Povești de dragoste cu oameni și animale

• Printre noi, muritorii de rând, există oameni cu ADN îngeresc, care își dedică întreaga viață iubirii de animale. Fie că ele trăiesc în apă, în aer sau pe pământ, le salvează, le ocrotesc, le adoptă. Afecțiunea lor pentru tot ce în­seam­nă viață este pilduitoare. Ei sunt conștiința noastră față de universul naturii, casa noastră comună, pe care suntem datori să o ocrotim •

Întâlnirea cu marea mă emoționează în fiecare an. Mai întâi îi simt mirosul de alge și apă sărată, apoi merg pe plajă desculț și simt sub tălpile mele nisipul amestecat cu amintiri. Valurile le mângâie, soarele le umple de lumină. Îmi ridic privirea timid, ca în fața unei femei frumoase: ma­rea este în fața mea, vie, pu­ternică, veșnic fre­mătă­toare. Arunc în apă un măr, un ritual pe care-l repet când o revăd prima oară în an. Dar acum n-am venit doar pentru întâl­nirea cu ea. Undeva, în apele înspu­mate, prin grija unor oameni deosebiți, s-a înfăptuit un miracol: înoată delfini fericiți! Am vrut să le văd scânteierea în lumina albăstruie a mării și să le aflu povestea. O poveste adevărată, pe care o spun mai de­parte, bucuros că i-am fost părtaș.

Îngerii păzitori ai mării

Pe mulți dintre ei nu îi cunoaștem și nu le știm numele, deși sunt mereu aici și veghează viața del­finilor. I-am cunoscut pe cei de la ONG-ul „Mare Nostrum”, care de aproape 30 de ani sunt îngerii pă­zitori ai Mării Negre. Marian Paiu este membru al acestei organizații, încă de pe băncile facultății: „Avem, în momentul acesta, aproximativ 3000 de voluntari, care ne ajută să monitorizăm tot țărmul românesc al Mării Negre. Sunt elevi ai școlilor de la malul mării, care ies lunar și monito­rizează ce se întâmplă. Dar ca să știm ce avem de făcut, tre­buia să știm câți delfini sunt în Marea Neagră și unde sunt. Cum să îi numărăm? Experți din țări cu experiență ne-au zis că nu există decât o singură so­luție: să zburăm peste toată Marea Neagră și să îi numărăm din avion! Ni s-a părut o idee nebu­neas­că la început… Dar cum unii spuneau că sunt peste două milioane de delfini, iar alții, că nu sunt nici măcar două sute de mii, a trebuit să ne gândim la o solu­ție pentru a ști câți sunt de fapt. Și ne-am aruncat în acest plan ne­bunesc, de a număra del­finii din Marea Neagră! Nimeni nu a mai făcut asta, din anii 50…”.

Mai întâi, activiștii de la „Ma­re Nostrum”, din Constanța, au tre­buit să caute parteneri în toate țările de la malul mării – Ru­sia, Ucraina, Bulgaria, Tur­cia, Geor­gia… Să convingă auto­ritățile din acele țări să le dea voie să survo­leze teritoriile ma­rine. Să găsească aeroporturi care să îi accepte să alimenteze avioanele. Să discute cu arma­tele din zonele de conflict din Crimeea și Georgia, ca să nu îi doboare ca avioane inamice. Apoi, din Franța au sosit a­vioa­ne închiriate: două avioa­ne cu elice, ca din al doilea război mondial, ce pot zbura jos și nu foarte repede. Și aventura a început! Zile la rând au survolat fiecare bucățică din Marea Neagră. De la țărmurile înspumate, până în largul nesfârșit. Marian Paiu își amintește: „Nu a fost simplu. Delfinii nu pot rezista sub apă mai mult de 7-8 minute, și trebuie să iasă la suprafață să respire. Era momentul în care îi reperam. Din avion se vedea perfect, la o adâncime de câțiva zeci de metri. Sunt atât de frumoși, să îi vezi cum înoată în larg! A fost o aventură superbă, dar au fost și momente difi­cile. În Georgia, ne-au obligat să avem cu noi în avion un militar de-al lor, ca să fie si­guri că facem doar cercetare. Rușii nu ne-au lăsat să le sur­volăm teri­toriul, au făcut-o ei, cu avio­nul lor. În Crimeea am fost averti­zați radio că sun­tem în zonă de conflict și a trebuit să ne întoar­cem, ca să nu fim doborâți de patrula militară. Dar am lucrat ca o adevărată echipă, toți cei im­plicați în proiect, de la ucrai­neni la turci, și am reușit. Avem un rezultat istoric: este pentru prima oară în ultimii 40-50 de ani, când știm câți delfini avem în Marea Neagră – aproape trei sute de mii, vă­zuți strict de noi, deci conform unor algoritmi de calcul, ar fi de fapt chiar cinci sute de mii. Și am mai descoperit ceva interesant – delfinii preferă partea vestică a Mării Negre, adică litoralul românesc și cel bulgăresc. Aici am văzut cei mai mulți”.

Aproape trei mii de elevi din școlile aflate la malul mării au fost îndrumați de activiștii de la „Mare Nostrum”, cum să monitorizeze țărmul. O rețea incredibilă construită în ani de zile. Astăzi, elevii știu să scruteze orizontul și să noteze coor­donatele gps, atunci când văd delfini. Știu ce să facă și unde să anunțe dacă îi văd eșuați. Pentru că mai sunt și astfel de cazuri nefericite, cel mai mare dușman fiind plasele nesemnalizate ale pescarilor. În ciuda hidrofoanelor și balizelor cu ultrasunete, în fiecare an, în medie 60 de delfini eșuează la țărm. Un program național de subven­ționare a pescarilor, ca să își poată permite cum­părarea de balize cu ultrasunete, ar salva viața a mii de delfini. Până atunci, îngerii păzitori ai delfi­nilor sunt Marian Paiu și „trupa lui” de ecologiști, din care fac parte și mulți copii. Paznici cu ochii pe linia orizontului, unde albastrul cerului se întâlnește cu cel al mării.

Adoptă un delfin!

Și totuși, chiar și noi, cei ce trăim la munte sau în marile orașe ale țării, putem să facem parte din „ceata” prietenilor del­finilor din Marea Neagră. Oricât de ciudat ar părea, putem să adoptăm un delfin! El poate să fie un membru al fami­liei noas­tre, pentru un an sau pe viață, putem chiar să îl botezăm. Peste 200 de delfini au fost adop­tați până acum. „Oamenii ne sună și ne întreabă dacă îl pot ține în cadă sau cât de mare trebuie să fie pis­cina”, râde Marian. „Numai că adopția nu în­seamnă că ți-l tri­mitem acasă. Noi ieșim pe mare, de câteva ori pe zi și foto­grafiem delfinii. Îi recunoaș­tem pe fiecare după cicatricile înotătoarei dor­sale. Identifi­cați astfel, îi propu­nem spre adopție și apoi trimitem ima­ginile familiei adoptive, ca să mai aibă vești despre ei: ce fac «copiii», pe unde se plimbă. Adop­ția costă 100 de lei pe an sau 500 de lei pe viață și pri­mești un certificat. Banii sunt folosiți în acțiunile noastre de monitorizare a delfinilor și de intervenție pen­tru salvarea ce­lor eșuați. Am avut surpriza unor nume foarte nostime, date de cei ce au adop­tat del­fini – Albăstrel, Pirat, Pipo, Ghiță, Trompi, Happy, avem chiar și un Piuliță al II-lea. Oricine vrea să adopte un delfin ne poate scrie la [email protected].”

Pe malul mării, poți vedea delfinii în zona plat­formelor pe­troliere, unde traficul maritim este re­dus. Acolo este zona lor preferată pentru „excursii”. De obicei, 4-5 delfini adulți însoțesc „o clasă” de 20-30 de pui. Jucăuși, curioși, fericiți. Sau pot veni să se distreze cu valurile vapoarelor, lăsân­­du-se plim­bați de ele, dând spectacole unice cu salturile lor incredibile. N-au probleme, îngerii lor păzitori veghează pe mal.

Paznicii văzduhului

Totul a început cu patru nebuni, într-o bucătărie de bloc. Erau tineri și nu știau exact ce vor face cu viața lor – știau doar că au toți o mare iubire co­mună: păsările României. Că vor să le protejeze și să le salveze. Așa s-a născut organizația „Mil­vus”, din Târgu Mureș, ce tocmai împlinește 30 de ani. Între timp, a devenit una dintre cele mai impor­tante organizații ornitologice din România, de a cărei părere țin cont ministere, și chiar Uniunea Euro­peană. În ea activează 30 de pasionați, care fac tot ce pot pentru păsări, din dragoste pentru ele. La intra­rea noastră în „Uniunea Europeană”, cuvântul lor a cântărit mult atunci când, în loc de 15, au fost 25 de procente din suprafața României declarate ca arie protejată. Ei marchează peste 11.000 de păsări în fiecare an, s-au apucat să salveze berze și să le monteze camere de filmat lângă cuiburi, încât zeci de mii de oameni din toată lumea se uită uimiți cum se nasc puii și cum învață să zboare. Dar iată o poveste concretă, din viața „păsărarilor” de la „Mil­vus”.

Dumbrăveanca este o pasăre superbă, albastră, cu nuanțe de oranj și violet în penaj. Casa ei este în România și Ungaria, pentru că aici își face puii. Apoi pleacă în Africa, pe timpul iernii, ca să revină din nou primăvara. Îi plac pajiștile, pentru că în ele găsește mâncarea preferată, insecte mari, și cui­bărește în scorburile copacilor. În Ungaria, sunt copaci cu scorburi, dar din cauza agriculturii indus­trializate, au dispărut pajiștile. În Banat și Crișana, încă mai avem pajiști, dar oamenii au tăiat co­pa­cii, și dumbrăveanca nu are unde să cuibă­rească. Cei de la „Milvus” au înțeles „problemele” dumbră­vencelor și s-au pus pe treabă. Tamás Papp, unul dintre membrii fondatori ai „Milvus”, își amin­tește: „Ne-am apucat să plantăm copaci, ca să aibă unde să-și facă păsările cuiburi. A trebuit să ve­dem cam de câți co­paci au nevoie. După ce am făcut studii, am plan­tat. Dar până vor crește copacii plantați de noi, ce să facă? Unde să stea dumbrăvencele? Așa ne-am gândit să le punem noi căsuțe pentru cuibărit. Am pus, pe stâlpi, peste 850 de căsuțe, în Banat și Cri­șana. Anul trecut, am numărat iarăși dumbră­vencele și, surpriză: peste 200 de perechi! În doar pa­tru ani! Deci, păsările și-au aflat aici un loc bun de trăit, aveau pa­jiști și mâncare, le tre­buia doar un acoperiș deasupra capului. Am fost foarte fericiți!”.

Din puținii bani care le rămân de la pro­iectele mari și cu ajutorul dona­țiilor, cei de la „Milvus” au făcut și un adăpost pen­tru păsările rănite, bolnave sau slăbite, păsări ce au nevoie de dragoste și îngrijiri. Au un nu­măr de urgențe, la care oamenii pot suna să ceară ajutor sau sfaturi. Mai ales sfa­turi, pentru că „Nu orice pasăre trebuie salvată”, mă atenționează Iulia Vizi, membră a echipei „Mil­vus”. „Unele păsări sunt pui aruncați din cuib de părinți. E o realitate dură, dar mersul naturii ăsta este și nu mereu trebuie să intervenim. Alteori sunt pui pe care pă­rinții îi supraveghează de la distanță, chiar dacă par abandonați. Cel mai bine este ca oamenii să ne sune înainte de a acționa, atunci când găsesc o pasăre”, spune Iulia.

Sânsimion este un sat mirific de pe valea Nerejului. Aici, în curtea unei case tradiționale, se află adăpostul păsărilor. Sunt și berze, și bufnițe, și șoimi, și vân­turei. Ba chiar și broaște țestoase, hrănite cu… mâncare de pisici. Ber­zele au o casă înaltă, spațioasă, ca să poată exersa zbo­rul. Șase berze prea slăbite să mai poată pleca în Africa și-au petrecut iarna aici. Patru dintre ele au fost eliberate în pri­măvara aceasta, două încă așteaptă permisiunea medicului, fiind încă prea slăbite. Din păcate, multe berze sunt bolnave sau au o aripă ruptă și trăiesc în acest adăpost de câți­va ani. „Le hrănim din do­nații și, perio­dic, le consultă un medic. Aducem aici copii de la școală, să le viziteze, și impactul este extraor­dinar. Văd că aceste păsări e­xistă cu ade­vărat, în­țeleg ce în­seamnă na­tura și cât de impor­tant este să o prote­jăm și să avem grijă de ea”.

Poate că dintre ele­­vii ce privesc cu uimire la păsările salvate și îngrijite cu dragoste în Sân­simion, se vor alege „nebunii” de mâine. Nebunii frumoși, care vor vrea să facă tot ce le stă în puteri pentru a salva ce este viu și fru­mos în natura de lângă noi.

Galopul libertății

Poate vă amintiți: în primă­vara lui 2011, o companie a cum­părat 54 de cai din Letea, cu 25 de euro bucata. Urmau să fie duși la abator și carnea exportată. Un camion roșu, ca un sicriu gigan­tic, gata însângerat. Imaginile terifiante ale acelui calvar au ră­mas în memoria multora. Caii li­beri, superbi, au fost târâți la pro­priu în acel camion al morții. Cu boturile însângerate de zăba­lele din fier, legați cu frânghii, bătuți, cu mânjii luați de lângă mamele lor, cu ochii măriți de groază. Alertați de un localnic, Kuki Bărbu­cea­nu și alți iubitori de animale au reușit să oprească acel măcel. Camionul a fost oprit și după 30 de ore de teroare, caii au fost duși într-un adăpost. Răniți, fără apă, fără mâncare, cinci dintre cai au mu­­rit, dar restul au fost salvați. Kuki Băr­bu­ceanu, astăzi pre­șe­dinte al orga­nizației ARCA, alături de co­legii săi, continuă să aibă grijă de sin­gu­rii cai liberi din Eu­ropa. Mii de oameni doresc să vadă spectacolul cailor liberi, să îi foto­grafieze și să-i filmeze. Două mii de cai cu coamele flutu­rând în vânt, cu nările larg des­chise, respirând aerul li­bertății, zguduind pământul cu copitele lor, în ga­lopul fericirii de a avea o bucățică de natură doar pentru ei.

„Au fost momente grele atunci, în 2011, când caii trebuiau duși la aba­tor”, își amintește Kuki Bărbuceanu. „Dincolo de epuizarea fizică, emoțio­nal, era o tensiune enor­mă. În prima seară, după preluarea cailor, am mers să mâncăm la cantina adăpostului și când am văzut carne în farfurie, am refuzat-o – în acel moment toți cei 15 voluntari de acolo am devenit vegetarieni. Și așa suntem și astăzi, după zece ani. De atunci s-au schimbat multe… autoritățile au altă atitudine, zona a cres­cut foarte mult pe turism, iar noi am reușit să ste­rilizăm aproape 300 de iepe sălbatice, ca să ținem sub control înmulțirea cailor. Oricum, caii știu să își protejeze mediul în care trăiesc, altfel în șapte sute de ani de când sunt consemnați caii liberi de la Letea, n-ar fi trebuit să mai fie nici pădurea din zonă. Din păcate, omul pare singura ființă care își distruge propria casă, pentru că avem o sin­gură planetă și cu toate astea nu încetăm să o sfredelim, să îi tăiem pădurile și să îi distrugem natura”.

Încetul cu încetul, localnicii din Letea s-au con­taminat și ei de dragostea de animale a celor de la ARCA. Nimănui nu îi mai trece acum prin cap să trimită caii la abator. Cei mai mulți sunt bucuroși că au asemenea frumusețe în zonă și îi plimbă cu mândrie pe turiști, să le arate herghelia de cai liberi. Dacă înainte erau doar patru mașini care plimbau turiștii, astăzi sunt 45. Ba unii țărani își oferă pentru plimbare și căruțele. Au început să se ridice mici pensiuni în zonă. Anul trecut, au fost și o mie de turiști „PE ZI”, veniți să prindă măcar o fotografie cu caii de la Letea, să se bucure de splen­doa­rea lor. Animale libere, așa cum le-a lăsat Dumne­zeu.

Vezi și: https://www.formula-as.ro/2021/06/28/tamas-papp-presedintele-asociatiei-milvus-din-targu-mures-marele-pericol-pentru-natura-din-romania-este-agricultura-intensiva/