Timișoara, Capitală Culturală Europeană

– În al treilea weekend al lunii februarie, orașul de pe malul Begăi a sărbătorit lansarea programului „Capitală Culturală Europeană” 2023. Un eveniment fastuos, care a adunat pe străzile și în muzeele Timișoarei artiști, critici, curatori, jurnaliști și oameni de cultură din țară și din străinătate –

Când toate drumurile duc la Brauner

În ajunul deschiderii oficiale a marelui eveni­ment „Timișoara, Capitală Culturală Europeană”, toate drumurile duceau la Brauner. Piatra cubică din Piața Unirii îți purta pașii spre Brauner, afișele lipite peste tot prin oraș arătau spre Brauner, laserele luminoase cu care tehnicienii scenei făceau ulti­mele repetiții se reflectau pe Brauner, șoaptele, mu­zica se opreau toate la Brauner. Lu­minat din toate părțile și așezat la kilometrul 0, chiar în Piața Unirii, Mu­zeul de Artă al Timișoarei și-a ținut porțile deschise, până târ­ziu în noapte, pen­tru Brau­ner. Iar forfota incredibilă din foaier trăda emoția și vigi­lența celor care, timp de-aproape un an, au depus eforturi co­losale pentru ca sălile mu­zeului timi­șorean să fie temporar locuite de Brau­ner. Marele pictor ro­mân Victor Brauner.

***

Să coborâm în timp, în noaptea dintre 27 și 28 au­gust 1938, în atelierul pa­rizian al pictorului Oscar Dominguez, din Mont­par­nasse. În aburii alcoolului, la o petrecere care îi adună laolaltă pe cei mai im­por­tanți membri ai mișcării suprarealiste, electrocu­tat de furie, Dominguez arun­că un pahar în capul com­patriotului său, Esteban Frances. Frances se fe­rește, paharul izbește zidul, se fărâmă în zeci de așchii de sticlă, dintre care una pă­trunde în ochiul stâng al lui Victor Brauner. E același Victor Brauner care, cu șapte ani înainte, pictase deja celebrul „Autoportret cu ochiul scos”, iar întâm­plarea – stra­nie și inex­plicabilă – e un adevărat punct de cotitură al biogra­fiei acestui uriaș pictor supra­realist. O clarviziune surprinzătoare, care ne face să-l privim azi pe Brau­ner ca pe un mistic locuit de viziuni, ca pe-un vizi­tator hiperlucid al tene­brelor.

După ce a bântuit toată tinerețea între București și Paris, după încercări eșuate de a fugi în SUA, după ce condiția de evreu l-a făcut să se ascundă o vreme în Elveția și după un trai temporar în Alpii Maritimi, în condiții lamentabile și cu acte false, după un răstimp petrecut la Paris, Victor Brauner s-a întors în sfârșit acasă. Invenții și magie, expo­ziția cu care Timișoara a dat startul manifestărilor cultu­rale, e puțin spus fabuloasă. E o ocazie unică, ex­cepțională de a vedea laolaltă 100 dintre cele mai valoroase și interesante lucrări ale lui Brauner, cu­ratoriate cu mână sigură de Ca­mille Morando, di­rector de docu­men­tare la Centre Pompidou din Franța.

E totul acolo, între pereții Mu­zeu­lui de Artă al Timișoarei: și celebrul „Hitler” desfigurat, și „Cazul ciudat al domnului K”, un denunț fățiș împo­triva delirului de putere și a absurdității răz­boiu­lui, care zguduia atunci Europa, dar și o lume a viselor și a poeziei, a făpturilor dezarti­culate, cu ochi mereu supradimensionați, a licantropilor și himerelor – o mitologie perso­nală atât de greu de penetrat.

Dacă ajungeți la Timișoara, intrați în Mu­zeul de Artă cu sfială! Întâmplarea artistică pusă la cale de Art Encounters, Centre Pompidou, Consiliul Ju­dețean, Muzeul de Artă și Institutul Francez nu e o expoziție oarecare. E mai degrabă o descindere stra­nie într-un univers bântuit de ființe terifiante, care nu funcționează după legile picturii, ci se subordonează altora, mult mai întunecate și miste­ri­oase.

Capitala avangardistă a artelor vizuale

Am adormit, în prima mea seară la Timișoara, recapitulând în minte toate desenele, picturile, tușele, petele de culoare cu care Brauner m-a uimit: rezul­ta­tul unei munci enorme, care, de la un punct încolo, se confundă cu propria lui viață.

A doua zi, m-am arun­cat cu entuziasm în lumea vernisajelor și a expozi­țiilor din care s-a croit hai­na de sărbătoare a Timi­șoa­rei. Dacă Sibiul a deve­nit celebru pentru arta teatrală, dacă Iașiul a fost din­totdeauna o patrie a literaturii, dacă Clujul și-a câș­tigat renumele în cinematografie și muzică, Timi­șoara vrea și poate să devină capitala avangar­distă a artelor vizuale. Cel puțin, asta ne-au lăsat să înțe­legem organizatorii, convinși că destinul cultural al orașului e scris de multă vreme, iar cei peste 150 de milioane de euro investiți cu această ocazie în infrastructura culturală vor face din Timișoara un oraș care are puterea de a uimi.

Și a fost muzică!

Am în față o fotografie cu Piața Unirii văzută de sus. E din seara deschiderii, cu mulțimea de oameni ca o mare-n delir, dansând, lovindu-se unii de alții, revărsându-se până departe, pe stradelele lătural­nice. Sunt și eu acolo, undeva, un punct colorat între miliarde de puncte. Ascult hipnotizată și nu-mi pot lua ochii de la scenă, de la Caliu și arcușul lui, de la acești ultimi și mari lăutari, care duc mai departe muzica noastră din sud. Timp de trei decenii au călătorit și au concertat în jurul lumii, pe aproape toate continentele. L-au sedus cu muzica lor pe Menuhin și au apărut într-un film cu Johnny Depp. Dar azi, Haiducii din Clejani s-au întors, iar timi­șorenii i-au primit cu brațele sus.

Nu știu cum se vedea de pe scenă toată marea de oameni de la picioarele lor. Și nici ce și-o fi zis Fritz Kalkbrenner, faimosul artist electro, care le-a urmat. Dar când, în strigătele mulțimii și în spectaculoasa coregrafie gândită de Muaré Experience, solistul de la Duchamp Pilot s-a lăsat ridicat de brațul macara­lei deasupra lumii, printre luciri de confetti și felii electrice de lumină, aș fi dat orice să fiu în locul lui.

A doua zi, în sala Operei Naționale din Timi­șoara, probabil una dintre cele mai frumoase și prețioase săli în care mi-a fost dat vreodată să văd un artist pop cântând, muzica s-a revărsat în cu totul alt ritm, mult mai leneș și mai potolit. Iar luminile albastre și mov care se oglindeau în păunii de pe fațadele lojilor au făcut din palidul Jay Jay Johan­son o făptură stranie, de vis. Când și-a lansat albu­mul de debut, acum un sfert de secol, despre Jay Jay Johanson s-a spus că „e ca și cum Massive Attack s-ar apuca să cânte cu Sinatra”. De atunci, electro-pop-ul suedezului Jäje (pe numele lui adevărat) a tre­cut prin nenumărate prefaceri, adăugând, strat după strat, accente tot mai intense de trip-hop și jazz. Dar timișorenii pot confirma: teribila, deca­denta lui melancolie a rezistat!

Că deschiderea de la Timișoara a sunat cât se poate de bine o întăresc și cei care au reușit să se stre­coare la extraordinarul performance din Sina­gogă. Libanezul Tarek Atoui, cu instrumentul lui straniu, făcut din lădițe de stejar și lemn de tec, cu sarabanda de cabluri, butoane, pedale și microfoane, cu vocile și foșnetele mărilor și ale porturilor închi­se-n cutii, a reușit să transforme ceea ce ne așteptam să fie doar un simplu concert într-o surprinzătoare, incredibilă magie sonoră.

Ca blana unui animal adormit

Au fost soț și soție și au lucrat împreună o viață. Dar dacă mulți dintre români n-au auzit astăzi de textilele și de sculpturile lui Ritzi și Peter Jacobi e poate și pentru că, în 1970, odată cu participarea lor la Bienala de la Veneția, au ales să părăsească definitiv România. Peter Jacobi și-a cunoscut însă din plin țara și a locuit nu doar la București, ci și la Craiova. A făcut-o în anii ‘60, ocupând modest una dintre cele două camere ale casei portarului, într-o vreme în care proaspăt deschisul muzeu de artă al orașului deținea cinci opere de Brâncuși, de care nu se sinchisea aproape nimeni.

Expoziția deschisă în Timișoara, la Galeria Jecza, are meritul de a reuni, pentru prima oară după foarte mult timp, lucrările a doi artiști extra­ordinari, care au trăit și creat împreună. Le-am vă­zut, le-am admirat îndelung și am visat că le mân­gâi. Din păr de capră și din păr de cal, din fibre de bumbac și din hârtie de orez, din grafit și din tuburi metalice, lucrările soților Jacobi te seduc, pur și simplu, cu texturile lor. Au tentacule și protu­beranțe, reliefuri tactile și adâncimi. Sunt dense și neliniștite, ca blana unui animal adormit pe care ai da orice să-l atingi.

Peter Jacobi locuiește azi în Germania. Este autorul unei serii fotografice dedicate rămășițelor Zidului de Vest, așa-numita „Linie Siegfried”, fosta linie vestică de apărare a Reichului    German. Iar din 2004 documentează în fotografii bisericile fortifi­cate din Transilvania și starea lor, adesea dezolantă, după exodul sașilor spre Germania.

„Tu ești un alt eu”

Poetică, tandră, empatică, picturală, repulsivă pe alocuri – nici n-aș ști cum să descriu mai bine insta­lația audio-vizuală a regizoarei Adina Pintilie. Asta și pentru că ceea ce s-a întâmplat în spațiul perfor­mativ de la Kunsthalle Bega a fost câte puțin din toate acestea. Pictural și poetic la justa măsură, da, dar mai ales incomod, gândit anume să zgâlțâie conștiințe, să nască întrebări, să desta­bilizeze și reinventeze privirea.

Născut dintr-o îndelungată cercetare asupra intimității, „Tu ești un alt eu. O catedrală a cor­pului” e proiectul desem­nat anul trecut să reprezinte România la Bienala de la Vene­ția. Același Attila Kim (care, cu luminile și scenografia lui, a creat magia expoziției Brauner) a fost și comisarul Ro­mâniei, cel care a coordo­nat îndeaproape proiectul audio-vizual al Adinei. Acum cinci ani, fil­mul ei, Nu mă atinge-mă, aducea acasă „Ursul de Aur” de la Berlin și o nomina­lizare la Premiile Academiei Europene de Film. Azi, Adina Pintilie predă cine­mato­grafie la Univer­sitatea de Artă din Ham­burg.

Adus la Timișoara special pentru des­chiderea Capitalei Culturale Europe­ne, proiec­tul Adinei Pintilie a recreat sonor și vizual expe­riența de la Veneția, atmosfera ei imersivă. Celor șase ecrane uriașe, pe care se derula po­vestea unor cupluri ati­pice, li s-au adăugat o sculp­tură cinema­tografică și o instalație de realitate vir­tua­lă. Totul într-un spațiu întunecat, intim, protejat de cortine negre. Dacă mulți dintre vizitatori au preferat să iasă repede e și pentru că reacțiile noastre ca pri­vitori – viscerale și legitime cel mai adesea – sunt ele însele gândite ca parte din expe­riment. Un fel de mărturii despre cum ne raportăm unii la alții, la sexualitate, la infirmitate și la pro­priile corpuri.

Idei mari de la oameni mari: Peter Sloterdijk

O capitală europeană trebuie să fie și un spațiu al ideilor care schimbă lumea, un spațiu de reflecție despre Europa de azi. E motivul pentru care orga­nizatorii, pe lângă atenția acordată artelor vizuale, au decis să dea startul unor conferințe care să aducă la Timișoara nume mari ale filosofiei contem­po­rane. Idei mari de la oameni mari. Dialoguri excep­țio­nale cu autori excepționali. În așteptarea primu­lui dintre ele, sâmbătă, Aula Magna a Uni­versității de Vest s-a dovedit arhiplină. Sarcina de a deschide aceste întâlniri i-a căzut lui Peter Slo­terdijk, scriitor și filosof german, considerat „unul dintre cei mai importanți gânditori ai tuturor timpurilor”, a cărui carte, „Critica rațiunii cinice”, e și una dintre cele mai vândute cărți de filosofie de după al doilea război mondial.

Cafea și biscuiți

Am răcit în prima noapte la Timișoara, de la prea multă euforie, de la prea mult entuziasm, de la stat fără palton sub cerul cenușiu de februarie. A doua zi, m-am târât letargică din eveniment în eveniment, cu opriri dese și obligatorii la ceainării. Am descoperit cu prilejul ăsta că cei mai buni biscuiți și cele mai bune bezele sunt la „Garage”, că dacă vrei o cafea cu adevărat bu­nă e musai să mergi la „Ovride”, că la „Zai Apres Cafe” burgerul de vită e splendid înzămoșat, că la „Monellini” pastele se fac în casă, iar la „Naru” au un pate de pește cum n-am mai mâncat. Și, fiindcă orașul e atât de renumit pentru bere, m-am bucurat să descopăr în zilele petrecute acolo că #Timișoara2023 are și o bere oficială, produsă de „One Two Brewery”, o făbricuță artizanală. Cei care sâmbătă s-au mobili­zat să ajungă la berăria din Mihai Viteazu 6, ca să-l asculte pe Rekabu punând muzică de pe vini­luri, au gustat-o cu siguranță. „…ișoara”, pe numele ei ironic de scenă, și-a purtat cu eleganță gulerul de spumă, dar și gustul ei unic, mătăsos-amărui.

O colosală moștenire industrială

Unul dintre cele mai cool locuri ale Timișoarei e, de departe, Faber. Spațiul deschis în 2020 în halele fostei fabrici de ulei și săpun de pe malul Be­găi adăpostește azi un centru cultural indepen­dent, un birou de arhitectură și design, un spațiu de lucru și o minunăție de cafenea. Cuibărită într-unul dintre fotoliile ei de velur, am băut Mellow Orange cu citrice și ghimbir, am ascultat Common Saints, mi-am tras sufletul și mi-am încărcat telefonul pen­tru restul zilei.

La Faber am văzut și cea mai neașteptată ex­poziție din câte mi-a fost dat să vizitez în programul #Timișoara2023. Un spațiu decorat simplu, cu mo­bilier metalic, minimalist, pe care așteptau sticluțe cu arome industriale, panouri de siguranță, șuruburi sofisticate, componente pentru tehnologia 5G și chiar faruri auto și lămpi de balizaj pentru aeropor­turi. În cuvinte mai puține: toate acele produse pentru care Timișoara e faimoasă, azi, în lumea industriei. Ce legătură au toate astea cu cultura? Ei bine, cu 72% din cifra de afaceri a Timișoarei pro­venită din sectorul industrial, se poate spune că identitatea acestui oraș înseamnă și această colosală moștenire industrială, înseamnă poveștile oamenilor și ale fabricilor pe spatele cărora și-a construit bună­starea. „Mirroring the Ecosystem”, expoziția cura­to­riată de italianca Martina Muzi, m-a făcut să înțe­leg mai bine spiritul timișorenilor, dar și locul și rostul pe care anumite produse industriale îl ocupă în economia de azi a Timișoarei. Pornită în fapt de la o cercetare făcută de sociologi și antropologi de la Universitatea din Cluj, expoziția de la Faber ră­mâne o invitație de a cu­noaște mai bine un oraș care, pe lângă reușita de a fi fost ales Capitală Cul­turală Europeană, se mân­drește și cu aceea de a fi cel mai industrializat oraș mare al României.

Brâncuși și muzele lui

Dacă aș fi știut că doamna aceea distinsă, cu care am împărțit întâmp­lător masa la restaurantul „Naru”, e nimeni alta decât Doïna Lemny, istoric al artei și cercetător la Centre Pompidou din Paris, adică exact autoarea pe care plănuiam să o văd în aceeași seară, nu m-aș fi mulțumit doar cu schimbat impresii despre cât de obscen de bun e paté-ul cu vișine. Câteva ore mai târziu, în atmosfera intimă și caldă de „La Două Bufnițe”, am regăsit-o la mi­crofon. Autoarea splendidei cărți „Brâncusi et ses muses” a fost protagonista unui dialog pasionant, care a umplut cea mai frumoasă librărie a Timi­șoarei până la refuz. Doïna Lemny, o româncă ple­cată în 1990 din țară, și-a dedicat ani de zile cerce­tărilor, a petre­cut timp în arhive, a studiat scrisori și documente, pentru a readuce la viață perso­nalitatea acestor muze. Poete, dansatoare, pianiste, baronese, priete­nele și iubitele lui Brâncuși par a fi avut toate ceva în comun: erau ele însele spirite libere, foarte tinere și foarte înalte, deși Brâncuși era destul de scund. În cea mai îndepărtată încăpere a librăriei, pitită între două rafturi, am stat și am ascultat și despre cât de iubit era, de fapt, Brâncuși, despre șarmul și neatârnarea lui. Dar și despre Marthe, marea lui iubire,    dansatoarea pentru care și-ar fi dorit să ridice o casă, sau despre Vera Moore și copilul lor, pe care nu l-a recunoscut nici la capătul vieții.

Am plecat cu această carte-eveniment în vali­ză. Nu s-a tradus încă în română și nici nu știu să se mai vândă pe undeva. Dar dacă sunteți vorbi­tori de franceză, pune­ți-vă bine cu „Bufni­țele”. Cine știe, v-ar pu­tea-o livra!

O reverență

Aș mai vrea să vă povestesc despre cum, pe stră­zile liniștite din preaj­ma hotelului, zgomotul orașu­lui părea doar o ploa­ie fină, din altă gala­xie. Despre plimbarea fă­cută pe pista de biciclete de pe malul Begăi, când stropii de ploaie pișcau ca într-o brode­rie verdele mat al apei. Despre cea mai mobilă expo­ziție, tramvaiul pe roți al artis­tului Dan Perjovschi și despre cele „1306 plante pentru Timișoara”, insta­la­ția etajată din mijlocul Pieței Victoriei, un sem­nal de alarmă tras de arhi­tecți în fața deșertificării orașelor. Despre dragoni cu spinări de arcuri, des­pre păsări uriașe, călăreți și jon­gleri, care au animat piețele, cu pro­cesiunea lor de carnaval me­die­val. Dar și despre splendoarea cartierelor vechi și despre mulți­mea clădirilor îmbrăcate-n graffiti, care transformă azi Timișoara într-un alt Berlin.

O să închei, însă, transmisiu­nea cu o reverență în fața colegilor de breaslă, care țin sus lumea cul­turală și care n-au obosit să ia meseria asta în serios. Alergați de întâmplări și de obligațiile jurna­listice, prinși în expoziții, concerte și interviuri, la Timi­șoara ne-am intersectat puțin spre deloc. Ne-am urmărit însă unii pe alții pe rețele, bucuroși că, re­por­taj cu reportaj, text cu text și interviu cu interviu, am oglindit împreună „Timișoara, Capitală Cultu­rală Eu­ropeană”, un eveniment gran­dios, demn să fie împărtășit.

Fotografii de Catalin Anghel, Petru Cojocaru, Florin Gherasim, Dia Radu și Mihai Toth.