O lecție de viață – IRINA și SILVIA

Ne-am întâlnit într-o seară ceva mai ră­coroasă la o terasă din parcul Herăstrău. Când am ajuns acolo, ele erau deja la o masă, șușotind vesele, cu două limonade în față. Erau frumos îmbrăcate, într-o ținută elegantă de zi, într-un stil pe care tinerii de azi l-ar numi „smart casual”. Amândouă au ochii albaștri și un zâmbet timid, care le luminează chipul. Se vede limpede că sunt surori gemene. Ajung la masa lor și facem cunoștință. „Eu sunt Irina”, „iar eu, Silvia”, îmi spun, strângându-mi mâna îndelung și ușor, într-un fel aparte. Mă așez și comand și pentru mine o li­mo­nadă. „Nu-i așa că și tu ai ochii albaștri?”, mă în­treabă una din ele. „Da”, răspund eu uimit. „Eram sigură. După timbrul vocii mi-am dat sea­ma”.

Am stat acolo cu ele mai bine de două ore. Ne-am împrie­te­nit imediat, după doar câ­teva vorbe aveam sen­timentul acela că ne cu­noaș­tem parcă de-o via­ță. Apoi, ne-am tot întâlnit și cu alte oca­zii. Și, de fiecare dată, am simțit a­ceeași bucu­rie cu­rată. Tonusul și op­timismul lor incre­di­bil sunt pentru ori­cine le ascultă un ade­vărat balsam, care alungă cea mai grea supărare. Po­ves­tea acestor două su­rori e unică și fas­cinantă. O lecție de vo­ință și de viață, ului­toare.

Doi la sută

Irina și Silvia au 40 de ani și sunt oarbe. Văd doi la sută din ce vede un om normal. Aproape nimic. Cu toate astea, au o ver­vă molipsitoare, vorbesc mult, sunt spontane, au re­plică la orice. Diagnosticul lor se numește retino­patie pigmentară atipică, adică o distrofie a retinei care se accentuează în timp. Au avut o copilărie frumoasă, au fost apoi două adolescente adorabile, cu ochii albaștri ca cerul, mereu voioase și îndrăgite de toată lumea. Vedeau aproape normal, nimeni n-ar fi zis că au vreo pro­blemă, pentru ca, la 24 de ani, aproape brusc, lumea lor să fie înghițită în beznă. Totul s-a întâmplat când tatăl lor, față de care aveau o afecțiune aparte, a murit sub privirile lor. În câteva zile au rămas cu doi la sută din acuitatea lor vizuală. Adică au orbit. Au urmat apoi zile cum­plite. Au crezut că vi­ne pră­bușirea tota­lă, dar n-a fost așa. O voință miracu­loasă le-a ridicat pe amân­două și le-a trans­for­mat în două femei luptătoare: „De la 24 de ani ne tot re­ca­librăm”, măr­tu­ri­sește Irina. „A fost foarte greu, dar sla­vă Domnului că e­xis­tă în ființa umană capa­citatea asta de a te adapta la orice. Marele nostru noroc e că am văzut până atunci, deci știm cum arată lumea, tot ce ne încon­joară. Iar creierul nos­tru ne formează imaginile imediat. Ar fi fost cu totul altfel dacă ne-am fi născut așa, am fi avut alt par­curs. Deci, ca să fiu sinceră, suntem niște no­rocoase”.

Briliantul casei

Irina și Silvia s-au născut la Buzău, unde au trăit până la 19 ani, când s-au mutat cu părinții în Bucu­rești. Primele probleme cu vederea au apărut pe la șapte ani, când mama lor a sesizat că își apropie prea mult ochii de carte atunci când citesc. Au urmat pri­mele griji, primul con­sult și primul ver­dict nemilos. „Fe­tele voastre sufe­ră de ce­va mult mai com­pli­cat decât o diop­trie”, le-a zis părinților medicul oftal­molog. „E vorba de o reti­nopatie pigmentară și la un moment dat, nu se știe când, ele vor orbi”. A fost o lovi­tură cruntă, care avea să schimbe total des­tinul acestei fa­milii. O lovitură des­pre care Irina și Sil­via n-au aflat absolut nimic până pe la 19 ani. Tot atunci, când fetele abia începu­se­ră clasa întâi, același medic oftalmolog i-a sfătuit pe părinți să se orien­teze deja că­tre o școa­lă specială, pen­tru că, zicea el, nu vor putea face față într-un sistem normal de învățământ. „Mai târziu, pe la sfârșitul liceului”, povestește Silvia, „am aflat că mama și tata s-au opus cu vehemență acestei soluții. Ei au zis așa: «Fetele noas­tre deocamdată văd și atâta vreme cât vor vedea, vor face o școală normală». Și le mulțumesc enorm pentru asta, pentru că dacă n-ar fi făcut așa, noi n-am fi fost astăzi aici și n-am fi fost cine suntem acum”.

Irina și Silvia și-au trăit, așadar, liniștite copilă­ria, fără să aibă habar de pericolul care stătea la pândă. Singurul lor deranj era purtarea unor oche­lari, cu care nu s-au putut acomoda niciodată. Va­can­țele le petreceau la bunici, într-o curte imensă, plină cu flori și jucării de tot felul. Aveau prieteni mulți, toată lumea le ocrotea și le admira voioșia și albastrul senin din ochi. Legătura lor cu familia a fost una cu totul specială, își divinizau părinții și adorau timpul petrecut cu ei. „Ne-au învățat tot felul de jocuri”, își amintește Irina. „Jucam cu ei remi, canastă, chiar și poker ne-au învățat să jucăm, era competiție mare, aveam chiar și jetoane adevărate de poker și trăiam intens fiecare partidă. Mi-l amintesc deseori pe tata cum conducea jocul, stătea mândru, cu fața spre fereastră, iar soarele îi lumina chipul într-un fel aparte, vedeam încântată ochii lui mari și albaștri, era ca într-un tablou, un bărbat frumos, o prezență luminoasă. Țin minte că avea o carte cu romanțe și ne cânta mereu din ea, n-avea cine știe ce voce, dar glasul lui parcă ne mângâia. Glumea tot timpul, alunga orice tristețe, făcea lu­mină din orice norișor. El era echilibrul casei. Dacă mama era stâlpul financiar, tata n-a fost așa noro­cos cu banii, dar el era briliantul, pentru că era me­reu acolo, lângă noi”. Irina se oprește brusc din po­vestit. Un tremur ușor al vocii îi trădează emoția și schimbă strategic vorba. „Hai, Silvi, mai zi și tu ceva, c-am obosit”. Silvia râde și intră în joc, pre­luând cu dibăcie ștafeta. „Ce-mi vine mie în minte acum e ziua în care m-a prins fumând”, zice ea. „Aveam vreo 15-16 ani, eram singure acasă și eu fumam fără nicio jenă în bucătărie. Și fumam, și tot fumam, până când simt o prezență în pragul ușii. Mă uit într-acolo și încremenesc. Tata. În mod ciu­dat, își face de lucru prin casă și se întoarce în bucă­tărie ceva mai târziu, după ce eu reușisem să mă descotorosesc de țigară și de toată mizeria din scrumieră. «Ce faci, Silviuța?», mă întreabă el. «Bine», îi zic eu cu un aer nevinovat. «M-am prostit și eu puțin». Mă privește apoi fix și-mi zice: «Te-ai prostit puțin? Crezi că n-am văzut cum fumezi, cum știi să tragi tot fumul în piept? Ăsta nu-i prostit, Silviuța. O singură țigară dacă mai pui în gură, îi spun lui mama și facem ședință de familie». Asta însemna că vor lua măsuri, că-mi vor da o pedeap­să, să nu mai ies din casă sau să nu-mi mai dea bani sau, mai rău, să nu mă mai lase să plec în vacanță. De-atunci, o vreme nu m-am mai atins de țigară. Iar el nu i-a spus niciodată mamei. Însă cea mai grea pedeapsă pentru noi era atunci când îl dezamăgeam cu ceva. Nu ne zicea nimic, nu ne certa, dar vedeam pe chipul lui dezamăgirea. Rușinea pe care o sim­țeam atunci era cel mai mare chin. Asta, pentru că-l iubeam și-l respectam enorm. A știut dintotdeauna să fie iubitor, să ne ocrotească, dar și cum să ne țină din scurt. A știut cum să ne crească frumos”.

Întunericul

După ce-au terminat liceul, pe la 19 ani, s-au mutat cu familia în București. Mama lor primise un post de conducere la sediul central al companiei unde lucra. Tot atunci, părinții au hotărât să meargă cu fetele la o clinică privată, pentru un consult mai amănunțit. În perioada aceea, încă vedeau destul de bine, chiar și atunci când refuzau să poarte ochelarii prescriși de oftalmolog. Părinții au decis, totodată, ca acela să fie momentul în care ele trebuie să afle adevărul dureros despre diagnosticul de care suferă. Până atunci ținuseră departe de ele adevărul, lăsându-le să-și trăiască fără griji copilăria și anii de liceu. „Au ales ca ăla să fie momentul adevărului”, po­vestește Irina. „Și au hotărât să o lase pe doc­to­riță să ne spună. Dar, din păcate, n-au apucat să vor­bească cu ea înainte și să o roage să ne trans­mită mai cu blândețe mesajul. Și-atunci, țin minte cum ea a ieșit și ne-a spus verde-n față: «Voi sunteți tinere, dar trebuie să știți că până o să ajungeți la 40 de ani o să orbiți». Cum așa? Cum să pățim noi așa ceva? De ce să aflăm una ca asta taman acum, când tocmai intraserăm la facultate, când viața în­cepea să fie tot mai palpitantă? Nu, așa ceva nu se putea întâmpla! Ușor, ușor, am început să ignorăm oarecum informația asta, probabil că un anume instinct de apărare ne ținea departe de ea. Trăiam din plin prezentul. Atunci am plecat pentru prima oa­ră la mare cu gașca, mergeam la petreceri, ie­șeam cu prietenii, aveam iubiți, ce să zic, era tare fru­mos. Și totuși, simțeam cum problemele noastre cu vederea se accentuau. Nu prea mai distingeam bine scările în zone mai întunecate, ne cam împie­di­cam uneori de tot felul de obiecte, dar una peste alta, ne descurcam și nu prea ne gândeam la viitor. As­ta, până într-o seară când, țin minte, ne uitam amân­două la televizor, nu mai știu la ce. Și, deo­dată, am avut așa, un fior, și i-am zis Silviei: «Tu îți dai seama că la un moment dat noi n-o să mai vedem la televizor?». Ca să vezi la ce prostii ne gândeam noi atunci, de parcă asta era cel mai grav, că n-o să mai vedem la tv. Dar a fost pentru prima oară când am realizat ce ne așteaptă și când am avut o discuție despre asta”.

Silvia și Irina au absolvit Facultatea de Ad­mi­nistrație Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Destinul le-a ajutat să-și păstreze încă vederea la o capacitate rezonabilă, pe toată durata studiilor. N-au avut, așadar, mari probleme de adaptare, ori momente în care să se simtă diferit față de colegii lor. „Norocul nostru”, povestește Silvia, „a fost că fiecare etapă de degradare a vederii a fost blândă cu noi, pentru că ne-a lăsat posibilitatea să ne adaptăm mereu cu noul spectru vizual. Iar asta ne-a ajutat să ne descurcăm și să fim mereu în linie cu ceilalți”.

În 2006, după câteva luni de la absolvire, când totul părea că e bine și aveau speranțe că vor găsi ceva de lucru, o mare încercare le-a întunecat viața. Tatăl lor drag, omul care le aducea soarele în casă, a fost diagnosticat cu cancer la plămâni. Vestea a venit brusc, într-o zi, după niște crize de tuse și un control medical banal, când toată lumea credea că e o simplă răceală. Au urmat luni de zile de spitalizare, tratamente de tot felul și multă, foarte multă durere. „A fost o suferință groaznică”, povestește Irina. „După două ședințe de chimioterapie s-a schimbat complet. Stăteam cu el peste zi în spital și vedeam cum se chi­nuie, îl auzeam în baie cum striga de du­rere și noi ieșeam din salon și plân­geam. Era ceva de neînțeles, cum era posibil ca omul acela iubit, care aducea atâta echilibru și veselie în casă, să devină, el însuși, o sursă de durere pen­tru noi? Și ne simțeam cumplit de vino­vate, simțeam nevoia să ieșim afară, să fugim departe, era prea mult, prea mare suferința”… Irina se oprește și trage adânc aer în piept, în timp ce Silvia îi caută mâna și i-o strânge ușor. Rămân așa, tăcute, câteva secunde, apoi Irina își drege glasul, făcându-și parcă curaj să po­vestească mai departe. „Într-o zi a vrut să se spo­vedească. Și la sfârșit, preotul ne-a spus că tot ce poate să ne zică din taina confesiunii e că tata se simțea fericit și binecuvântat cu familia pe care o are. Momentele alea au fost pentru noi sfâșietoare. Iar după vreo două zile, într-o seară liniștită, o ușă s-a deschis brusc, trântindu-se de perete, și l-am văzut pe unchiul meu ieșind de la tata. Atunci am știut că s-a sfârșit, că tatăl nostru drag nu mai e”.

A urmat cea mai grea perioadă a vieții lor. Suferința provocată de dispariția tatălui le-a coborât bezna în suflet. În casă și în lumea lor senină de până atunci a rămas un gol uriaș. La scurt timp după înmormântare, odată cu tristețea asta tot mai apăsătoare, simțeau cum vederea le lasă pe zi ce trece tot mai mult. „Vedeam din ce în ce mai ne­clar”, povestește Irina. „Priveam așa, în gol, și nu mai puteam focusa. Oricât de tare ne forțam ochii, nu mai vedeam aproape nimic. Zi după zi era tot mai rău. Și după vreo trei săptămâni, am pierdut totul. Adică, așa cum ne-au zis medicii, am pierdut 98 la sută din ce aveam când a murit tata. Am ră­mas cu doi la sută, adică nimic. Pentru noi era atunci sfârșitul. Vorbeam amândouă și ne întrebam «de ce așa, dintr-odată?». Și am tras atunci concluzia că șocul prin care trecu­serăm cu tata ar putea fi cauza. Mai târziu, am vorbit cu tot felul de specialiști, psihologi și psihiatri, și toți au avut același răspuns. Ne-au dat dreptate”.

A urmat aproape un an despre care nu prea vor să vorbească. O de­pre­sie crâncenă le-a stors toată vlaga. Nu prea mai știau să zâmbească, le pierise curajul, aproape că refuzau să mai iasă din casă, să se întâlnească cu lumea. Viața lor părea fără sens. Orice tentativă de a-și găsi de lucru era un eșec, cine ar fi avut nevoie de niște nevăzătoare? Un singur lucru părea să le mai dea un imbold: le era rușine să mai trăiască din banii ma­mei și din pensia de handicap. Un sentiment de umilință și neîmplinire, care le-a ajutat să se ridice și să înceapă din nou să trăiască. Fiecare în felul ei. Din momentulacela, dru­murile vieții li s-au despărțit.

Irina

„Suferința cea mai mare a fost pentru mine uriașul complex de inferioritate pe care îl trăiam. Îmi era rușine că nu văd și încercam să ascund lu­mii, atât cât puteam, faptul că am orbit. Bineîn­țeles că era doar o iluzie, lumea înțelegea ce se întâm­plase cu mine, cu noi. Însă nu acceptam ca prietenii mei să mă compătimească, nu acceptam mila, eu eram mereu omul puternic și stăpân pe situație, nu acceptam să se creadă despre mine că sunt o neajutorată. Și după o lungă perioadă de depresie, am acceptat să merg cu câțiva prieteni la un festival de muzică rock, undeva pe lângă București. Am zis că nu se mai poate, că trebuie să încep cumva să mă bucur din nou de viață. Și a fost, într-adevăr, o seară unică, cu muzică bună și distracție. Însă momentul crucial pentru mine a venit aproape de miezul nopții, când am aflat că acolo se făcea bungee jumping, adi­că era un fel de macara care te ridica până la vreo 80 de metri înălțime și de-acolo să­reai cu capul înainte în gol, prins de picioare cu un cablu elastic. Știi, sunt anumite mo­mente în viață când iei brusc o hotărâre fără să stai deloc pe gânduri. Nu știu cum mi-a venit, dar asta am zis că vreau să fac. Prietenii au sărit ime­diat: «Ce faci, Irina, nu ești normală la cap?». În mome­ntul ăla, însă, nimeni nu mă putea opri. Am ales să sar în tandem cu un prieten. Nici el nu făcuse asta niciodată. Așa că am urcat frumos în nacelă, am pus hamul pe noi și am primit ultimele instrucțiuni: «Capul înainte, picioarele lipite, și, cel mai important, să vă țineți îmbrățișați, dacă nu faceți asta, nu e bine deloc. Să fie clar, nu vă dați drumul sub nicio formă. De-abia după a treia relaxare de coardă vă puteți da drumul din îmbrățișare, ca să simțiți libertatea, să vă bucurați de zbor». Instructorul nu știa că eu nu văd, sigur nu m-ar fi lăsat să sar dacă și-ar fi dat seama. Așadar, ne-am suit pe platformă, am pornit urcarea și-apoi, când ne-am oprit, ne-am luat strâns în brațe și-am început să numărăm amândoi: treei, dooi, unuu, bungee… E greu de descris ce-am simțit. Mai întâi un vâjâit sinistru și-un gol imens în stomac, ceva între viață și moarte, între agonie și extaz. Pe urmă, un șoc puternic la recul și-apoi o plutire ușoară, ca zborul ăla de vultur care stă așa, în aer, cu aripile deschise. Au fost doar câteva secunde, poate cinci, poate zece. Au fost secun­dele care m-au trezit definitiv la viață. A fost săritura care m-a eliberat. După ce-am ajuns jos, am început să plâng ca un co­pil. Verișoara mea, Iulia, care era cu noi, a venit la mine, m-a luat în brațe și mi-a zis: «Irina, tu trebuie să te oprești, să nu te mai prefaci că ești altfel. Nu mai fugi de tine, să nu-ți mai fie rușine de tine. Faptul că nu mai vezi este acum parte din tine, trebuie să te împaci cu asta și să fii mândră de cine ești, de tot ce-ai realizat până acum». În momentul ăla, lacrimile mele curgeau șiroaie, nu mă mai interesa cine e în jurul meu, nu mai conta nimic. Mă simțeam de parcă ajun­sesem pe Eve­rest. Din ziua aceea n-am mai știut ce e frica sau depresia și am ră­mas definitiv recunoscătoare pentru viața pe care o am”.

Pentru Irina, asta a fost ziua providențială. De atunci, destinul ei a luat o întorsătură nesperată. Fiecare zi era pentru ea o nouă provocare pe care o înfrunta cu o hotărâre aproape miraculoasă. Și-a adaptat computerul cu aplicații pentru nevăzători, a început să caute de lucru, și-a luat un câine labrador dresat, ca să o ajute pe stradă, a învățat să gătească tot felul de mâncăruri exotice, ieșea zilnic la cum­părături, îi plăcea să facă curat, să-și organizeze fiecare moment al zilei. Împreună cu Silvia, au reușit apoi să facă un credit și să-și deschidă un mic salon de hair spa, pentru îngrijirea părului. S-au implicat cu toată puterea și priceperea lor, l-au dotat cu cele mai bune instrumente, apoi, ca să-și poată acoperi investiția, au decis să deschidă și un salon de masaj. La scurt timp, însă, după multe șicane și furtișaguri din partea anga­jaților, au fost nevoite să închidă afacerea și să în­cer­ce altceva. Între timp, grație șarmului lor ieșit din comun și a lecției de voință pe care o emanau, tot mai multe cor­porații de top din România au început să le invite pentru a ține discursuri despre pro­priile lor experiențe de viață. Sute de oameni, români sau străini, le ascultau, fascinați de poveștile lor și de felul magistral în care știau să le spună. „A fost un impact ex­traordinar”, povestește Irina. „Erau foarte mulți directori de corporații, oameni care trăiesc în bula lor de confort și care nu au acces la o asemenea di­mensiune emoțională. Țin minte că însuși preșe­dintele CEO Clubs ne-a mărturisit că pentru el a fost o mare revelație să ne descopere”. La unul din aceste evenimente, un bal de caritate unde ele erau invitate să țină discursul principal al serii, Irina a primit din partea unui cetățean britanic o invitație specială la un dans scoțian. El i-a mărturisit atunci că a rămas uimit de discursul lor, de energia pe care o aveau, de felul în care reușeau să se conecteze cu auditoriul. Trăia de 30 de ani în România, îl chema Charles Crocker, era un domn cald și jovial și nu după mult timp, avea să devină soțul Irinei. Pentru el, faptul că Irina nu vede nu conta aproape deloc. Găsise în sufletul ei o frumusețe aparte, de care s-a îndrăgostit nebunește. A cerut-o în căsătorie într-un mod inedit, la un eveniment cu 300 de invitați, unde el a ținut un discurs, după care a coborât cu mi­cro­fonul în sală, s-a lăsat în genunchi în fața ei, i-a în­mânat un inel de logodnă și i-a zis: „Vrei să fii soția mea? Te iubesc foarte mult și mi-ai face o mare onoare să te căsătorești cu mine”. De atunci trăiesc împreună frumos, călătoresc mult, merg în vizite, se întrec la gătit ciorbe și își împart în mod egal responsabilitățile, ca în orice familie. El îi respectă întru totul independența, iar ea apelează la sprijinul lui numai atunci când are de făcut ceva mult prea complicat. Între timp, Irina s-a angajat la MediHelp Internațional, lu­crea­ză la departamentul de vânzări, iar de curând a primit premiul pentru cel mai bun angajat al companiei.

Silvia

„Spre deosebire de Irina, eu am de­pășit mai ușor momentul în care-am ră­mas complet fără vedere. N-am avut com­plexe din cauza asta, mi-am acceptat condiția. În perioada aceea, eram într-o relație mai veche, Cătălin îl chema pe prietenul meu, dar după aproape un an, n-a mai putut să-și asume povestea asta cu mine. Pur și simplu a zis: «Măi, eu nu mai pot s-o duc mai departe». Nu o să-l con­damn niciodată pentru asta, dimpo­trivă, chiar dacă am suferit, îi mulțumesc cerului pentru minunea pe care mi-a dat-o destinul mai departe. Pe Alexandru, adică Sasha, cum îi zice toată lumea, îl cunoșteam de câțiva ani, din vremea în care vedeam. Deci știu cum arată, era unul dintre prietenii de nădejde din gașca pe care o aveam. În 2009, la aproape doi ani de când nu mai vedeam și la câteva luni după despărțirea de Cătă, am plecat cu un grup de prie­teni într-o excursie de 1 mai în Bulgaria. Fiecare avea pereche, doar eu și Sasha eram singuri. Atunci a fost începutul. Mai târziu mi-a mărturisit că dintotdeauna îl impresionase la mine postura, magnetismul și felul în care eram mereu extrem de aranjată. Și nu a trecut mult timp, până când a hotărât să rămânem îm­preună pentru tot restul vieții. Ne-am căsătorit, și după un timp a venit pe lume Ingrid, pri­ma noastră fetiță. Paradoxal, pe lângă fericirea acestui moment, a apărut și o durere imensă, aceea că n-o pot vedea niciodată pe Ingrid, chiar dacă eram pre­gătită mental cu pro­blema asta. Țin minte că o luam în brațe și lumea îmi spunea cât e de frumoasă, iar eu o mângâiam, o pipăiam, în­cercam să mă co­nectez cu ea, să o pot vedea cumva cu ochii minții. Am plâns mult atunci, era o frustrare uriașă, însă cu timpul mi-am zis că voi găsi căile mele de comunicare cu ea. Ne jucam tot timpul împreună, mă bucuram de orice moment important din viața ei, atunci când a spus primele cuvinte, când a făcut primii pași, când a văzut pentru prima dată marea. La început, o culcam împreună cu Sasha, el citea dintr-o carte de povești și noi ascultam, iar după un timp, memo­rasem atât de bine poveștile alea, încât le spuneam eu, ca și cum le citeam. Lui Ingrid i-am spus că nu văd când avea vreo trei anișori. A fost tare furioasă, nu mă credea, zicea mereu «Nu, mami vede, mami vede». Nu înțelegea conceptul, cum adică să nu vezi? Cu timpul însă s-a împăcat cu ideea și a început să fie tare responsabilă și de mare ajutor pentru mine”.

După câțiva ani, când aventura lor cu salonul de hair spa și masaj s-a încheiat, Silvia a născut din nou. Tot o fetiță, Clara, pe care a cunoscut-o la fel, cu „ochii minții”, după nopți întregi de căutări și mângâieri. De când sunt împreună, Sasha i-a fost mereu trup și suflet, tandru și protector, fără însă a-i știrbi independența și voința ei de a se simți o fe­meie puternică. Din 2019, Silvia lucrează ca ma­nager de dezvoltare afaceri la compania Telios Ca­re, participând în paralel, alături de Irina, la nu­meroase evenimente la care sunt invitate să țină dis­cursuri motivaționale. De curând, a reușit să obțină o colaborare la emisiunea „Vorbește corect!” din Televiziunea Română, împlinindu-și un vis de-al ei neprețuit. „Îmi place tare mult emisiunea asta”, zice Silvia plină de vervă. „Am început să colabo­rez acolo la insistențele lui Răducu. Îl cheamă Radu Dănilă, el e realizatorul, dar mie așa îmi place să-l alint, Răducu, pentru că are așa, o inocență în glas, ca de copil. La fiecare ediție mă așez pe un fotoliu și încep să vorbesc pe o temă anume care are legă­tură cu comunicarea noastră de zi cu zi. Dintot­deauna am visat să ajung în televiziune, să fac emisiuni, să simt emoția aia dintr-un platou de filmare”. Irina o ascultă zâmbind. Se bucură mult pen­tru reușita ei. Așa au fost de când se știu, și-au împărțit în mod egal toate bucuriile, succesele, dar și necazurile sau eșecurile. „Hai că îți zic eu care e planul ei secret”, îmi spune Irina cu un aer ghiduș. „Să câștige premiul cel mare și să ajungă pe covo­rul roșu”. Izbucnesc apoi amândouă în râs, ținându-se strâns de mână. E aproape miezul nopții, am rămas ulti­mii clienți la terasă, iar râsul lor răsună parcă în toată liniș­tea parcului. „Nu vă supă­rați”, ne zice băiatul care pâ­nă atunci ne-a servit. „E ora închiderii”.

Epilog

La despărțire, Irina ține morțiș să-mi facă o mărtu­risire: „Cătălin, trebuie să știi că noi n-am fi fost ceea ce suntem astăzi, dacă n-am fi avut această dizabilitate. Nu, n-am fi fost, îți spun sigur. E adevărat, am fost tot timpul ambițioase și silitoare, dar n-am fi ajuns niciodată la nivelul ăsta de profunzime și introspecție. S-a întâmplat să fim așa, pentru că noi am văzut întotdeauna partea pli­nă a paharului, chiar și atunci când în pahar nu era decât o picătură”.

De ceva vre­me, în domeniul ingineriei gene­ti­ce să fac testări prin care s-ar pu­tea ca gena lor mu­tată să fie re­parată. După care, printr-un implant de celule stem, și-ar putea recăpăta vederea. „Noi n-avem răbdare”, îmi spune Silvia. „O luăm invers. Căutăm deja o clinică serioasă, unde se pot face implanturi de celule stem. E posibil ca așa să ne putem recăpăta provizoriu o parte din vedere. Nu știu cât, nimeni nu știe. Apoi, când iar n-o să mai vedem, o să facem din nou implanturi. Și tot așa, până când o să iasă din teste tratamentul. Și atunci e posibil să ne putem vindeca definitiv. Noi n-am cedat niciodată. Am avut mereu credință și speranță. Până nu-mi voi putea vedea fetele, n-o să mă las”.