VLAD TĂUȘANCE (Expert în comunicare în cadrul programului „Timișoara – Capitală Culturală Europeană 2023”): „Miza noastră este de a le reaminti tuturor ce înseamnă Timișoara cu adevărat”

„Toată lumea s-a implicat sută la sută”

– Timișoara a demarat cu un concept fabu­los, care a umplut orașul de oameni, pro­gramul de Capitală Culturală Europeană 2023. Un pro­iect uriaș. Care este rețeta lui?

– Fiecare Capitală Europeană a Culturii are tipicul ei. Noi împărțim titlul cu două orașe foarte diferite ca textură: Elefsina, la 20 de kilometri de Atena, care funcționează ca o suburbie a capitalei, și Veszprem, din Ungaria. Evident, în contextul ad­ministrativ din România, organizarea unui eve­ni­ment de dimensiunile programului „Capitală Cul­turală Europeană” e un demers complicat. Trebuie să formezi echipe, să angajezi oameni, să faci tot felul de plăți, de contractări. Nu ascund, ăsta nu e un aspect amuzant. Dar am văzut cu ma­re bucurie că toată lumea s-a implicat 100%, toți cei care au par­ticipat la proiect au fost capabili de o mobilizare care m-a surprins. E remarcabil și in­teresul volun­tarilor. Am lansat un apel și au răspuns 1.300 de per­soane! E mai mult decât spe­ram, sincer să fiu. Sunt timișorean la origine, deci pe­si­mist (zâm­beș­te). Dar lucrurile se miș­că! Lan­sarea oficială a progra­mului a fost un mare test. Test de co­municare, test de pu­tere de mobi­li­za­re a co­munității, test legat de in­teresul publicului. Ti­mișoara – Ca­pitală Europeană a Cul­turii 2023 e un mare experiment. Spre deosebire de alte ca­pi­tale ale culturii, noi func­ționăm printr-o cola­bo­rare între trei structuri, ceea ce e complicat, dar și foarte fain. La Veszprem, programul e coor­donat de un operator privat, cu alte libertăți, dar Comisia Europeană recomandă asocierile, iar noi avem trei structuri: Asociația Timișoara 2023, Cen­trul de Proiecte al Pri­mă­riei și Consiliul Ju­dețean, plus 50 de operatori cul­tu­rali. Efortul e enorm. Dar, zic cu mâna pe inimă că toată lu­mea face tot ce se poate face ca lucrurile să se întâmple bine. Pro­gramul „Capitală Culturală Euro­pea­nă” e un program „la firul ierbii”, în legătură directă cu orașul și cu artiștii locali. Dacă ne iese, chiar dacă doar pe jumătate – deși ne do­rim să ne iasă 99,9% – ce se întâm­plă aici va fi un studiu de caz nu doar pentru România, ci și la nivel eu­ropean.

Sibiul și Timișoara – două portaluri europene

– În 2007, titlul de Capitală Culturală Euro­peană a fost deținut de Sibiu, un succes de am­ploare internațională. Intră Timișoara în concu­rență cu succesul sibienilor de acum 15 ani?

– Dacă e să caut puncte comune între Sibiu 2007 și Timișoara 2023, unul dintre ele ar fi demonstrația că orașele-magnet ale României – care au un centru universitar, o viață cul­turală de calitate și oportunități so­ciale și materiale care să-ți ofere un job încât să te muți cu familia – sunt poarta noastră de deschidere către Uniunea Euro­peană și către lume. Sunt niște portaluri. Asta împărțim cu Sibiul. Sibiu 2007 a fost un mo­ment de strălu­cire pentru România la nivel mon­dial: niște oameni pentru care era greu să ne pună pe hartă sau, poate, ne încadrau mai la Est decât am fi meritat și-au dat seama că România e un loc interesant, cu tradiții, cu iden­ti­tate, care are lu­cruri de oferit, care poate să producă eve­nimente de ca­libru. În rest, se pot face com­pa­rații mai de­grabă legat de miză. Timișoara lucrează la titlul ăsta de 12 ani! Ne-am apu­cat să facem niște liste cu oa­menii care au lucrat la program și am ajuns la 1.200 de persoane. S-au schimbat echipe, s-au schimbat moduri de lucru, dar, recent, am primit de la Co­misia Europeană Pre­miul „Melina Mercouri”, în valoare de 1,5 mi­li­oa­ne de euro, pen­tru că ne-am păstrat indepen­den­ța artistică și ne-am făcut treaba bine. Capita­lele Culturale sunt un exer­cițiu de maturizare pentru fiecare oraș. Timișoara a trecut prin niște furci caudine ca să ajungă aici. Ceea ce, din afară, a fost perceput, poate, ca un șir de scan­daluri, a fost o eta­pă nece­sară, e parte din terapia de care sectorul cultural din România are nevoie. Trebuie să vorbim, tre­buie să ne spunem punctul de vedere, trebuie să confruntăm viziuni, iar Timișoara a bifat cu brio as­pectul ăsta. Eu cred că ieșim maturi din această ex­periență, conștienți de propriile li­mite, dar con­știenți și de ce putem să facem împre­ună. În gene­ral, orașele alese pentru Capitală Cul­turală Euro­peană sunt de mai mici dimensiuni, tocmai pentru a avea garanția că pro­iectele se pot pune în miș­care. Veszprem are 70.000 de oameni, Elef­­sina, 50.000. Ti­mișoara, cu zona din jur, are 400.000, joacă în altă ligă, este o excepție. E un oraș altfel și a fost tot timpul un oraș altfel. E un oraș cu spi­rit critic, un oraș cu multe comunități etnice, un oraș cu miș­cări intelectuale puternice.

– Care este miza unui oraș devenit Capitala Europeană a Culturii, în condițiile vieții de azi?

– În ultimii ani, mizele s-au schimbat. Dacă, în perioada 2007, ele erau legate mai degrabă de bran­ding de țară și de turism, mizele acum sunt altele. În contextul acesta al războ­iului, cu crize ener­ge­tice, crize financiare glo­­bale, crize post-Covid, eu și co­legii mei curatori simțim că rolul nos­tru e să punem întrebări inco­mo­de, prin expo­zițiile și prin proiectele pe care le propunem. Arta și cultura în­seam­nă, desigur, și entertainment, dar, în cazul ăsta, din punctul meu de vedere, arta trebuie să fie oglin­da aceea în care ne uităm prea rar. Și, din punctul ăsta de vedere, pen­tru Româ­nia, cred că miza „Ti­mi­șoara – Capitală Culturală Euro­pea­nă” este să strângă relația dintre cre­ator și publicul larg. Cred că avem res­pon­sa­bilitatea de a extinde un pic defi­niția culturii. Cultură pentru foarte mul­tă lume înseamnă specta­cole de teatru, în­seam­­nă concerte la Filar­mo­nică, în­seamnă festi­va­luri. Cultura în­seam­nă și design urban, înseamnă viață so­cială, înseamnă limbaj, în­seamnă gra­ffiti… Avem, însă, o mare proble­mă: producția cul­­­turală e ma­re, dar plătitorii de bilete puțini: oameni ca­re și-au tăiat orice interes de a par­tici­pa la genul ăs­ta de eve­nimente culturale sau so­ciale. Dacă reușim să ducem, de pil­dă, procentul de per­soane în vârs­tă care participă la un eveniment cul­tural, gra­tuit sau plă­tit, de la 1 din 100 la 2 din 100 în­­seam­nă că am câștigat. Dacă reu­șim să con­­vin­gem angajații din ma­rile cor­­po­rații și instituții din Timi­șoa­ra ca, înainte să se ducă aca­să, în car­­tie­rul-dormitor, să se o­preas­că la un film, să aibă curaj să in­tre într-o ga­lerie de artă sau un spa­țiu expozi­țional, ei bine, dacă vom convinge 1 din 10, e deja o schim­bare majoră. O schimbare majoră, care poate să aibă impact în felul în care func­ționează țara asta și în felul în care tră­iesc artiștii în țara asta. Dar din­colo de a fi deștepte și frumoase, Ca­pi­talele Europene ale Culturii folo­sesc, de obicei, titlul ăs­ta, și ca să-și rezolve o problemă, ca­re poate să fie una foarte punc­tuală: gunoiul, cum a fost cazul cu Matera, în Italia. Pen­tru Timișoara, cred că mizele sunt des­chiderea că­tre public, pe de o parte, iar apoi – și nu vreau să zic o vor­bă ma­re – regăsirea fiorului și a curajului acela din anii ’90-2000: „Ora­șul libertății”, „Ora­șul în care Re­voluția nu s-a oprit”.

Aici s-au întâm­plat fes­tiva­luri de artă studențească, a fost o perioadă ne­bună, în anii ’90, când s-au re­cu­perat 20 de ani de decalaj față de Vest, a fost o zo­nă a presei libere, a unei mișcări literare impor­tante. Nu zic că lucrurile s-au oprit, doar că acest con­text al Capitalei Europene poate să dea un nou im­­puls, poate să accelereze un dialog între gene­rații, poate să formeze niște oameni noi, care au lucruri de spus. E ca motorul ăla care funcționează bine dintotdeauna, dar, din când în când, are nevoie de un schimb de ulei. Miza noastră cred că asta e, de a reaminti tuturor ce înseamnă Timișoara. Sunt un pic ipocrit să vorbesc despre asta: sunt timișo­rean, dar sunt plecat de 25 de ani, am stat mai mult în București, în ultimii ani am tot lucrat în Ti­mișoara și sunt iremediabil îndrăgostit de oraș…

„Mă bucur că avem o Primărie și un Consiliu Județean conduse de oameni tineri, interesați de cultură”

– Care este nivelul real de cultură al orașu­lui, în momentul acesta?

– Referitor la consum cultural, Timișoara nu e un caz special. Avem o problemă generală și e res­pon­­sabilitatea noastră să încercăm să găsim răspun­suri la asta. La infrastructura culturală e în aceeași linie cu toate orașele României, având în vedere că, din anii ’70, nu s-a mai construit nimic: toate casele de cul­tură, casele sindicatelor, toate arenele sunt fă­cute atunci. Avem un deficit din acest punct de ve­dere. Sunt lucruri care, poate, la Ti­mi­șoara nu o să se rezolve anul ăsta, dar sunt puse în miș­care: Mul­tipleXity, un centru de artă și tehno­logie, Muzeul Revoluției, reabilitarea cazarmei din Piața Li­bertății și a altor spații sunt lucruri pe care le punem în mișcare acum. Ne propunem re­por­nirea cinema­togra­felor: în momentul ăsta avem unul sin­gur, până la finalul anului, vor fi trei. In­vestițiile încăpă­țânate în infra­struc­tura cul­turală cred că sunt valabile pentru orice oraș. Nici în Bucu­rești nu avem o sală de spectacole de 15.000 de oameni. Nici în Timișoara nu putem bă­ga acum, la un loc, 30.000 de oameni. Dar mă­car ne dăm sea­ma că e nevoie de asta, sunt în­cepu­te niște pro­cese. Tes­tăm, vedem cum funcționează și creș­tem. Mă bucur, într-un anumit sens, că nu facem proiecte megalomane. Au mai fost cazuri de Capitale Europene ale Cul­turii care s-au lansat în proiecte de vanitate, care, apoi, au falimentat ora­șul. Sau celebrele cazuri ale sa­telor olimpice, care se transformă în ruine după ce se termină olim­piadele. Noi nu vrem să jucăm așa. Proiectul Capitală Culturală Europeană e și un test de realitate pentru oraș. Fără să ridic statui sau să cânt ode, mă bucur că avem atât o Primărie, cât și un Consiliu Județean conduse de niște oameni tineri, deschiși, interesați de cultură, fără să aibă pretenția că le știu pe toate, care sunt dispuși să as­culte, care pun întrebări pertinente. Din­colo de conflicte și campanii elec­torale, atât domnul Dominic Fritz, cât și domnul Alin Nica sunt niște oameni care au citit cărți, as­cultă niște muzică, s-au plimbat un pic prin lume și se vede lucrul ăsta. Dorința noastră, a tuturor, e să facem ca lucrurile astea din 2023 să fie durabile, să țină pe termen lung. Trăim un an excepțional pentru Timișoara, dar e important să nu uităm de cultură după 2023.

„Normalitatea e să ne putem bucura împreună”

– Care e conceptul cu care a câștigat Ti­mi­șoara concursul pentru Capitală Culturală Euro­peană?

– Conceptul cu care Timișoara a câștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii e legat de tema luminii. „Orașul luminii”: primul oraș iluminat elec­tric din România, orașul în care s-a aprins fla­căra Revoluției. Tema luminii a fost dusă în ideea de a lumina orașul prin tine, prin curio­zitatea ta, prin puterea ta de mobilizare, prin creativitatea ta, prin modul în care alegi să trăiești în orașul ăsta. Asta încercăm să facem, încercăm să ducem eveni­mentele culturale și în afara Centrului sau a insti­tuțiilor tradiționale, pentru că și aceste mici focare de cultură sunt foarte importante. În Piața „Regina Maria” a avut loc, la un moment dat, un festival. Atunci am avut un sentiment pe care nu l-am mai trăit niciodată în România: jumătate din public erau hipsteri cu copii, care beau bere artizanală, jumă­tate oameni din cartier, oameni care se întorceau de la fabrică, cu berea la PET, în fața scenei de „world music”, dansând. Asta-i sănătate, asta-i România în care eu vreau să trăiesc! Cred că asta e norma­li­tatea. Normalitatea e să ne putem bucura împreună. La un alt spectacol, în Piața „Traian”, organizat de Ins­titutul Francez, era un concert cu un ansamblu de „gipsy jazz” din Barcelona. În public se vor­beau șase limbi. Erau nepalezii care au ales să mun­cească în România, era comunitatea romă, îmbră­cată în cele mai bune haine, erau arhitecții și inte­lectualii de Centru, erau francezii, veniți cu un spec­tacol de acrobație și jonglerie. Era magic, oa­meni adunați într-un loc care putea să fie la fel de bine Berlin, New York sau Amsterdam. Aceste mici normalități sunt marile victorii.

– Care e plaja de evenimente din cadrul pro­gramului Capitalei Culturale Europene? La ce să ne așteptăm?

– Avem o componentă extrem de substanțială de artă contemporană și modernă: Expoziție Victor Brauner, expoziție Constantin Brâncuși, Bienala „Art Encounters”. Am centralizat expozițiile, pe februarie-aprilie, și am ajuns la 18! Timișoara își ono­rează cumva statutul de centru de artă contem­porană. E un brand de oraș – Clujul cu fes­ti­valurile, Iașiul cu industriile creative, Craio­va cu teatrul, Sibiul cu jazz-ul, Timișoara cu arta contemporană. Apoi, avem peste 10 festivaluri de muzică, unele dintre ele foarte cunoscute, JAZZx, Codru, Flight Festival, festivaluri cu publicul lor, dar și festivaluri de nișă, mult dans contemporan, mult teatru social. Teatrele din Timișoara încearcă să aducă și ele tot ce au mai bun. Un mare plus e mobilizarea exem­plară a universităților, care vin cu evenimente, pun la dispoziție spații. Și ăsta e un alt semn de norma­litate: spațiile universitare nu mai sunt un turn de fildeș, un mediu închis.

„Timișoara a devenit o locație de interes pentru sârbi”

– Vă așteptați la turiști? Vă așteptați să se creeze un flux intern și internațional spre Timi­șoa­ra în acest an?

– Pe plan local, miza e ca Timișoara să intre în Top 3 destinații de „city break”. Noi nu suntem în momentul ăsta acolo, total nemotivat. Pentru un bucureștean care vrea să petreacă două-trei zile într-un loc, Timișoara nu-i pe listă. Găsești Sibiu, Brașov, Maramureș, poate Iașiul, din când în când, dar Timișoara nu e. Asta e o miză.

La nivel internațional, trebuie să fim realiști: totul ține de conexiune și de cât costă un bilet de avion. Colegii fac eforturi pentru a conecta Timi­șoa­ra cu niște aeroporturi internaționale, ca să o facă mai accesibilă. De la un timp, am devenit o lo­cație de interes pentru sârbi. Așa cum mergeam noi, înainte de Revoluție, la sârbi, pentru cumpărături și pentru a vedea cum arată Occidentul, așa fac ei acum. În fiecare weekend, vezi autocare întregi de turiști sârbi, care veneau, poate, inițial, pentru mall, că sunt mai multe firme, dar acum îi vezi în Piața Unirii, fac poze. Zona de proximitate e foarte im­portantă, mai ales că sârbii au și legături de identi­tate cu Timișoara. Ne-am gândit și la diverse stra­tegii pentru a atrage niște grupuri-țintă, pentru care avem și condiții, și oferte culturale. De exemplu, tinerii care bat lumea cu rucsacul în spate, „back­pack”-eri, cum li se spune: peste vară, mi-aș dori ca Ti­mișoara să fie plină de tineri spanioli și fran­cezi. De-abia aștept! Așa cum, în toamnă, mi-ar plă­cea să văd cupluri de seniori din Germania sau din Israel. Interesul e mare: din zona mea de cunoș­tințe știu mulți care și-au luat bilete pentru week­end-ul de deschidere al Capitalei Europene. Inte­resul o să tot crească. Am fost foarte concentrați pe acest weekend de deschidere. Era o miză mare, era im­portant să iasă bi­ne pentru toată lu­mea. Dar mai avem 10 luni, dintre care niște luni de foc. Iunie, care are o concen­trare foarte mare de eve­nimente, septembrie la fel. În perioadele de vârf, lumea va avea de ales între 10 evenimente pe zi. În perioadele    „normale”, o să fie 2-3 pe zi. În plus, ce mi se pare mie valoros în Timișoara e că e un oraș prietenos cu copiii și cu fa­milia. Avem piste de biciclete pe care poți să mergi cu un cărucior. Dacă te duci pe culoarul Begăi, poți străbate tot orașul. Poți să ieși pe bicicletă din oraș, să mergi 20 de kilometri, până la graniță. Din loc în loc, spații de joacă, o gră­ma­dă de parcuri. Fiind tată de copil de 6 ani, ăsta mi se pare un mare plus. Timișoara este singurul oraș din România pe care-l știu în care, pornind din Piața Traian și până în capăt, în Cartierul Iosefin, nu prea ieși din centrul istoric. Asta e ma­gic!

„Dă-ți timp să te pierzi în oraș”

– Dacă ar fi să faci niște reco­mandări legate de manifestările „Timișoara, Capitală Culturală Europeană” care ar fi?

– Dacă aș sfătui pe cineva să vină la Timișoara aș zice așa: ale­ge-ți un moment pentru care vrei să vii, că e expoziție, că e concert, că e festival, și, în rest, dă-ți timp să te pierzi în oraș! Du-te și explo­rează! E un oraș numai bun de ex­plorat, lumea nu-i înrăită, n-avem țâfnă de oraș turistic. E un oraș care are chef de vorbă, dacă des­chizi gura, oamenii îți vor răs­pun­de. Ceea ce nu e puțin lucru. Vino gata să cunoști oameni! Aici, taximetriștii au rest la ei, chelnerii vor­besc frumos cu tine, lumea e amabilă. Dacă mergi de două ori într-o cârciumă, lumea știe ce ai comandat ultima dată. Apoi, trebuie avut în vedere că și programul Capitalei Culturale, și orașul, au niș­te anotimpuri. Primăvara e mai mult pe artă con­temporană: se termină expoziția noastră colectivă centrală, din programul de deschidere, „Chronic Desire – Sete Cronică”, care e aproape ca o bie­na­lă, și începe chiar o bienală, „Art Encounters”. Când dă căldura, încep festivalurile. Iarăși, ocazii foarte bune de explorare. „Hai să mergem până la balta nu știu care!”. „Hai să mergem până la Gărâna!”. În toamnă, o să fie mult teatru, multe premiere, mult film, multe dezbateri. E pentru fie­care câte ceva. Dar sfatul ar fi ăsta: „Explorează!”.