Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

• Deși au trecut 400 de ani de la cumplita moarte a dom­nitorului Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi, le­genda fabuloaselor bogății ale ma­re­lui domn muntean supraviețuiește până azi, în satele pier­dute ale Munților Căpățânii și ale Mânăstirii Hurezi. Dar ele nu vorbesc doar despre comorile de aur ascunse, ci și des­pre viața ui­mi­toa­re a brâncovenilor, cea mai mare dinastie regală a Mun­teniei. La început de Noiembrie, am fost în județul Vâl­cea, pe urmele lor •

Munții Căpățânii (Foto: Shutterstock – 2)

Casa lui Ilie Dumitru este cea mai mică din satul Ifrimești. Eu stau pe o laviță, el stă pe marginea patului, și în cameră mai sunt doar o masă și o sobă. O casă din bârne de lemn, cam cât o bucătărioară, cu un singur bec atârnând din tavan. Am venit să aflu povești despre comorile lui Brâncoveanu, a cărui mănăstire, Hu­rezi, e în apropiere. Nea Ilie oftează: „Domnule, dragă, d-apăi în satul Romani, numa acu câțiva ani au fost doi indivizi de s-au dus să caute peștera cu comoara lui Brâncoveanu. Colea, pe vârful lui Roman! Și găsiră ei ca un fel de peșteră, în care se băgară, și în capătul ei peretele de stâncă era crăpat așa, cam cât să bagi mâna. Ce-or văzut prin crăpătura aia în stâncă, s-au speriat: numa grămezi de aur! Bani mulți de aur, carafe de aur, tăvi de aur… toate grămădite acolo! Și-au încercat să bage mâna să ajungă la ele.

Căsuța lui Ilie Dumitru

Și-atunci, ziceau ei, că li s-a arătat ca o pasăre mare de foc sau de aur, ce păzea comoara aia. S-a cutremurat muntele cu ei și au fugit. Numa că, ieșiți din peșteră, s-au trezit pe alt deal și în altă pădure, către Jgheaburi, și mult timp au fost tot cu mintea încâlcită, de nu s-o mai înțeles nime cu ei.” Tăcem amândoi, ca și cum ne-am imagina că suntem în peștera plină cu aur, nu în căsuța cu podea de pământ.

Apoi nea Ilie îmi pune o întrebare la care, pur și simplu, nu mă gândisem niciodată: „Da’ Brân­coveanu ăsta, cât de bogat fu, de putea să ascundă el atâta aur?” Deși am scris mai multe reportaje despre le­gendele comorilor brâncovenești, de la Arnota și până la Baia de Aramă, deși e lucru cunoscut că legendele pleacă de la un sâmbure de adevăr… nu știu cum de mi-a scăpat tocmai această întrebare simplă și, poate, cea dintâi pe care tre­buia să mi-o pun: cât de bogat a fost de fapt Brâncoveanu, dacă există atâtea legende ale comorilor lui? Pot fi toate simple scorniri?

Prințul Aurului

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu s-a născut într-o fa­milie boierească foarte bogată: tatăl său, Papa Brân­­­coveanu, era bogat, bunicul patern, Preda Brân­­coveanu, era și mai bogat: deținea peste 200 de sate și 1500 de familii de robi. Familia era le­gată genealogic de vechile familii boierești oltene, iar centrul domeniului ancestral era la Brâncoveni, în actualul județ Olt. Pentru început, Constantin Brâncoveanu a moștenit o parte din această avere, plus încă o parte, de pe linia mamei sale, și a continuat să cumpere proprietăți. Cu grijă și stră­duință, a ajuns în cele din urmă să aibă 55 de sate întregi, 56 de moșii sau părți de sate, vii situate în zece regiuni viticole, cinci case și palate în Bucu­rești, case și proprietăți în Târgoviște și opt proprietăți în Transilvania (printre care la Brașov, Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Șomartin și Po­iana Mărului!). Adică, cel puțin 180 de proprietăți și moșii! Asta fără să mai punem la socoteală pă­mânturile donate mănăstirilor. Și toate produceau cereale, dijme, obligații ale țăranilor sau pur și simplu produse care erau apoi vândute. La toate se adăugau alte exploatări: păduri, mori, he­leșteie, bălți cu pește, fânețe, stupi și cirezi de animale. De exemplu, numai viță de vie avea aproape două sute de hectare, și Brâncoveanu urmărea personal culesul viilor din zona Piteș­tiu­lui, iar în București, avea dreptul exclusiv de comercializare a vinului domnesc.

Ilie Dumitru din Ifrimești

Anton Maria del Chiaro, cărturar și diplomat italian, adus din Veneția, special ca să îi fie secretarul lui Brân­coveanu și profesorul copii­lor săi, consemnează că rudarii care extrăgeau aur din râuri aveau obli­gația să predea anual domni­torului cincisprezece unități numite „frunți de aur”, estimate de istorici la aproxi­mativ patru ki­lograme. Poate de aceea turcii îl porecliseră Altân Bey, adică Prințul Aurului. Și poate de aceea în legenda pe care tocmai mi-a spus-o nea Ilie stând pe marginea patului, povestea era legată de o peșteră plină cu aur.

Ascunzătorile comorilor

Elena povestind legende

Elena Popa are opt ca­pre, un țap, două văcuțe, o curte plină de păsări și dita­mai livada în spatele casei. Nu-și vede capul de treabă toată ziua, de când răsare soarele și până când apune, peste dealurile Horezului. A coborât din pod o legătură cu fân. O lasă jos și îmi în­gă­duie doar câteva între­bări, tot cu ochii după orătăniile din curte. „Apăi, sigur că împăratul Brâncoveanu a îngropat averi pe-aci. Io am auzit că fură îngropate și la Arnota și pe valea lui Neag, co­lea, și prin alte stâncă­rișuri de prin munte. Și multe îs puse cu bles­tem, mare curaj are cine le caută! Da era și nor­mal să facă așa! Dară nu era să ție omu tătă averea într-o singură cameră încu­iată, să aștepte să îl calce hoții și tâlharii. De locurile astea auzirăm noi, încă din bătrâni, de ele, da câte n-or mai fi…”. Tanti Elena are dreptate. Le­gendele pornesc de la un sâmbure de adevăr. Nu­mai că ascunzătorile bogă­ției unui domnitor ca Brân­co­veanu au fost mai sofisticate decât o simplă groapă în pă­mânt. Pentru că la acea vre­me, poziția unui domn al Țării Românești era nesigură, sultanul putea dispune ma­zilirea, iar averea dom­nitorului căzut în dizgrație putea fi confiscată, Brânco­veanu a urmărit să-și asigure, într-adevăr, atât o rezervă financiară, cât și posibilitatea refugiului familiei într-un teritoriu aflat în afara con­trolului direct al Porții. De aceea, în 1695, a obținut de la Împăratul Leopold I, titlul de principe al Sfântului Imperiu Roman, iar în 1701, a obținut autorizația imperială de a se refugia în Transilvania, împreună cu fa­milia, dacă situația politică o impunea. În 1714, Brâncoveanu l-a trimis la reședința din Brașov pe negustorul Manu Apostol (unul dintre cei trei oameni de încredere care se ocupau de averea sa), cu bani și obiecte de preț: 53.893 de galbeni, plus multe bijuterii din aur și argint. O adevărată co­moară! Și aceasta nu mai este o legendă, sunt fapte confirmate de actele vremii! Mai ales că…după moartea martirică a domnitorului, habsburgii s-au grăbit să confiște această comoară și să o mute în Viena…

Mânăstirea Hurezi

Dar din ceea ce se știe până acum, marea co­moară a lui Brâncoveanu era îngropată…la Vene­ția! Da, la 1700, Brâncoveanu folosea instituțiile fi­nanciare ale Republicii Veneția. Banii săi se aflau la Zecca, în Palatul Dogilor, instituția mone­tară și financiară a statului venețian, în cadrul unor depozite cu dobândă! Principalii oameni implicați în operațiunea de ascundere a banilor în Veneția erau Nicolò Caragiani (Nicolae Caragiani), ne­gustor grec originar din Ioannina, stabilit la Ve­neția, și implicat în administrarea banilor domni­torului, Nica Papa zaraful, negustor și schimbător de bani originar din Epir, activ la București, cu relații în comunitatea greacă din Veneția, și Manu Apostol, negustor și om de încredere al dom­ni­torului, cel implicat în transferul aurului la Brașov. Rețeaua nu se ocupa doar de bani. Prin ea cir­culau postavuri, țesături scumpe, mă­tase, produse de lux, ceară exportată din Țara Românească și multe alte mărfuri. S-au păstrat inclusiv socoteli trimi­se domni­torului de Caragiani, în ianuarie 1712, în care apar obiecte și materiale prețioase, comandate pentru familia domnească.

Conform mai multor istorici care au cer­cetat arhivele italiene, comoara lui Cons­tantin Brânco­veanu, la «Banca di Venezia era de aproximativ 200 de mii de galbeni. Ce ar însemna o astfel de comoară în ziua de azi? Ar fi echivalentul veniturilor țării pe un an de zile, adică între 68 și peste 100 de miliarde de euro! La această putere financiară se adăugau puterea economică a domnitorului, care deținea pământuri și afaceri, plus puterea politică. Atât de bogat era Brânco­veanu și atât de mari erau comorile sale care au născut atâtea legende! Și așa cum legendele spun că ar fi comori îngropate pe mai multe văi și în mai multe locuri, tot așa se spune că Brâncoveanu ar mai fi avut bani și    în bănci din Olanda sau An­glia… pe care, însă, istoricii nu le-au gă­sit.

Primii căutători ai comorilor

Fosatul pădurar Vasile Tănase

„Măi neică, eu fusei tătă viață pe munții ăștia, îi cunosc ca în palmă, că am lucrat la efeu, Exploatarea Fores­tieră, cum îi zicea pe timpuri. Da, este Valea lui Neag, unde se zice că Brân­coveanu și-a îngropat comoara. Da uite cum este: valea mare, a lui Neag, e largă și se termină într-o întinsură, între dealuri. De-acolo, din întinsura asta, pornesc așe, ca niște dește rășchirate, mai multe văișoare ce urcă printre munți. La una, noi îi ziceam Valea Ur­sului, la una îi ziceam Valea Lupului, la una Valea Vulpii… și tăt așe. Da oame­nii le numesc pe toate, la grămadă, Valea lui Neag. Și de-aceea, când zice povestea că îi comoară pe Valea lui Neag… îi greu de știut unde anume. Da povestea zice așe: că a plecat Brân­coveanu noaptea, cu șapte slugi și cu multe care încărcate de aur. Au ajuns pe Valea lui Neag și acolo săpară un beci, au pus comoara în el, apoi îl zidiră și îl acoperiră, să nu se cunoască locul. Și când treaba fu gata, domnitorul pe toți îi omorî, ca să nu se știe unde îi îngropată comoara lui. Eu tare m-am mirat de povestea asta, că Brâncoveanu făcu mănăstirea Hurezi, de-i aci, lângă noi. Era om luminat și credincios și mare mirare să fi făcut el una ca asta… da așa-i povestea… putem noi să zicem, acu, dacă-i adevărată sau nu?”.

Domnul Brâncoveanu cu Doamna Maria și cei 11 copii – patru băieți și șapte fete

La 24 Martie 1714, la București, a sosit pe neașteptate Mustafa-aga Hambar Erin, trimisul Porții. Brâncoveanu a fost detronat, iar în locul său a fost numit Ștefan Cantacuzino. Familia domni­to­rului a fost dusă la Istanbul – soția, cele șapte fete, cei patru băieți. Dar în arest au ajuns și rude, gineri și alți apropiați. În urma mazilirii, autoritățile otomane au început identificarea, inventarierea și confiscarea bunurilor fostului domnitor. Tradiția cronicărească și relatările diplo­matice descriu o intervenție rapidă, prin care se urmărea împiedicarea ascunderii sau transferului averilor. În total, o avere de peste 300 de mii de galbeni a fost confiscată (în bani și bunuri) și dusă la Istanbul, conform documentelor păstrate chiar în arhivele turcești. Secretarul personal al lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, descrie în amănunt inventarierea tezaurului privat, de la bijuterii la mobilă și veșminte scumpe, tacâ­muri prețioase… toate scoase la vânzare de oto­mani pentru a le transforma în bani pentru Im­periu. Și după ce au luat repede tot ce a fost la ve­de­re, turcii, convinși că aceasta este doar o parte a averii brâncovenești, au devenit primii căutători ai comorilor sale. Cruzi. Nemiloși. Lacomi.

Dacă în ziua de azi căutătorii de comori se bazează pe legende, turcii aveau informații exacte. Aflaseră, după cum se menționează într-un raport italian din 21 iulie 1714, că 30.000 de galbeni sunt păstrați într-o mă­năstire din Adrianopol, metoh al Patriarhiei Ierusalimului. La Istanbul au găsit un func­ționar al ambasadei Angliei, căruia i se în­credințaseră alți galbeni, să îi țină ascunși. Au aflat și de comoara dusă în taină la Brașov de Manu Apostol… Toate aceste descoperiri ale turcilor le arătau că averea era repartizată în mai multe locuri și încredințată unor persoane diferite, deci, Brâncoveanu folosea ca ascunzători in­termediari și depozite externe, doar că erau altele decât beciul din legendă. Martiriul domnitorului român cu siguranță se da­torea­ză păstrării credinței creștine, dar cel mai probabil și refuzului de a spune unde își ținea comorile ascunse.

Un raport olandez, din mai 1714, arăta că autoritățile otomane bănuiau exis­tența unor mari comori în Transilvania, Veneția și alte locuri. Stolnicul Cons­tan­tin Cantacuzino scria patriar­hului Hri­sant despre confiscarea bunurilor și despre anchetele desfășurate pentru identificarea averilor lăsate ascunse. Au fost supuși presiunilor și slujitori ai fostului domnitor. În documente apar Done vistierul, Asan cămărașul, Iane portarul și alte persoane suspectate că ar fi cunoscut locul unor bogății. O scri­soare atribuită lui Ștefan Canta­cuzino menționează slujitori ținuți în lanțuri și torturați pentru a indica locul averilor fostului domn. Andrea Memmo, repre­zentantul Republicii Veneția la Istanbul, relatează cum un înalt per­sonaj otoman ar fi propus ca Brân­coveanu să-și reca­pete libertatea, dacă aducea de la Ve­neția, într-un termen de cinci luni, 20.000 de pungi de bani. Brâncoveanu ar fi refuzat.

La 15 August 1714, Constantin Brâncoveanu a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și cu sfet­nicul Ianache Văcărescu.

Turcii au continuat să caute comorile brân­covenești cel puțin doi ani după masacrul Brân­co­venilor, după cum arată un document din 1716, când încă mai topeau ar­gin­tăria găsită…

Ce s-a ales de averea lui Brâncoveanu?

Intrarea în biserica Hurezi

Turcii au devastat, pur și simplu, curtea dom­neas­că de la Castelul Potlogi, căutând comoara lui Brân­coveanu. Tot așa cum a fost devastată, în urmă cu câțiva ani, biserica de la Baia de Aramă (despre care am scris): preotul de acolo găsise o presupusă hartă veche, care îi indica o comoară brâncovenească îngropată sub biserică. Dar nici în ziua de azi nu este clar dacă există sau nu o co­moară, pentru că arheo­logii au fost opriți de la să­pături. La Arnota, un cău­tător de comori a murit stri­vit de o stâncă, în noap­tea Sfântului Andrei, când credea vor juca focuri deasupra aurului brân­co­venesc… Dar mai există, oare, comorile lui Brâncoveanu cu adevărat? Ce s-a întâmplat cu fabuloasa lui avere după moartea sa martirică? Ei bine, ceea ce se știe este că, după uciderea soțului și a celor patru fii, Doamna Maria a rămas prizonieră în Istanbul, împreună cu cele șapte fiice și alți membri ai familiei. Pentru a evita executarea sau transformarea lor în robi, ea a fost nevoită să plătească sume foar­te mari către Pașă.

Prima biblie tradusă integral în română de Brâncoveanu

Și le-a plă­tit. Totuși, familia nu a fost elibe­rată imediat. Maria și rudele sale au fost exilate la Kütahya, în Asia Mică. Au revenit în țară abia după trei ani, în 1717, când Maria a în­ceput o amplă operațiune de recu­perare a bunurilor familiei. Soția domnitorului nu s-a ocupat numai de pă­mânturi și moșii. A urmărit identificarea depo­zitelor bancare, a crean­țelor și a bunurilor încre­din­țate unor persoane de încredere. În Mai 1717, Maria l-a de­sem­nat îm­puternicit pe medicul Gheor­ghe Hypomenas din Trapezunt să repre­zinte interesele familiei în raporturile cu Veneția și cu autoritățile habsbur­gice, unde erau cele mai mari sume lăsate de Brân­coveanu. Dar pentru trans­ferarea drepturilor asu­pra banilor din Ve­neția, a fost necesară demonstrarea succesiunii legale. Au fost prezentate declarații și acte semnate ori confirmate de mitro­politul Mitrofan al Țării Românești, de patriarhul Hrisant al Ieru­sa­limului, de negustori greci și alte persoane care cunos­cuseră familia. A fost con­sul­tat inclusiv Anton Maria del Chiaro, fostul secretar al domnitorului, care a dat declarații notariale privind regulile de moștenire din Țara Românească. În De­cembrie 1717, auto­rită­țile venețiene l-au recunoscut pe ne­potul Constantin Brâncoveanu drept titular legal al depozitelor (nepotul purta numele bunicului). Din 1720, Nicolò Caragiani a revenit în calitate de reprezentant pentru încasarea dobânzilor, și documentele de ar­hi­vă atestă că din banii rămași în Ve­neția au fost în­casate dobânzi și în de­ceniile următoa­re. Banii și obiec­te­le aduse în Transil­va­nia de Manu Apostol, seches­tra­te de habsburgi la Viena, au fost și ele recuperate. În urma demersurilor Doam­nei Maria, admi­nistrația imperială a re­cunoscut drep­tu­rile moștenitorului.

Munții Căpățânii

După moartea Doamnei Maria, în 1729, o parte im­por­tantă a patrimo­niu­lui Brân­cove­ni­lor a fost adminis­trată de nepotul Cons­tantin Brân­co­veanu. Acesta a o­cupat demnități im­portante în Țara Românească și a murit în 1762. Fiii săi, Nicolae și Manolache, au împărțit patri­moniul familial în anii 1767-1768. Documentele arată că împărțeala includea și datoriile, nu doar proprietățile. Disputele asupra veniturilor depo­zitelor austriece au continuat între diferite ramuri ale familiei. La începutul secolului al XIX-lea, averea, cât a mai fost, a ajuns la marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al domnitorului.

Hurezi

Drumul către mânăstirea Hurezi

Urc acum spre mânăstirea Hurezi. E o pantă lină și lungă, ca o mică Golgotă. În capăt sunt por­țile și zidurile masive ale mănăstirii. Pare mai degrabă o cetate și poate că, atunci când a fost fă­cută, așa și era. Aurul din legende e acum revărsat în pădurile dealurilor ce înconjoară acest loc. E o toamnă blândă și liniștită, ce îți încălzește sufletul cu lumina ei. Odată intrat în curte, dincolo de porțile mari, se face liniște. Nimic din destinul dureros al brâncovenilor, nimic din zbaterile pentru avere n-au supraviețuit. Doar pace și frumusețe. Biserica este de-o frumusețe uimitoare, chiliile sunt albe și simple. Ceva mai presus de firea omenească plutește în aerul acestui loc. Acum înțeleg de ce Regina Ma­ria venea adesea aici și își dorea să fie înmormân­tată la Hurezi. Ușa bisericii este cea de-acum aproape patru sute de ani, din lemn de tei. Catapeteasma este aceeași, scaunele sunt aceleași pe care domnitorul Brâncoveanu și fa­milia lui au stat! O măicuță îmbrăcată în negru se apropie de mine și îmi spune cu o voce tremurată, arătându-mi pronaosul: „Uitați, aici este el cu familia, iar acolo, în dreapta, sunt descendenții pe linie paternă, în stânga, sunt cei pe linie ma­ternă. Toată familia este aici.” Privesc pictura veche de secole, cu domnitorul aflat în mijloc. Ce s-a ales de averea lui, și de viața lui? A rămas această mănăstire care a fost și una dintre cele mai importante biblioteci ale timpului. Pe lângă ea, există alte peste două sute de ctitorii brân­co­venești, biserici, ridicate din temelie sau refăcute. A trimis prima tiparniță în Alep, în Siria, și tot el a trimis prima tiparniță în Georgia, la Tbilisi, ca oamenii să aibă cărți și să se poată lumina. A susținut cât a putut artele, muzica și literatura. Și, în cele din urmă, și-a dat viața și fiii pentru credința sa. Există o legendă care spune că averea lui Brâncoveanu este pornită… din găsirea unei co­mori. Ar fi găsit comoara ascunsă de Matei Basarab în cetatea Târgoviștei! Povestea o notează însuși secretarul și apropiatul său, Anton Maria del Chiaro: „Mi se povesti de către persoane demne de încredere că după părăsirea Târgoviştei ca reşedinţă domnească, localitatea se prefăcu într-un fel de pădure sălbatecă, de unde nu se mai zăreau casele de odinioară, ceea ce cred că ar fi adevărat, cunoscând faptul descris mai sus, că casele din Bucureşti formează mici insule, înconjurate cu arbori fructiferi, foarte plăcute în timpul verii.

Descendenții lui Constantin, linia paternă în stânga și cea maternă în dreapta

Chiar acum douăzeci de ani, când Constantin Brâncoveanu a hotărât să vină la Târgovişte pentru vilegiatură, ar fi găsit în pivniţa Curţii domneşti un cuib de urşi, mari şi mici, crescuţi acolo. Se spune iarăşi că într-un loc ascuns al Curţii s-a găsit în timpul restaurării o piatră cu inscripţia următoare: «Facă Voevodul Matei să cadă blestemul ceresc asupra oricărui prinţ ce va găsi această piatră, dacă nu va reclădi Târgoviştea şi nu o va repopula ca odinioară». De aici şi le­genda, că Principele Constantin Brân­coveanu ar fi găsit mari grămezi de monete.”

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.