Nea Ion, ciomăgelul și plasa

• E o dimineață senină de Mai și privesc împrejurimile unui sat co­co­țat pe dealurile Severinului. Nu sunt singur. O vacă și trei căprițe pasc, li­niștite, pe-o pajiște. Deodată, văd o pălărie decolorată plutind deasupra ier­burilor înalte, după care apare și purtătorul: un bătrânel sprinten și sub­țirel, care ține în mână un ciomăgel și o plasă. Dăm mâna și aflu că are 77 de ani și e stă­pâ­nul celor patru animale, pe care le scoate în fie­ca­re zi la păs­cut. Umblă singur peste imașuri, ascultând radioul pe care-l ține vârât în plasă •

Istoria trăită în tractor

Dincolo de satul Negrești, pe culmea aceluiași deal, se află satul Celnata. Numele ar putea fi de ori­gine macedo-română: celnic înseamnă condu­cător al unei comunități formate din mai multe familii, numărul acestora putând ajunge până la o sută. Pe dealurile Mehedințiului, fiind apropiate de Dunăre, s-au refugiat numeroase grupuri de aro­mâni, după ce turcii au invadat, cu sute de ani în ur­­mă, Peninsula Balcanică. Celnata (posibil ver­siu­nea feminină a celnicului), va fi fost vreo vă­dană care a preluat conducerea unor familii ajunse prin aceste locuri. Cei de azi au uitat cu totul ori­ginea numelui. Ce va fi fost atunci nu s-a mai păs­trat în memoria atâtor generații. În fond, fiecare ge­nerație își are istoria ei, una mai pașnică sau una mai agresivă. Nenea Ion s-a născut în Celnata, dar s-a însurat în satul vecin, în Negrești. A muncit toată viața la volanul unui tractor. În anii ăia, când re­gimul comunist a deschis șantiere peste tot, un tânăr tractorist sosit dintr-un sat de pe dealuri era bi­nevenit. „Am lucrat 42 de ani pe șantiere de blocuri. La Severin, la Baia de Aramă, la Strehaia. Am fost și la București, după cutremur. Am cărat mo­loz”, își amintește nenea Ion. Până la urmă, a ajuns să aibă și el un apar­tament în Drobeta Turnu Severin. De atunci, viața lui s-a împărțit în două: între casa din oraș și casa de la țară, pe care nu a pă­răsit-o cu adevărat niciodată. Ceaușescu da din mâ­nă la televizor și vorbea despre înfrățirea ță­ra­nilor (rămas un cu­vânt gol, după ce le-a fost lua­tă țarina) cu mun­ci­torii. Lui nenea Ion i-a fost la în­demână, fiindcă era și muncitor, și țăran, în același timp. Era un mun­citor-țăran sau un țăran-muncitor. Avea serviciu pe șantier, salariu și apartament, și își bea berea de 1 Mai muncitoresc la terasă, cu maiștrii și inginerii, dar avea și gospodărie sus, în deal, la Negrești, unde trăiau „ăi bătrâni”. Se chea­mă că în felul acesta experimenta cu succes tehnici de supra­vie­țuire: brânza și ouăle, pe care nu le mai găsea la ma­gazin, le avea acasă. Carnea pentru care ajun­­seseră orășenii să se împingă la cozi intermi­nabile o obținea din ograda proprie. „Gospodăria de la țară nu am părăsit-o niciodată. Am stat cu co­piii la oraș, femeia mergea în sat și se ocupa de treburi, la noi nu au lipsit vaca și porcul, strictul ne­cesar l-am avut”, mă asigură nenea Ion. Pă­mân­tul a fost colectivizat, deși pe dealurile acestea fertilitatea solului este scăzută. Dar le rămăseseră oamenilor niște grădini pe lângă casă, destul cât să cultive acolo viță-de-vie și să facă vreo câteva damigene cu vin. Cu o vacă, un porc și o damigeană cu vin, iarna părea mai ușoră. Chiar și temutele „ierni comu­niste” erau mai ușor de dus.

Filozofia mișcării

Și după revoluția din decembrie 1989, nenea Ion Zaharia a rămas la fel: muncitor-țăran sau țăran-muncitor, până a ieșit la pensie. Prin anii 90, și-a primit înapoi pământurile și s-a apucat să înmulțească vitele, ca să aibă și câștig de pe urma lor, dar nu și-a luat prea mult avânt: „Nu ne-am putut întinde decât după puteri”. Ajuns pen­sionar, s-a re­ins­ta­lat cu totul în Ne­grești. La 65 de ani a redevenit, pur și sim­plu, agricul­tor. S-a apu­cat să muncească pă­mân­tul, să crească mai multe animale, de parcă ar fi fost ia­răși tânăr. De unde at­âta voință și ener­gie, nu­mai Dumnezeu știe. Omul din fața mea, pu­țintel la trup, dar sprinten, deține la 77 de ani o veri­tabilă filozofie a mișcării: „lașitatea asta îți dăunează! Dacă nu te miști o zi, devii mai slab. Cine a fost învățat cu munca, asta face toată viața. Unul care șade nu are pe masă ce are altul care muncește. Nu am ajuns încă să mă uit în mâna copiilor. Din contră, îi mai ajutăm noi. Nu se duc la piață să cumpere lapte, brân­­ză, ouă. Dar și ei vin și ne ajută când e sezonul. Vin la cosit, avem motocoasă, tractor cu remorcă”. Nenea Ion vor­bește cu mi­ne, dar nu-și slăbește din ochi ani­malele. Acestea i-au fost de-a lungul vieții ga­rantul unui fel de independență față de lumea în care a trăit. O lume fără culoare politică. Găleata cu lapte mulsă seara de nevastă, sub șopronul din Negrești, i-a dat siguranța că sistemul politic nu-l stăpânește cu totul. Și l-au făcut să se simtă diferit de cei care, neavând încotro, mergeau la magazin să cumpere lapte îmbuteliat la sticlă. Nenea Ion nu este un nostalgic al regimului care a capotat, cu sacrificii umane, în 1989, dar are un mare regret: că nu mai sunt locurile de muncă de odi­ni­oară și tinerii au fost nevoiți, mulți dintre ei, să plece să muncească în străinătate. „Totul se fabrica în Se­ve­rin, numai fa­brică de lame nu am avut. Con­du­cerea orașului ar fi trebuit să aibă grijă de locurile de muncă, să nu plece tinerii în afară”, spune cu nă­duf.

Muzică și știri

Are copii în Severin și nepoți în Timișoara. Acum trei ani, i-au adus un aparat de radio. În fie­care dimineață, după ce se pregătește să iasă cu va­ca și cele trei căprițe din curte, își îndeasă aparatul în punga de nailon pe care o ține cu aceeași mână cu care ține și ciomă­ge­lul. Coboară șo­sea­ua nou asfaltată, până ajunge în lunca ier­boa­să. Acolo lasă ani­malele să pască și por­nește radioul. As­cultă știri și muzică, difuzată uneori de pos­turile bulgărești și sâr­bești, recepționate și pe malul românesc al Du­nării. Dar cel mai mult as­cultă „Ra­dio Ol­te­nia”. Așa-i trece ziua prin pustietățile verzi, unde mai degrabă te-ai putea întâlni cu ielele sau cu Muma Pădurii, decât cu o fi­ință omenească: „Ascult și eu știrile, așa înving sin­gurătatea. Trec ore în șir și nu mă întâlnesc cu un om”. În ultimul timp, însă, de când asfaltul a ur­cat până în sat și îl stră­bate până la capătul ce­lă­lalt, spre Celnata, ma­șinile trec mai des pe șosea. Prin apropiere se află și bazinele rețelei de apă, care ar urma să fie pusă, în curând, în funcțiune. „Tra­iul s-a îndulcit”, recu­noaș­te nenea Ion, care o fi cunoscut de-a lungul vieții și destule amaruri. Satul, însă, e părăsit în ma­re parte. Peste drum de bazinele de inox ale re­țelei de apă, care strălucesc în soare, se află clă­di­rea pustie a școlii generale, unde nu se mai țin ore de treizeci de ani. Au rămas atât de puțini locuitori, încât nenea Ion abia găsește pe cineva în sat să mai schimbe o vorbă, după ce se întoarce seara, acasă, cu văcuța și căprițele lui. Îi mai spune soției, care îl așteaptă cu mâncare gă­tită pe soba cu lemne, ce a văzut peste zi. Poate vreo căprioară alergând spe­riată prin fânețe. Sau vreo întâmplare uluitoare, au­zită la radio. Nenea Ion ține în buzunar un telefon mobil. Dacă se plic­tisește prea tare, sună vreo rudă, vreun cunoscut. Într-o dimineață senină de mai, s-a întâlnit, din întâmplare, cu mine, și mi-a povestit despre viața lui. Era dornic de vorbă. Când am scris articolul, l-am sunat să-l mai întreb una, alta, și mi-a răspuns, dar nu ne-am înțeles. Poate era într-o zonă cu semnal telefonic slab, undeva, într-o vale plină de mărăcini. L-am auzit spunând numai atât: „Sunați toți și nu vorbiți niciunul”. Sunt zile când nici te­le­fonul mobil nu îi este de folos. Poate nici radioul nu mai vrea să-l deschidă. Stă cu ochii pe anima­le­le lui, în pustietatea cea verde, gata, la cei 77 de ani, să intervină cu ciomăgelul, dacă vreo sălbă­ti­ciune i le-ar ataca. Dar mai mult decât o vă­cuță și trei căprițe, nenea Ion păzește aici, cât va mai fi în putere, un mod de viață: omul întors la ră­dăcinile lui.