „De când eram mic, am fost atras de Iisus”.
***
Prima dimineaţă în doi, la mine acasă. E mijloc de Octombrie, o toamnă blândă. Pregătesc o cafea turcească. O torn în ceşti. Pe masă se află un pliant cu reclamă pentru cafea: un cappuccino; sub fotografie scrie: „În dimineaţa aceasta, am tot ce mi-am dorit”. Se pare că nu numai dorinţa mea, ci şi a lui era pe cale să se împlinească. „Oishii” (gustos), zice. „De fapt, tot ce mi-ai gătit tu este oishii. Îmi place mâncarea românească. Am mai mâncat şi bucate gătite de altcineva și nu mi s-au potrivit, dar tu eşti grozavă! Ar fi un chin altfel, ştiu astfel de cazuri…”
***
Mă ruşinam că mă sărută în public, dar, în acelaşi timp, eram şi fericită că o face. Tot în luna Octombrie, am mers la teatrul Kabuki, îl vedea pentru prima oară. Apoi, la teatrul de păpuşi, Bunraku. Ambele i-au plăcut. Mă simţeam uşurată că se simte atras de obiectul pasiunii mele. Am luat odată cina şi la restaurantul românesc „Darie” din Ginza. „Bun”, zicea el mâncând, „bun”.
Căsătorie internațională

– Ce înseamnă să fii creştin? m-a întrebat odată, la telefon.
– Ce mi-ai spus tu în prima zi când am avut întâlnire: EU CRED.
După câteva luni, eu citeam Crezul pentru el, la ceremonia de botez din România. Trecuse de bună voie la ortodoxie.
– Dar el a vrut? Sau noi l-am botezat doar aşa, şi suntem nişte complici? a întrebat doamna preoteasă.
– EL CREDE, doamnă, am spus.
Şi astfel, cu întâlniri şi convorbiri telefonice, au trecut două luni de la ziua mea. Descoperisem aka ito, firul roşu care îi leagă, în viziunea japoneză, pe doi îndrăgostiţi. Era deja Noiembrie. Se mai încheia un weekend. Trei luni de la prima întâlnire. De dimineaţă cumpăraserăm împreună o sofa pliantă pentru sufrageria lui, el neavând decât futon (plăpumi de dormit pe jos – îi spusesem că nu pot dormi pe jos). Se făcuse roşu ca un rac la casă, când am plătit canapeaua.
Seară de toamnă. Stăm de vorbă la o cafea. El spune:
– Dō shiyō ka na. Ce-ar fi de făcut?
– Păi, asta ar fi de făcut, zic eu, sō shiyō!
– Şi eu zic la fel. Să le spun părinţilor, fraţilor şi şefului meu. A sunat pe loc şi i-a anunţat. Apoi i-am sunat şi eu pe părinţi, acasă, în România. Le-am cerut voie să mă mărit, a vorbit şi el cu ei, eu traducând. „Doamne ajută!”, mi-au spus ai mei. „Şi părinţii lui ce spun?”, întreabă tata. „Sunt bucuroşi, foarte bucuroşi”. „Deci sunt de acord?”. „Da. Ne căsătorim”.
„Kokusai kekkon ka”, se pare că spusese mama lui la telefon. Căsătorie internaţională, carevasăzică… Cu ani în urmă, la un seminar, profesorul ne-a rugat să ne spunem părerea despre acest gen de căsătorii. Atât studenţii străini, cât şi cei japonezi au fost destul de pesimişti: au vorbit despre bariera lingvistică: nu poţi transmite nuanţe, semnificaţii complicate; despre cea culturală: obiceiurile diferă, cum te poţi adapta sau renunţa la ele, mai ales când este vorba de religie, dar chiar şi când este vorba de mâncare, curăţenia casei şi cea fizică? Apoi au abordat şi aspectul social: părinţii sau rudele pot să nu fie de acord sau există riscul să nu te poţi integra în comunitate… Profesorul a părut surprins să conchidă că tinerii, fie ei japonezi sau străini, nu par prea dispuşi să se îndrăgostească de cineva din altă ţară.
Iubire la avizier

Îmi amintesc adesea de cei doi sempai, un coleg şi o colegă, mai mari, de la Universitate, care, dorind să mă vadă la casa mea, făceau ceea ce se face în mod obişnuit în Japonia, şi, cred, nu numai aici: mă invitau fie în oraş, fie acasă, la o petrecere unde veneau şi burlaci apropiaţi de vârsta mea. Dar, desigur, lucrau deja la mari firme. Eu eram o studentă ieşită din tipare: mă apropiam de treizeci de ani şi îmi dădeam doctoratul; femeile japoneze de vârsta mea erau, de obicei, căsătorite, şi mame a cel puţin un copil.
După o astfel de petrecere, colega mea mi-a spus: „Tottsukinikui”. Adică,”e greu să se ataşeze cineva de tine”. Cuvinte care, în cădere, adunau după ele, ca un bulgăre de zăpadă în rostogolire, alte cuvinte din amintire, rostite de bărbaţi japonezi la adresa mea, cum ar fi: kawaiku nai (nu e delicată, n-are nevoie de ajutor, nu-i mignonă); sau: shibararesō dakara, iya da ne (nu-mi place, e prea autoritară, cred că mi-ar restrânge libertatea). Apoi am aflat că există un grup al celor ce-și caută un partener de viață. „La noi sunt înscrişi mulţi domni care nu au ocazia să-şi facă cunoştinţe mai apropiate printre doamne…”, mi-a spus o funcționară. Am încuviinţat din cap. „Fiindcă nu aveţi încă patruzeci de ani, aveţi dreptul să vă înscrieţi în grupul celor mai tineri…”.
A fost mai simplu decât aş fi crezut: am predat adeverinţa de celibat de la Ambasadă, adeverinţa de angajat în câmpul muncii, adeverinţa de venit, am completat cererea de înscriere în grupul celor care doresc să-şi caute un partener de viaţă, am plătit serviciile pentru un an şi am plecat fericită, după ce am mai privit o dată numele afişate la intrare – cuplurile formate prin acest birou de mediere pentru căsătorii. Doamna care răspundea de mine mi-a urat să ajung şi eu la avizier. Nu cred că am îndrăznit să-mi formulez nici măcar în gând un răspuns.
Mai încercasem cu ani în urmă. Trimisesem o cerere de înscriere la o astfel de firmă, dar nu primisem niciun răspuns. Şi atunci, ca şi acum, adresa agenţiei matrimoniale era scrisă într-un anunţ publicitar din ziarul la care eram abonată, unul din cele mai mari din Japonia. Nu mai ţin minte. Cred că ştiam de firmele acestea, dinainte de a veni la studii în Japonia, sau am aflat după aceea? Oricum, cert este că văzusem destul de des în filmele lor (seriale de televiziune) aşa-zisele omiai: întâlniri între doi tineri, aranjate de un mediator de la o firmă specializată. Înainte de întâlnire, tinerii primeau datele referitoare la candidat/ă şi o fotografie a lui/ei. Dacă erau interesaţi, se întâlneau în prezenţa mediatorului, uneori şi a părinţilor din ambele părţi. Câteodată, chiar acceptarea unei astfel de întâlniri însemna acceptarea candidatului ca logodnic. Alteori, după prima întâlnire, tinerii urmau să decidă dacă strâng relaţiile sau nu. Nici rolul părinţilor nu era de neglijat în luarea deciziei. În alte filme, se punea uneori întrebarea: „renai kekkon” sau „omiai kekkon”, adică, „v-aţi căsătorit din dragoste sau prin întâlniri aranjate?”.
Din interes sau din dragoste?
La prima vedere, puteai crede că o căsătorie prin omiai nu este una din dragoste…
Firma în evidența căreia mă înscrisesem nu intervenea, însă, în procesul de cunoaştere a părţilor sau în luarea deciziilor. Din interes sau din dragoste, depindea de cei implicaţi. Eu ştiam ce îmi doresc. La mai bine de un an de la căsătorie, m-am întâlnit, în România, cu prietena mea din copilărie, care m-a întrebat cum mi-am cunoscut soţul. Când i-am spus că printr-o agenţie, mi-a zis: „La noi, la agenţii nu se duc decât cei cu probleme, în rest, dacă eşti O.K., îţi găseşti tu singur pe cineva, totul este să ieşi din casă la un ceai, undeva…”. Da, eu nu ieşeam. Acasă – facultate, iar mai târziu, serviciu – acasă. Nu baruri, nu cluburi, nu discoteci.
Rugăciunea de seară

Da, mai aveam un an până la patruzeci, şi eram deja angajată în învăţământ de 5 ani. Aveam doctoratul, dar n-aveam un iubit. Nu ştiu unde citisem sau văzusem tot în vreun film că în Japonia, femeile care continuă studiile superioare se căsătoresc mai greu… Şi, în general, femeile de vârsta mea, cu serviciu, erau prezentate în seriale ca fiind destul de bărbătoase și dure… Cu vreo doi ani înainte de a mă înscrie eu la această agenţie matrimonială, în Japonia fusese la modă expresia make inu (câine de prisos). Se făcea referire la femeile de peste treizeci de ani, necăsătorite, fără copii, dar cu serviciu şi suficienţi bani ca să ducă o viaţă fericită. Era un fel de a spune că în Japonia o femeie este considerată realizată doar dacă se căsătoreşte până la treizeci de ani şi are copii, în majoritatea cazurilor, renunţând la profesie. Deci eu eram un câine de prisos.
Cu un an înainte de a bate la uşa acestei agenţii matrimoniale, fusesem în România şi, la recomandarea unui preot, am început să citesc două acatiste: unul închinat Maicii Domnului şi unul închinat Sfântului Antonie. Le citeam alternativ, aproape zi de zi. Şi-mi rosteam dorinţa.
M-am înscris la agenţie în Martie. În fiecare lună, după cum fusese înţelegerea, am primit datele a câte trei candidaţi care îndeplineau condiţiile mele de vârstă, venituri şi… înălţime. Eu am 1,80 m. Erau ataşate şi câteva rânduri scrise de ei înşişi, o mică autoprezentare şi o idee despre cum văd ei relaţia ideală cu partenerul. Desigur, şi eu scrisesem aşa ceva în cererea mea. Au fost câţiva care au vrut să mă cunoască. Ca urmare, am schimbat, tot prin agenţie, numerele de mobil. Şi am aşteptat. Unii au sunat, alţii nu. Dintre cei care au sunat, unul a dispărut după o întâlnire. În ceea ce-i priveşte pe alţi doi, am dispărut eu. Şi iată că este August şi mă sună un altul, care-mi spune: „Nu voi veni la întâlnire în costum”. Mama era la mine, eram în vacanţa de vară. Îi povestesc, ne amuzăm. Răspunsul meu fusese: „Nici eu”.
La prima întâlnire, mi-a spus că este cam retras şi cam tăcut, şi că fetele se cam plictisesc cu el; i-am răspuns că eu nu mă plictisesc deloc şi că a te bucura de tăcere, în prezenţa cuiva, este ceva deosebit. După prima întâlnire, a sunat telefonul, la zece seara, ca să-mi mulţumească pentru ziua deosebit de plăcută. Apoi a sunat telefonul o dată pe săptămână. Iar apoi, în fiecare seară, patru luni. Vorbeam cam câte o oră despre noi, amintiri, prieteni, întâmplări, gânduri, sentimente, descoperindu-ne din ce în ce mai apropiaţi. Eu continuam să mă rog seară de seară, ca de obicei.
***
Când m-a prezentat părinţilor lui, am aflat că sunt amândoi de vârsta tatei. Iar mama lui a spus: „Ce griji mi-am făcut că nu se mai însoară, ce griji! Dar iată că EXISTĂ DUMNEZEU!”.
Am depus actele la primăria oraşului la patru luni de la prima întâlnire, iar la un an, am făcut cununia religioasă în România, naşii fiind domnul şi doamna preoteasă. Au venit rude şi prieteni.
Un domn japonez ne-a spus de curând: „Deasupra voastră pluteşte un noruleţ în formă de inimă. Mă faceţi şi pe mine fericit”. Şi apoi, râzând, „dar asta nu mai durează mult, vreo cinci-șase ani…”. La noi au trecut zece. Poate avem o șansă…
MARIA