CRINA SEMCIUC: „Am învăţat să spun NU”

– Triumf cinematografic, cu accent de Galați –

Un buchet de fericiri

– „Oameni de treabă”: mă simt obligată să în­cep interviul nostru cu numele filmului care a triumfat la premiile Gopo 2023 şi în care joci rolul Cristinei, cu o naturalețe molipsitoare. Ți se potri­vește… mănușă!

– Toată experienţa din „Oameni de treabă” a fost, pur şi simplu, un buchet de fericiri. În ceea ce mă priveşte, prima fericire a fost schimbarea de gen: în sfârşit, am jucat o mamă, o femeie puternică, o femeie de la ţară. Am scăpat de aura aceasta de adolescentă, care m-a urmărit mult timp în cariera cinematografică. A doua fericire a fost naturaleţea cu care s-a desfăşurat totul pe platoul de filmare. Nu am simţit că lucrez, atât de firesc a fost totul. Insist, pentru că la mine nu merg aşa lucrurile de obicei. Când am un proiect nou, un personaj nou, procesul de identificare cu el e foarte laborios şi, de multe ori, de­vo­rator de energie. Îmi iau mult timp de stu­diu, de apro­piere cu personajul, caut tră­să­turi care să-l pună în va­loa­re. Analizez totul din mul­te unghiuri, până îl aleg pe cel potrivit: un amestec între viziunea regizorului şi o bu­căţică din mine, ca să pot ple­ca de la un adevăr. La fiecare proiect, după prima citire, descopăr câte o scenă de care mă tem, o secvenţă care-mi creează un mic dis­con­fort. Nu şi în cazul aces­tui film. Deşi studiul a exis­tat, Cristina, personajul meu din „Oameni de trea­bă”, a fost din prima atât de aproape de mine, încât filmă­rile au zburat, pur şi simplu. Am avut-o în interiorul meu de la primul „motor, se filmează!” şi mi-a fost dor de ea imediat ce am încheiat. Nici nu ştii ce mă bucur să aud de la tine că s-a simţit naturaleţea, şi dincolo de ecran. Regizorul Paul Negoescu a reuşit să ne atingă atât de fin, încât ne-a unit incredibil pe platou. Iulian Postelnicu, care-l joacă absolut magis­tral pe Ilie, personajul principal, a fost partenerul meu de râsete la filmări. Alt lucru rar. Da, pentru că eu la muncă îmi pierd deseori umorul, se şi miră colegii, care mă ştiu cu totul altfel în viaţa de zi cu zi. Aşa sunt eu: extrem de punctuală, chiar mă de­ran­jează lejeritatea cu care se tratează uneori acest aspect în breasla mea. Sunt perfecţionistă, foarte serioasă, mă dedic pasiunii ăsteia ca un neamţ. Sună profesionist, dar eu mult timp am suferit din cauza fe­lului strict în care îmi conduc mun­ca. Am fost măcinată de cei din jur, care-şi aruncau neajunsurile, frus­trările, greşelile, pe mine, şi a durat mult de tot să realizez că nu era vi­na mea. În timp, îmi pierdusem par­te din bucuria întâlnirii cu oame­nii de pe platou. Am început un pro­ces destul de lung de a face pace cu mi­ne, iar filmul acesta m-a „vindecat”.

Dulcele grai moldovenesc

– Acţiunea se petrece într-un sat din Moldova, şi limbajul este specific zonei. Accentul moldo­ve­nesc ţi-a întors inima acasă, la Galaţi?

– Direct! Ca un tren expres! Oricum, eu de câte ori vorbesc cu ma­ma sau cu bunica, mă întorc inevitabil în timp, iar gra­iul este motorul amin­tirilor. Bunicii me­le îi spunem „mamaie-ma­maie”, la du­blu, pen­tru că este prezentă pentru amândoi copiii mei şi pentru că e bună ca un înger. Iubesc accen­tul moldovenesc şi nu aş fi vrut să scap de el nicio­da­tă, dar nu am avut încotro. După numai şase luni la facultatea de teatru, mi s-a dat ultimatum, pentru că mă încurca în diversi­fi­ca­rea rolurilor. Aşadar, po­sibilitatea să vorbesc în accent moldovenesc a fost o altă fericire a acestui proiect. Da, de la pri­me­le cu­vinte m-am simţit acasă, mai ales că sunt foarte ata­şată de familie, de locul în care am crescut. Duc în mine iubirea lor, la fel cum duc curgerea Du­nării…

– Au şi copiii tăi ataşamentul acesta, petrec timp cu bunicii, pe malul Dunării?

– Am încercat dintotdeauna să fac în aşa fel, în­cât copiii noştri să se bucure cât mai mult de bunici, iar ei să aibă şansa să-şi crească nepoţii. De aseme­nea, mi se pare foarte important ca pruncii să bene­ficieze de felurile diferite de educaţie pe care mem­brii unei familii le oferă. Bine, baza e comună, dar ajută părerile diferite, abordările diferite. Este clar că bunicii răsfaţă mai mult copiii decât părinţii, dar cu toate astea, e bine să-i rupi puţin de ritualurile lor de acasă. Uite, eu cu Radu, băiatul nostru de 7 ani, îl avem pe următorul: în fiecare seară, eu citesc o filă, el o filă, apoi eu îi spun încă trei poveşti, ca să adoarmă. Acum e în ta­bă­ră, nu-i place absolut de­loc acolo şi nici nu poate adormi, fiindcă îi lip­seş­te acest ritual. Mi se rupe ini­ma, în fiecare clipă sunt gata să merg după el, dar mă înfrânez, fiindcă ştiu că-i va face bine în viitor, dacă el rezistă acum la această primă încercare mai dură a vieţii. Un alt exemplu de abordări diferite sunt poveş­tile însele. Noi, părinţii, le-am evitat pe cele de tip „Scu­fiţa Roşie” şi „Capra cu trei iezi”, pentru că sunt foarte violente. Bunicii, în schimb, asta le povestesc, şi realizez că nu e atât de rău. De ce? Fiindcă lumea largă este mai degrabă cea din aceste poveşti, şi nu cercul nostru mic de acasă, cuibul de linişte, iubire, şoaptă şi siguranţă. Revenind la bunici, îi mulţu­mesc lui Dumnezeu că eu îi mai am, că le am pe mama şi pe Lu­mi­niţa, mama lui Ducu (producă­torul de film Radu Stancu, soţul Crinei – n.red.). Toţi oamenii aceş­tia iubiţi creează un univers pe care, dacă nu-l putem oferi copiilor, le va lipsi toată viaţa o bucăţică de poveste.

„Copiii mi-au salvat sufletul”

– Crina, deseori actriţele amână momentul în care devin mame, de frică să nu piardă oportu­nităţi în carieră, să nu se transforme fizic. La tine intuiesc opusul, pari mult mai matură şi mai sigură pe tine de când eşti mamă…

– Dacă ai un echilibru, dacă ai acasă un soţ care te iubeşte şi un mediu sigur, a fi mamă înseamnă exclusiv un plus. Eu, personal, am adă­ugat numai lucruri bune vieţii şi perso­nalităţii mele. Copiii chiar mi-au salvat su­fletul. Uite, de când îi am pe Radu şi pe Aria (3 ani) sunt, în primul rând, mult mai organizată. În plus, am mai pierdut din timiditatea care m-a ur­mă­rit ca o umbră toată viaţa. Am învăţat, de aseme­nea, să mă ascult pe mine însămi mult mai bine. Şi, poate cel mai important: am învăţat să spun NU. Nu, oa­me­nilor care-mi creează dis­con­fort, nu, anumitor proiecte – lucru nemaiîntâlnit la mine înainte de copii. Toate acestea, fiindcă vreau ca ei să mă vadă capabilă de orice, vreau să înveţe de la mine cum să aibă grijă de ei înşişi. Îi dăscălesc despre bună­tate, empatie, dar şi să nu lase aceste lucruri să se întoarcă împotriva lor. Eu, cu ceva timp în urmă, doar dacă auzeam că este cineva în nevoie, săream să-l ajut, chiar dacă nu mi se cerea. Consumam o ener­gie mistuitoare, mă topeam sufle­teşte pentru ca mai târziu să realizez că a fost în van. Sacrificiul pe care-l faci pentru cineva din afara cercului tău de iubire este un bun făcut şi uitat. Crina de azi aju­tă în continuare, dacă i se cere. Sau se oferă, dar fără să exagereze. Copiii m-au schimbat în bine în acest sens, mi-au deschis ochii şi m-au echilibrat. Când eşti selectiv eşti mai res­pectat; dacă eşti preş, oamenii se vor folosi de tine.

Școala inimii

– Cum ţi se par copiii de azi, faţă de cei care am fost noi, odată?

– Generaţia copiilor şi tinerilor de azi este mult mai puternică decât am fost noi. Mai prezentă şi mai vocală. Trebuie să ne aducem aminte că noi am crescut cu fruntea plecată, temători, nimeni nu ne încuraja să ne spunem punctul de vedere. O schim­bare în bine a societăţii moderne româneşti este că, în ultimii vreo zece ani, tinerii îşi pot spune deschis oful, se luptă pentru drepturile lor, nu mai acceptă abuzurile. Pe de altă parte, se citeşte mai puţin, ti­nerii se informează din rezumate citite în diago­na­lă pe net, iar asta duce, în primul rând, la un pu­ter­nic regres al empatiei. Căci unde înveţi despre ea, dacă nu din poveşti, din romane? Din tâlcul lor afli că suntem toţi suflete egale. Poveştile înlesnesc o conexiune extrem de benefică, pe când în online, nu te conectezi decât la viaţa falsă a altora. Spun falsă în cunoştinţă de cauză, cunosc îndeaproape oa­meni care se chinuiesc în viaţa reală, familia le este o neîmplinire continuă, dar în postările de pe internet, aparenţa e de o fericire fără margini. O fi mai greu sau mai uşor să-ţi creşti copiii azi? E greu de spus. Înainte, părinţii nu aveau de unde să se in­formeze. Azi, în schimb, avem prea multe infor­maţii, ne pierdem în sute de cărţi dedicate creşterii copilului şi uităm să ne conectăm la el emoţional. Eu aleg să mi-i cresc după cum îmi spune inima. Consider că ei trebuie să se simtă atât de iubiţi şi într-o aşa siguranţă, încât să-mi zică fără rezerve tot ce simt. Cred mult în libertatea cuvântului, dar una bine înţeleasă. Pe de altă parte, sunt un minim de reguli pe care trebuie să i le punem unui copil, căci fără ele nu va şti să trăiască sănătos, să se cenzureze atunci când trebuie. Ele sunt nuanţe de bună creş­te­re, politeţe, siguranţă, libertate controlată. Numai noi, părinţii, putem să-i modelăm pe aceste reguli, pentru că noi îi iubim cel mai mult. Prefer să le im­pun eu, nu un străin. Azi se face „reclamă” la liber­ta­te pentru orice, fără să se explice limita dintre liber­tate şi nesimţire. Da, le lăsăm libertate în gân­dire, în sentimente, dar una conştientă, respon­sa­bilă. Altfel, copiii nu mai au reţineri, nici măcar jena că-i ceartă mama sau profesorul. Sunt „liberi”. La restaurant, laşi puştiul să sară pe mese, că e liber să se manifeste. Nu e liber, e prost crescut şi-i deran­jea­ză pe ceilalţi. Are valori false lumea în care trăim azi şi, din păcate, lucrul acesta are repercusiuni asupra copiilor: sunt mult mai răi decât eram noi. Mai puternici, dar mai răi. Judecă, jignesc. Dacă nu ai haine de firmă eşti sărăntoc, dacă ai, eşti încrezut. E greu de trăit, de crescut aşa, mai ales că azi răuta­tea începe tot mai de­vre­me, la grădiniţă co­piii deja discrimi­nea­ză.

„Cred foarte mult în vorbit”

– Am sperat mult că şocul pandemiei ne va reînvăţa bună­ta­tea şi solidaritatea. Azi, mi se pare că s-a întâmplat fix pe dos…

– La fel şi mie. Sun­tem răi, critici – lucrul cel mai uşor de pe pământ. Încearcă să fii bun, să vezi ce greu e! E o muncă să fii bun. Da, ne-am schim­­bat, omenirea s-a schim­­bat. Nici con­ver­saţiile nu mai sunt naturale, chiar şi între oamenii de cultură. A­ici pot vorbi în cu­noş­tinţă de cauză, iar ceea ce observ nu-mi place. Nu mai vorbim natu­ral, degajat. O conversaţie între oameni cu aceleaşi preocupări ar trebui să fie re­laxantă sau poate intrigantă, în sensul că înveţi ceva nou şi bun din ea. Ei bine, nu. Azi a devenit un fel de competiţie între câte cărţi citeşti, cât teatru vezi, câte critici acide produci, un snobism intelectual care e la fel de periculos şi neplăcut precum cel comercial, să zic aşa. Am cunoscut oameni care-ţi flutură sute de cărţi pe sub nas, dar când vorbeşti cu ei, nu au pic de conţinut. N-aş vrea să sune pesimist tonul meu, căci există şi lucruri bune ale pre­zentului, iar poate cel mai important este tocmai acesta: că putem vorbi deschis despre ce ne supără, despre nedrep­tăţi, despre depre­sii, despre abuzuri. Eu militez mult pentru asta, chiar am în pregătire nişte proiecte personale care au tocmai menirea să ofere oamenilor din orice domeniu posibilitatea să vorbească, dacă sunt abuzaţi, hărţuiţi, jigniţi. Să o facă fără teama că-şi pot pierde locul de muncă. Cred foarte mult în cauza aceasta şi voi lupta pentru ea.

Licuricii de noapte

– Crina, actorii sunt percepuţi ca oameni fericiţi, zburători prin lume, capabili să se adapteze la orice, tocmai fiindcă munca lor este una în care dau viaţă atâtor feluri de personaje. Ce fel de om este actorul, de fapt?

– Actorii, artiştii în general, sunt oameni ca toţi ceilalţi, doar că au o parte mai sensibilă decât a majo­rităţii. Sensibilitatea aceasta îi ajută să des­chidă lumi noi, canale noi, care poate nu sunt la în­demâna unui eco­nomist, să spunem. Să fii actor înseamnă să laşi des­chise nişte spaţii sufle­teşti, în care publicul poate intra şi arunca o privire. Or, aceste ferestre către sufletul tău te fac extrem de vulne­rabil. Se învaţă în timp cum să controlezi spa­ţiile des­chise, e o chestiune de experienţă. Eu, de exemplu, azi reuşesc să o fac mult mai uşor faţă de cumplitele zbateri ale începutului de carieră. Mă durea enorm când auzeam că publicul îşi face o pă­rere despre mine numai din ce vede pe ecran. Mi-a luat mult să realizez că oamenii te percep aşa cum le vine lor uşor, iar asta nu are legătură cu cine eşti tu cu adevărat. A fi actor e o luptă foarte mare, una pe care noi trebuie să o ţinem ascunsă permanent, căci menirea noastră este să oferim publicului ce-şi doreşte. Or, el nu vrea deloc să ştie prin ce treci tu pe plan personal, în timp ce joci cea mai spumoasă comedie. Nu vrea să ştie că tocmai te-ai despărţit de dragostea vieţii tale sau că pruncul îţi este în spi­tal. Nu vrea să ştie că, în timp ce eu eram pe mese, la Mamaia, filmând cele mai nebune scene din filmul „Selfie”, tata era înmormântat. Nu poţi pleca, fiindcă pui în pericol un proiect care implică sute de oameni şi care nu poate fi amânat cu nicio secun­dă. Publi­cul nu vrea să ştie toate astea şi are per­fectă dreptate. Dar, totuşi, ele există.

– Cum te reechi­librezi, după dedu­bla­rea aceasta pe ca­re o presupune me­se­ria de actor?

– Până să fiu ma­mă, parcă nu eram niciodată to­tal deta­şa­tă. După mult tea­tru, parcă voiam în vacan­ţă, în vacanţă oftam după scenă. Azi sunt foarte „în pre­zent” – ies de la re­petiţii, îmi acord cinci minute şi apoi intru cu tot avântul în rutina zilei. Sunt aca­să, vorbesc cu copiii, cu Ducu, o sun pe ma­ma, fac cumpără­turi, gătesc… Copiii mă ajută cel mai mult, ei mă deconec­tează imediat de me­se­rie. Ca un întrerupător, ţac!, şi sunt Crina aproape sută la sută. Spun „aproape”, fiindcă nu pot duce la perfecţiune ruptura. Uite, un an am avut un conflict la teatru, care m-a sleit de puteri. Veneam acasă şi Radu, băiatul nostru, răguşea. Plecam într-o mică va­canţă, răguşeala dispărea. Nu cred că era coin­ci­denţă, ci frânturi din starea mea dificilă de la muncă erau transferate asupra lui. Dar înainte de copii, era infinit mai grav. La repetiţii trăgeam de mine la maximum; se termina proiectul, şi câteva zile eram lemn, nu mă puteam ridica din pat. Mă îmbolnă­veam de ceva, răceam sau se instala câte o migrenă cumplită. Azi viaţa de familie mă ajută enorm să nu mai fiu atât de măcinată. Mai nou, am un truc care pare să funcţioneze: când încep un nou proiect, îmi schimb radical look-ul. Iar când termin, procedez iar la o transformare majoră. O schimbare fizică care să o ajute pe cea emoţională. Îmi este de real fo­los să nu mă recunosc în oglindă câteva zile, aşa îmi revin cel mai repede. În altă ordine de idei, evi­dent că la capitolul deconectare, vacanţa e în top. Anul acesta, după muuult timp, am fost plecaţi trei săptămâni legate. Grecia, apoi Delta noastră. Am fost împreună cu prieteni dragi şi copiii lor, mi-a plă­cut să urmăresc puştii cum devin tot mai inde­pen­denţi, cum îşi aleg singuri jocurile. Am intrat noaptea cu ei în mare, pentru experienţe unice. În Deltă, am urmărit licuricii de noapte, tot din încer­ca­rea continuă de a le crea poveşti şi amintiri. Apoi am realizat cât de bine îmi fac şi mie poveştile acestea.

Vara copiilor

– Batem din palme, e toamnă şi începe sta­gi­u­nea. În ce spectacol te vedem?

– Particip la un proiect inedit, în regia lui David Schwartz, la Teatrul Naţional. Are ca temă o altă mare modă a momentului: dezvoltarea personală. O suită de interviuri…, dar nu pot da prea multe de­ta­lii, suntem în lucru. Altceva nu am pe listă deo­cam­dată şi este un lucru voit. E prima oară în viaţă când aleg peste vară să stau cu familia. Am refuzat patru proiecte. Vin după o perioadă cu muncă multă, teatru, film, copiii sunt în vacanţă, deci am ales fără regrete să împart vara cu ei. Poate sună banal, dar pentru mine e mare lucru, fiindcă până mai ieri, participam la orice proiect care mi se propunea. Dar copiii m-au învăţat că nu fac umbră pământului degeaba dacă nu mă rup în două cu munca în fiecare zi. Toată viaţa mea le voi mulţumi pentru asta!

Foto: Alex Gâlmeanu(1), Alina Rotaru (1)