• Deși au trecut 400 de ani de la cumplita moarte a domnitorului Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi, legenda fabuloaselor bogății ale marelui domn muntean supraviețuiește până azi, în satele pierdute ale Munților Căpățânii și ale Mânăstirii Hurezi. Dar ele nu vorbesc doar despre comorile de aur ascunse, ci și despre viața uimitoare a brâncovenilor, cea mai mare dinastie regală a Munteniei. La început de Noiembrie, am fost în județul Vâlcea, pe urmele lor •

Casa lui Ilie Dumitru este cea mai mică din satul Ifrimești. Eu stau pe o laviță, el stă pe marginea patului, și în cameră mai sunt doar o masă și o sobă. O casă din bârne de lemn, cam cât o bucătărioară, cu un singur bec atârnând din tavan. Am venit să aflu povești despre comorile lui Brâncoveanu, a cărui mănăstire, Hurezi, e în apropiere. Nea Ilie oftează: „Domnule, dragă, d-apăi în satul Romani, numa acu câțiva ani au fost doi indivizi de s-au dus să caute peștera cu comoara lui Brâncoveanu. Colea, pe vârful lui Roman! Și găsiră ei ca un fel de peșteră, în care se băgară, și în capătul ei peretele de stâncă era crăpat așa, cam cât să bagi mâna. Ce-or văzut prin crăpătura aia în stâncă, s-au speriat: numa grămezi de aur! Bani mulți de aur, carafe de aur, tăvi de aur… toate grămădite acolo! Și-au încercat să bage mâna să ajungă la ele.

Și-atunci, ziceau ei, că li s-a arătat ca o pasăre mare de foc sau de aur, ce păzea comoara aia. S-a cutremurat muntele cu ei și au fugit. Numa că, ieșiți din peșteră, s-au trezit pe alt deal și în altă pădure, către Jgheaburi, și mult timp au fost tot cu mintea încâlcită, de nu s-o mai înțeles nime cu ei.” Tăcem amândoi, ca și cum ne-am imagina că suntem în peștera plină cu aur, nu în căsuța cu podea de pământ.
Apoi nea Ilie îmi pune o întrebare la care, pur și simplu, nu mă gândisem niciodată: „Da’ Brâncoveanu ăsta, cât de bogat fu, de putea să ascundă el atâta aur?” Deși am scris mai multe reportaje despre legendele comorilor brâncovenești, de la Arnota și până la Baia de Aramă, deși e lucru cunoscut că legendele pleacă de la un sâmbure de adevăr… nu știu cum de mi-a scăpat tocmai această întrebare simplă și, poate, cea dintâi pe care trebuia să mi-o pun: cât de bogat a fost de fapt Brâncoveanu, dacă există atâtea legende ale comorilor lui? Pot fi toate simple scorniri?
Prințul Aurului

Constantin Brâncoveanu s-a născut într-o familie boierească foarte bogată: tatăl său, Papa Brâncoveanu, era bogat, bunicul patern, Preda Brâncoveanu, era și mai bogat: deținea peste 200 de sate și 1500 de familii de robi. Familia era legată genealogic de vechile familii boierești oltene, iar centrul domeniului ancestral era la Brâncoveni, în actualul județ Olt. Pentru început, Constantin Brâncoveanu a moștenit o parte din această avere, plus încă o parte, de pe linia mamei sale, și a continuat să cumpere proprietăți. Cu grijă și străduință, a ajuns în cele din urmă să aibă 55 de sate întregi, 56 de moșii sau părți de sate, vii situate în zece regiuni viticole, cinci case și palate în București, case și proprietăți în Târgoviște și opt proprietăți în Transilvania (printre care la Brașov, Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Șomartin și Poiana Mărului!). Adică, cel puțin 180 de proprietăți și moșii! Asta fără să mai punem la socoteală pământurile donate mănăstirilor. Și toate produceau cereale, dijme, obligații ale țăranilor sau pur și simplu produse care erau apoi vândute. La toate se adăugau alte exploatări: păduri, mori, heleșteie, bălți cu pește, fânețe, stupi și cirezi de animale. De exemplu, numai viță de vie avea aproape două sute de hectare, și Brâncoveanu urmărea personal culesul viilor din zona Piteștiului, iar în București, avea dreptul exclusiv de comercializare a vinului domnesc.

Anton Maria del Chiaro, cărturar și diplomat italian, adus din Veneția, special ca să îi fie secretarul lui Brâncoveanu și profesorul copiilor săi, consemnează că rudarii care extrăgeau aur din râuri aveau obligația să predea anual domnitorului cincisprezece unități numite „frunți de aur”, estimate de istorici la aproximativ patru kilograme. Poate de aceea turcii îl porecliseră Altân Bey, adică Prințul Aurului. Și poate de aceea în legenda pe care tocmai mi-a spus-o nea Ilie stând pe marginea patului, povestea era legată de o peșteră plină cu aur.
Ascunzătorile comorilor

Elena Popa are opt capre, un țap, două văcuțe, o curte plină de păsări și ditamai livada în spatele casei. Nu-și vede capul de treabă toată ziua, de când răsare soarele și până când apune, peste dealurile Horezului. A coborât din pod o legătură cu fân. O lasă jos și îmi îngăduie doar câteva întrebări, tot cu ochii după orătăniile din curte. „Apăi, sigur că împăratul Brâncoveanu a îngropat averi pe-aci. Io am auzit că fură îngropate și la Arnota și pe valea lui Neag, colea, și prin alte stâncărișuri de prin munte. Și multe îs puse cu blestem, mare curaj are cine le caută! Da era și normal să facă așa! Dară nu era să ție omu tătă averea într-o singură cameră încuiată, să aștepte să îl calce hoții și tâlharii. De locurile astea auzirăm noi, încă din bătrâni, de ele, da câte n-or mai fi…”. Tanti Elena are dreptate. Legendele pornesc de la un sâmbure de adevăr. Numai că ascunzătorile bogăției unui domnitor ca Brâncoveanu au fost mai sofisticate decât o simplă groapă în pământ. Pentru că la acea vreme, poziția unui domn al Țării Românești era nesigură, sultanul putea dispune mazilirea, iar averea domnitorului căzut în dizgrație putea fi confiscată, Brâncoveanu a urmărit să-și asigure, într-adevăr, atât o rezervă financiară, cât și posibilitatea refugiului familiei într-un teritoriu aflat în afara controlului direct al Porții. De aceea, în 1695, a obținut de la Împăratul Leopold I, titlul de principe al Sfântului Imperiu Roman, iar în 1701, a obținut autorizația imperială de a se refugia în Transilvania, împreună cu familia, dacă situația politică o impunea. În 1714, Brâncoveanu l-a trimis la reședința din Brașov pe negustorul Manu Apostol (unul dintre cei trei oameni de încredere care se ocupau de averea sa), cu bani și obiecte de preț: 53.893 de galbeni, plus multe bijuterii din aur și argint. O adevărată comoară! Și aceasta nu mai este o legendă, sunt fapte confirmate de actele vremii! Mai ales că…după moartea martirică a domnitorului, habsburgii s-au grăbit să confiște această comoară și să o mute în Viena…

Dar din ceea ce se știe până acum, marea comoară a lui Brâncoveanu era îngropată…la Veneția! Da, la 1700, Brâncoveanu folosea instituțiile financiare ale Republicii Veneția. Banii săi se aflau la Zecca, în Palatul Dogilor, instituția monetară și financiară a statului venețian, în cadrul unor depozite cu dobândă! Principalii oameni implicați în operațiunea de ascundere a banilor în Veneția erau Nicolò Caragiani (Nicolae Caragiani), negustor grec originar din Ioannina, stabilit la Veneția, și implicat în administrarea banilor domnitorului, Nica Papa zaraful, negustor și schimbător de bani originar din Epir, activ la București, cu relații în comunitatea greacă din Veneția, și Manu Apostol, negustor și om de încredere al domnitorului, cel implicat în transferul aurului la Brașov. Rețeaua nu se ocupa doar de bani. Prin ea circulau postavuri, țesături scumpe, mătase, produse de lux, ceară exportată din Țara Românească și multe alte mărfuri. S-au păstrat inclusiv socoteli trimise domnitorului de Caragiani, în ianuarie 1712, în care apar obiecte și materiale prețioase, comandate pentru familia domnească.
Conform mai multor istorici care au cercetat arhivele italiene, comoara lui Constantin Brâncoveanu, la «Banca di Venezia era de aproximativ 200 de mii de galbeni. Ce ar însemna o astfel de comoară în ziua de azi? Ar fi echivalentul veniturilor țării pe un an de zile, adică între 68 și peste 100 de miliarde de euro! La această putere financiară se adăugau puterea economică a domnitorului, care deținea pământuri și afaceri, plus puterea politică. Atât de bogat era Brâncoveanu și atât de mari erau comorile sale care au născut atâtea legende! Și așa cum legendele spun că ar fi comori îngropate pe mai multe văi și în mai multe locuri, tot așa se spune că Brâncoveanu ar mai fi avut bani și în bănci din Olanda sau Anglia… pe care, însă, istoricii nu le-au găsit.
Primii căutători ai comorilor

„Măi neică, eu fusei tătă viață pe munții ăștia, îi cunosc ca în palmă, că am lucrat la efeu, Exploatarea Forestieră, cum îi zicea pe timpuri. Da, este Valea lui Neag, unde se zice că Brâncoveanu și-a îngropat comoara. Da uite cum este: valea mare, a lui Neag, e largă și se termină într-o întinsură, între dealuri. De-acolo, din întinsura asta, pornesc așe, ca niște dește rășchirate, mai multe văișoare ce urcă printre munți. La una, noi îi ziceam Valea Ursului, la una îi ziceam Valea Lupului, la una Valea Vulpii… și tăt așe. Da oamenii le numesc pe toate, la grămadă, Valea lui Neag. Și de-aceea, când zice povestea că îi comoară pe Valea lui Neag… îi greu de știut unde anume. Da povestea zice așe: că a plecat Brâncoveanu noaptea, cu șapte slugi și cu multe care încărcate de aur. Au ajuns pe Valea lui Neag și acolo săpară un beci, au pus comoara în el, apoi îl zidiră și îl acoperiră, să nu se cunoască locul. Și când treaba fu gata, domnitorul pe toți îi omorî, ca să nu se știe unde îi îngropată comoara lui. Eu tare m-am mirat de povestea asta, că Brâncoveanu făcu mănăstirea Hurezi, de-i aci, lângă noi. Era om luminat și credincios și mare mirare să fi făcut el una ca asta… da așa-i povestea… putem noi să zicem, acu, dacă-i adevărată sau nu?”.

La 24 Martie 1714, la București, a sosit pe neașteptate Mustafa-aga Hambar Erin, trimisul Porții. Brâncoveanu a fost detronat, iar în locul său a fost numit Ștefan Cantacuzino. Familia domnitorului a fost dusă la Istanbul – soția, cele șapte fete, cei patru băieți. Dar în arest au ajuns și rude, gineri și alți apropiați. În urma mazilirii, autoritățile otomane au început identificarea, inventarierea și confiscarea bunurilor fostului domnitor. Tradiția cronicărească și relatările diplomatice descriu o intervenție rapidă, prin care se urmărea împiedicarea ascunderii sau transferului averilor. În total, o avere de peste 300 de mii de galbeni a fost confiscată (în bani și bunuri) și dusă la Istanbul, conform documentelor păstrate chiar în arhivele turcești. Secretarul personal al lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, descrie în amănunt inventarierea tezaurului privat, de la bijuterii la mobilă și veșminte scumpe, tacâmuri prețioase… toate scoase la vânzare de otomani pentru a le transforma în bani pentru Imperiu. Și după ce au luat repede tot ce a fost la vedere, turcii, convinși că aceasta este doar o parte a averii brâncovenești, au devenit primii căutători ai comorilor sale. Cruzi. Nemiloși. Lacomi.
Dacă în ziua de azi căutătorii de comori se bazează pe legende, turcii aveau informații exacte. Aflaseră, după cum se menționează într-un raport italian din 21 iulie 1714, că 30.000 de galbeni sunt păstrați într-o mănăstire din Adrianopol, metoh al Patriarhiei Ierusalimului. La Istanbul au găsit un funcționar al ambasadei Angliei, căruia i se încredințaseră alți galbeni, să îi țină ascunși. Au aflat și de comoara dusă în taină la Brașov de Manu Apostol… Toate aceste descoperiri ale turcilor le arătau că averea era repartizată în mai multe locuri și încredințată unor persoane diferite, deci, Brâncoveanu folosea ca ascunzători intermediari și depozite externe, doar că erau altele decât beciul din legendă. Martiriul domnitorului român cu siguranță se datorează păstrării credinței creștine, dar cel mai probabil și refuzului de a spune unde își ținea comorile ascunse.
Un raport olandez, din mai 1714, arăta că autoritățile otomane bănuiau existența unor mari comori în Transilvania, Veneția și alte locuri. Stolnicul Constantin Cantacuzino scria patriarhului Hrisant despre confiscarea bunurilor și despre anchetele desfășurate pentru identificarea averilor lăsate ascunse. Au fost supuși presiunilor și slujitori ai fostului domnitor. În documente apar Done vistierul, Asan cămărașul, Iane portarul și alte persoane suspectate că ar fi cunoscut locul unor bogății. O scrisoare atribuită lui Ștefan Cantacuzino menționează slujitori ținuți în lanțuri și torturați pentru a indica locul averilor fostului domn. Andrea Memmo, reprezentantul Republicii Veneția la Istanbul, relatează cum un înalt personaj otoman ar fi propus ca Brâncoveanu să-și recapete libertatea, dacă aducea de la Veneția, într-un termen de cinci luni, 20.000 de pungi de bani. Brâncoveanu ar fi refuzat.
La 15 August 1714, Constantin Brâncoveanu a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și cu sfetnicul Ianache Văcărescu.
Turcii au continuat să caute comorile brâncovenești cel puțin doi ani după masacrul Brâncovenilor, după cum arată un document din 1716, când încă mai topeau argintăria găsită…
Ce s-a ales de averea lui Brâncoveanu?

Turcii au devastat, pur și simplu, curtea domnească de la Castelul Potlogi, căutând comoara lui Brâncoveanu. Tot așa cum a fost devastată, în urmă cu câțiva ani, biserica de la Baia de Aramă (despre care am scris): preotul de acolo găsise o presupusă hartă veche, care îi indica o comoară brâncovenească îngropată sub biserică. Dar nici în ziua de azi nu este clar dacă există sau nu o comoară, pentru că arheologii au fost opriți de la săpături. La Arnota, un căutător de comori a murit strivit de o stâncă, în noaptea Sfântului Andrei, când credea vor juca focuri deasupra aurului brâncovenesc… Dar mai există, oare, comorile lui Brâncoveanu cu adevărat? Ce s-a întâmplat cu fabuloasa lui avere după moartea sa martirică? Ei bine, ceea ce se știe este că, după uciderea soțului și a celor patru fii, Doamna Maria a rămas prizonieră în Istanbul, împreună cu cele șapte fiice și alți membri ai familiei. Pentru a evita executarea sau transformarea lor în robi, ea a fost nevoită să plătească sume foarte mari către Pașă.

Și le-a plătit. Totuși, familia nu a fost eliberată imediat. Maria și rudele sale au fost exilate la Kütahya, în Asia Mică. Au revenit în țară abia după trei ani, în 1717, când Maria a început o amplă operațiune de recuperare a bunurilor familiei. Soția domnitorului nu s-a ocupat numai de pământuri și moșii. A urmărit identificarea depozitelor bancare, a creanțelor și a bunurilor încredințate unor persoane de încredere. În Mai 1717, Maria l-a desemnat împuternicit pe medicul Gheorghe Hypomenas din Trapezunt să reprezinte interesele familiei în raporturile cu Veneția și cu autoritățile habsburgice, unde erau cele mai mari sume lăsate de Brâncoveanu. Dar pentru transferarea drepturilor asupra banilor din Veneția, a fost necesară demonstrarea succesiunii legale. Au fost prezentate declarații și acte semnate ori confirmate de mitropolitul Mitrofan al Țării Românești, de patriarhul Hrisant al Ierusalimului, de negustori greci și alte persoane care cunoscuseră familia. A fost consultat inclusiv Anton Maria del Chiaro, fostul secretar al domnitorului, care a dat declarații notariale privind regulile de moștenire din Țara Românească. În Decembrie 1717, autoritățile venețiene l-au recunoscut pe nepotul Constantin Brâncoveanu drept titular legal al depozitelor (nepotul purta numele bunicului). Din 1720, Nicolò Caragiani a revenit în calitate de reprezentant pentru încasarea dobânzilor, și documentele de arhivă atestă că din banii rămași în Veneția au fost încasate dobânzi și în deceniile următoare. Banii și obiectele aduse în Transilvania de Manu Apostol, sechestrate de habsburgi la Viena, au fost și ele recuperate. În urma demersurilor Doamnei Maria, administrația imperială a recunoscut drepturile moștenitorului.

După moartea Doamnei Maria, în 1729, o parte importantă a patrimoniului Brâncovenilor a fost administrată de nepotul Constantin Brâncoveanu. Acesta a ocupat demnități importante în Țara Românească și a murit în 1762. Fiii săi, Nicolae și Manolache, au împărțit patrimoniul familial în anii 1767-1768. Documentele arată că împărțeala includea și datoriile, nu doar proprietățile. Disputele asupra veniturilor depozitelor austriece au continuat între diferite ramuri ale familiei. La începutul secolului al XIX-lea, averea, cât a mai fost, a ajuns la marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al domnitorului.
Hurezi

Urc acum spre mânăstirea Hurezi. E o pantă lină și lungă, ca o mică Golgotă. În capăt sunt porțile și zidurile masive ale mănăstirii. Pare mai degrabă o cetate și poate că, atunci când a fost făcută, așa și era. Aurul din legende e acum revărsat în pădurile dealurilor ce înconjoară acest loc. E o toamnă blândă și liniștită, ce îți încălzește sufletul cu lumina ei. Odată intrat în curte, dincolo de porțile mari, se face liniște. Nimic din destinul dureros al brâncovenilor, nimic din zbaterile pentru avere n-au supraviețuit. Doar pace și frumusețe. Biserica este de-o frumusețe uimitoare, chiliile sunt albe și simple. Ceva mai presus de firea omenească plutește în aerul acestui loc. Acum înțeleg de ce Regina Maria venea adesea aici și își dorea să fie înmormântată la Hurezi. Ușa bisericii este cea de-acum aproape patru sute de ani, din lemn de tei. Catapeteasma este aceeași, scaunele sunt aceleași pe care domnitorul Brâncoveanu și familia lui au stat! O măicuță îmbrăcată în negru se apropie de mine și îmi spune cu o voce tremurată, arătându-mi pronaosul: „Uitați, aici este el cu familia, iar acolo, în dreapta, sunt descendenții pe linie paternă, în stânga, sunt cei pe linie maternă. Toată familia este aici.” Privesc pictura veche de secole, cu domnitorul aflat în mijloc. Ce s-a ales de averea lui, și de viața lui? A rămas această mănăstire care a fost și una dintre cele mai importante biblioteci ale timpului. Pe lângă ea, există alte peste două sute de ctitorii brâncovenești, biserici, ridicate din temelie sau refăcute. A trimis prima tiparniță în Alep, în Siria, și tot el a trimis prima tiparniță în Georgia, la Tbilisi, ca oamenii să aibă cărți și să se poată lumina. A susținut cât a putut artele, muzica și literatura. Și, în cele din urmă, și-a dat viața și fiii pentru credința sa. Există o legendă care spune că averea lui Brâncoveanu este pornită… din găsirea unei comori. Ar fi găsit comoara ascunsă de Matei Basarab în cetatea Târgoviștei! Povestea o notează însuși secretarul și apropiatul său, Anton Maria del Chiaro: „Mi se povesti de către persoane demne de încredere că după părăsirea Târgoviştei ca reşedinţă domnească, localitatea se prefăcu într-un fel de pădure sălbatecă, de unde nu se mai zăreau casele de odinioară, ceea ce cred că ar fi adevărat, cunoscând faptul descris mai sus, că casele din Bucureşti formează mici insule, înconjurate cu arbori fructiferi, foarte plăcute în timpul verii.

Chiar acum douăzeci de ani, când Constantin Brâncoveanu a hotărât să vină la Târgovişte pentru vilegiatură, ar fi găsit în pivniţa Curţii domneşti un cuib de urşi, mari şi mici, crescuţi acolo. Se spune iarăşi că într-un loc ascuns al Curţii s-a găsit în timpul restaurării o piatră cu inscripţia următoare: «Facă Voevodul Matei să cadă blestemul ceresc asupra oricărui prinţ ce va găsi această piatră, dacă nu va reclădi Târgoviştea şi nu o va repopula ca odinioară». De aici şi legenda, că Principele Constantin Brâncoveanu ar fi găsit mari grămezi de monete.”