Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANTOLOGIE „AS”

• Călătorie de inimă, în strălucitoarea capitală a Fran­ței, ca­re își deschide porțile pentru cea mai mare com­pe­­tiție sportivă a lumii: olimpiada de vară •

Un pahar de vin alb

Emblema Parisului, catedrala Notre Dame

     Rue Saint Andre des Arts, în centrul Parisului, la câteva minute de piața St. Michel. Stau la o masă foar­­te mică, din lemn negru-roșcat, pusă în mod stra­niu, jumătate în stradă jumătate în interiorul acestei cafenele elegante. „Café des Arts”. „Cafeneaua arte­lor”. Din interiorul lambrisat cu cireș vechi curge mu­zica hipnotică a lui Charlie Parker, amestecată cu râ­se­te de studente la științe politice, plus o rumoare pe care o cunosc și care îmi place la ne­bunie cum atârnă în aer, densă, strălu­citoare, pe care aproape că o poți atinge cu mâna. Asta e-n dreapta. Și-apoi, în par­tea mea stângă e strada, Parisul, mul­țimea, fața­dele clă­dirilor patinate ro­mantic, micul birt de clătite al kaby­lului Omar, lângă vitrina fastuoasă a lui Sraj, pakis­tanezul, negustor de bijuterii vechi, adu­nate din toate colțurile pământului. Prin fața ei de­fi­lează oamenii. Mai ales oamenii sunt, la Paris, un spec­tacol ne­sfâr­șit, pe care-l poți privi ore întregi fără să te plic­tisești vreodată. Sunt oa­meni de pretu­tin­deni, bogați și să­raci, ti­neri și bătrâni, copii, de pe toate conti­nen­tele, din toate culturile, de toa­te ra­sele. Parisul îi unește în­tr-un fel spe­cial, măș­tile sunt căzute, pentru că stră­­zile Parisului te fac să uiți cine ești și de un­­de vii, sunt toți cu ochii mari, deschiși, ca niș­te copii, fericiți și uimiți. Oamenii aceștia fac parte pentru o zi sau pentru o săptămână din Paris, respiră odată cu el, sunt una cu orașul și, îmi spun, ăsta e lucrul care îmi pla­ce cel mai mult la orașul acesta, faptul că Pa­risul nu „se vi­zitează”, ci se sim­te. Parisul se sim­te.

Oameni pe străzile Parisului – un spectacol nesfârșit

Vasăzică, sunt la masa cea mică, jumă­ta­te în cafeneaua artelor, jumătate în stra­dă, în­tre saxofonul lui Charlie Parker și ex­tra­or­dinara animație a stră­zii. La mijloc, în­tre aces­te două jumă­tăți de lume, pe ma­să, am un pahar de vin strălucitor și rece. La Paris es­te va­ră, la fel ca acum 15 ani, când am fost pentru pri­­­ma dată. Veneam atunci dintr-o Românie întu­necată, dintr-o Româ­nie zgu­duită de mineriade și de convulsii post-comu­niste, eram un puști devenit jur­nalist, care credea că va schimba lumea și care tra­versase Europa ca să ajungă la Paris cu autostopul. O Europă care mi se pă­ruse ostilă și prudentă față de ro­mâni, într-un timp în care, deja, mi­tul revoluției ro­mâne se spulberase. Un­ga­ria, Austria, teribila Ger­manie, pe care le tra­ver­­sasem și unde fu­sesem con­trolat, suspectat, per­che­zi­ționat și amendat ca ban­diții, ră­măseseră în ur­­mă. Acum eram la Paris, Dum­nezeule, și pen­tru în­tâia dată în viața mea de român ieșit în Europa, mă simțeam acasă, pur și simplu, băteam străzile la picior, în cercuri mari, a­dul­mecam casele, piețele și oamenii, cu ochii mari de uimire, desco­perind că străzile Pa­risului aveau o calitate pe care n-aveam s-o mai întâlnesc nicăieri. Calitatea de a fi pri­e­te­noase, de a te face în cinci mi­nute să nu te mai simți străin. Eram pentru în­tâia dată la Paris, dar du­pă o zi, mi se părea că trăisem aici dintotdeauna, că re­cunosc peisajele, mi­ro­­surile, pulsu­rile ora­șu­lui, mi se părea că recu­nosc ges­turile oame­nilor și felul în care cădea lumi­na pe fațadele marilor mo­nu­mente, peste podurile Senei. Am trăit pentru prima dată mira­colul a­ces­tui oraș magic și al mul­țimilor sale mul­ti­co­lore, din care simțeam că fac parte într-un fel în ca­re nu sim­ți­sem niciodată la București. Așa a rămas pentru mine Parisul pentru totdea­una, și de fiecare dată când m-am întors aici, am simțit la fel. Că e, într-un fel, ora­șul meu. Asta simt și acum, la „Café des Arts”, în fața pa­harului cu vin algerian: că m-am în­tors aca­să. Așa că, fericit, închin acest pahar Parisu­lui re­gă­sit, pieței St. Michel și fântânii sale cu arhan­gheli, stră­duței Hu­chette, unde într-un mic tea­tru se joacă „Cân­­tăreața Cheală” a lui Eugen Io­nescu de 50 de ani, kabylului Omar, care vinde clă­tite umplute pe care adaugă si­rop de migdale pe gra­tis, din simplul motiv că băiatul lui, despre care vor­bește mereu, și care a fost ucis în Alger, într-un aten­tat, adora siropul de migdale.

În­chin pentru Sraj, omul care vinde bi­ju­teriile de argint străvechi ale triburilor de tuaregi, închin pentru americanii cu fețe de copii care se bu­cu­ră de orice văd, pentru mu­zi­canții străzilor Parisului care cântă de la rock și blues la Bach și Haendel, pen­tru Sena și pen­tru cheiurile sale din piatră. Salut fa­buloasele biserici ale Pari­sului, în care faci pielea găi­nii când te gân­dești că sunt acolo de o mie de ani, mor­mintele mero­vin­gi­enilor, Turnul Eiffel, atât de urât, dar așa de sim­­patic cu luminile sale ex­tra­te­res­tre. Închin pentru bu­levardul St. Ger­main, pe ca­re-l iubesc, și pen­tru car­tie­rul Mont­martre, ale cărui stră­­duțe sunt atât de fru­moase, încât ai pu­tea rămâne aco­lo pentru tot­dea­una; pentru Sacré Coeur și pentru mu­zicienii scărilor, pen­tru ci­mitirul Mont­par­nasse în care doarme Brân­cuși și pentru japonezii nebuni care confundă Pa­risul cu Disney­land-ul. Românul care sunt închină un pa­har marelui Paris. Dincolo de isto­rie și de artă, din­colo de clădiri și de piețe, dincolo de ro­man­tism și de amintiri, Pa­risul pentru mine este un oraș care repre­zintă uma­ni­tatea, locul în care oamenii de pre­tu­tin­deni sunt una, fericiți și deschiși în fața fru­museții care-i unește. Parisul este un oraș al ini­mii, pentru că to­peș­te granițele din­tre oameni, pentru că are darul de a-i reuni, pentru că nu contează ce limbă vorbești, ci doar pu­terea de a privi to­tul cu ochi de co­pil. Bine te-am regăsit, Paris!

La pas

Turnul Saint Jacques

Piața St. Michel. Sunt la câțiva pași de fabuloasa bise­ri­că St. Severin, con­struită din danteluri de pia­tră, acum vreo 700 de ani. Bi­serica este în­con­jurată de străduțe atât de înguste, în­cât abia poate in­tra o ma­șină. În dreap­ta și-n stânga lor sunt înșirate mici res­tau­rante, care mai de care mai fru­­mos luminate, ale căror vitrine au fost înlătu­rate, pen­tru ca spațiul inte­rior să comunice cu strada, cu mulțimea și cu înse­ra­rea. Din fiecare restau­rant se aude o muzică discretă, în așa fel încât atunci când treci prin dreptul lui ești ten­­tat să te oprești o clipă, ca să simți atmos­fera. În nici unul dintre toate aceste locuri nu există ceva stri­dent sau agresiv,    deși sunt restaurante indie­ne, tur­cești, grecești, pakista­ne­ze, me­xicane, tibe­tane, italiene, libaneze, chi­ne­zești și thai­lan­deze, toa­te bucătăriile. Toate națiile pămân­tului se întâlnesc aici, se întâlnesc cu toate muzicile. Deco­ra­țiuni de pe întrea­ga planetă se in­tersec­tează într-un spec­tacol fascinant, într-un puzzle nemaivăzut, fără ca toate acestea să fie obo­sitoare sau stridente. Cum fac oamenii aceștia ca să in­tre în marea atmosferă a Parisului?

Locul seamănă puțin cu ceea ce ar putea fi cen­trul vechi al Bucu­reștiului, pe la Curtea Veche, pe Lips­cani și pe Covaci, numai că ceea ce e de­cre­pit și trist la București aici este strălucitor și cosmo­polit, clădi­rile foarte vechi sunt perfect conservate și niciodată n-o să existe aici un turn din beton și sticlă, pentru că la Paris, chiar și un oblon vechi trebuie restaurat în culorile originale, pentru a res­pecta atmosfera.

Pretutindeni sunt lumânări pe mese. Unii se opresc, pur și simplu, doar ca să asculte muzica din in­­te­rior sau ca să privească. Eu sunt în trecere. Mă duc să arunc o privire, ca orice român nostalgic, stră­­zii pe care am locuit cândva, Rue St. Geneviève, o stradă în pan­tă, plină de magazine de vechi­turi și de po­rum­bei, numai că în drum deschid ochii și inima pentru a mă umple de aerul Parisului. Ies din­tre res­tau­rante și magazine de su­ve­ni­ruri, las în urmă stră­duțele în­gus­te, travesez marele bulevard St. Germain. Lumea se schimbă, la fel și vitrinele, și oa­menii, numai tera­sele rămân aceleași peste tot. La Pa­ris, terasa este o instituție so­­cială, oamenii privesc și se lasă pri­viți, își zâmbesc, se întâlnesc, dis­­cu­ții în­­tâmplătoare prind viață între oameni necu­nos­cuți. Oamenii par mai destinși decât la Bucu­rești, mai puțin încruntați, mai surâzători. Nu mai fru­moși, și nici mai bine îm­bră­cați. Mai senini. Și dacă pe stră­duțele cosmopolite din preajma bisericii St. Severin francezii sunt în minoritate, din pricina miilor de tu­riști, pe marile bulevarde, cum e St. Ger­main, poți lua pulsul pari­zie­nilor ieșiți la cumpărături sau, pur și simplu, la plimbare, pe sub marii platani neatinși poa­te de sute de ani.

Panorama Parisului, văzută de la Sacre Coeur

     St. Geneviève. Totul e neschim­bat. Magazinele, ca­fe­­nelele, forfota din fața unui post de poliție. Pă­trund într-unul din magazinele de vechituri, ca să-mi salut un vechi prieten. Rodriguez este spaniol din sud, dar are fi­gură de arab. Ultima dată l-am văzut acum doi ani. Poartă la mână aceeași brățară de aur maură, des­pre care știu că e de vreo două sute de ani în fami­lia lui și pe care au dreptul s-o poarte numai băr­bații întâi născuți. Brățara moș­te­nitorilor. Rodri­guez mă sa­lu­tă ca și cum nu m-ar fi văzut de ieri. Are unul din­tre acele mici magazine fabuloase, în care poți ve­dea toate bogățiile străvechi ale Africii de Nord, po­doa­be tunisiene, maro­cane, egiptene, hai­ne făcute din mătăsuri și din kashmir de femeile unor triburi ale deșertului, pumnale încrustate cu aur și cu pietre pre­ți­oase, statuete din jad și din fildeș. „Bonjour, mon vieux, ça va?” Ro­driguez mă pupă pe amândoi obrajii, așa se face la Paris, toată lumea se pupă, apoi îmi dă un ceai amar și foarte tare, ca în vremurile de altă­dată, mă întreabă ce cred despre beleaua de Sarko, noul președinte al Franței (n. red. – Nicolas Sarkozy, președinte al Franței ales în 2007) și îmi arată ulti­mele achi­ziții, printre care se află o fantas­tică broască țestoasă din argint încrustat, o carte de rugăciuni străveche, care vine din Abisinia, îm­po­do­bită cu cruci ortodoxe, plus o sabie beduină, care vine din Algeria și care este atât de tăioasă, încât poți ascuți creioane cu ea. Între timp, vinde o mică oglinjoară țigănească unor coreeni, cu 5 euro, și o bi­ju­terie ara­bă unei frumoase ameri­cane, care nu pa­re să-și dea seama pe ce a dat 500 de euro. Maga­zinul mi­roase a smirnă și a bețișoare par­fu­mate. Rodriguez aprinde lămpile din aramă veche cu care este ilu­minat ma­gazinul. Catarama cen­turii pe care o poartă la blugi înfă­ți­șează un dragon.

Dumnezeu la Paris

Monmarte – Biserica Sacre Coeur

     Traversez unul dintre podurile ne­numărate peste Sena, către ca­te­­drala Notre Dame. Luminile sunt aprinse, cerul arde în înse­rare, sea­ra Parisul e mai fru­mos ca oricând, palatele de pe cheiuri sunt gal­bene și portocalii în lumina reflectoa­relor, va­poa­rele curg ali­nia­te pe flu­viu, ducând mii de oa­meni cu gu­rile căscate de spec­ta­co­lul splen­di­dului oraș. Chiar și co­pacii bătrâni sunt ilumi­nați fa­bu­los cu becuri speciale. Cate­drala pare un bloc de lumină. Ni­cio­dată n-am fost ispitit să intru. M-au spe­riat în­totdeauna ma­se­le uriașe de oameni care aș­tep­tau aliniați la intrare. Mă gân­deam, oare ce fel de bi­serică este aceea, ma­re cât un te­ren de fot­bal, în care cir­culă râuri de oa­meni, înar­­mați cu aparate de foto­grafiat, cu flashuri… Trebuie să fie un loc din care Dum­ne­zeu a fost exilat, din care liniștea a dispărut, cate­drala tre­­buie să fi devenit doar un loc turistic, pe care oa­me­nii îl vi­zitează numai pentru că figurează în ghi­duri. Doar că în seara aceas­ta, mul­ți­mile n-au chef de cate­dra­le, ci mai curand de plim­bări și de restau­ran­te. În pia­ța din fața bisericii Notre Dame e lume puțină. Intru ru­șinat de mine în­sumi. A nu știu câta oară la Paris, prima dată la Notre Dame!

     Așa cum mă așteptam, interiorul e colosal, zdro­bi­tor, enorm. Mă simt ca o fur­nică rătăcită într-un frigider. Coloanele gigantice din pia­tră se pierd în se­mi­obscu­ritatea înaltă. Secolul 12. Este ceva înă­untru care te fa­ce să păstrezi tăcerea. Asta se întâm­plă și cu cei­lalți. Vor­besc în șoaptă, nu­mai că șoaptele se am­pli­fică, se ro­tesc, se lovesc de co­loanele de piatră și se înalță în vâr­tejuri către un cer fă­cut din arcuri de piatră. Dar nu des­pre interiorul cate­dra­lei Notre Dame vreau să vă po­vestesc, nici despre fan­tas­ticele vi­tra­lii, nici despre mor­min­tele străvechi care sunt înă­untru. Ci despre un loc anu­me din fața unei sta­tui a Fe­cioarei, unde se află câteva scaune pentru recule­gere. Mă așez. Mai sunt îm­prejur câțiva oameni, fe­mei și băr­bați, care se roagă. Ciu­dat, nu? Se roagă într-un loc de jur împrejurul căruia se rotește o masă de oameni care fac întruna fotografii. Privesc mai întâi chipul Fe­cioarei Maria și mi se pare de o frumusețe nepă­mânteană. Apoi privirile mi se urcă în înaltul ca­te­dralei, pe arcurile de piatră, și atunci se întâmplă ceva cu totul neașteptat. Pur și sim­plu, murmurul mul­țimii se diluează, dispare. Nu e o figură de stil, nu e o metaforă, ci adevărul curat. În locul acesta, sune­tele nu ajung. Stau cu ochii închiși și mă mi­nu­nez. În mij­locul nebuniei, în inima acestei clă­diri colosale, există o alveolă de liniște impecabilă, o li­niște pe care aproape o poți atinge cu mâna, o li­niște populată cu imagini ale sutelor de generații care s-au rugat în lo­cul acesta. Unii vor­besc despre Notre Dame ca des­pre o ade­vărată inimă a orașului. Poate că este adevărat. Am stat un timp aco­lo, aproape sus­pen­dat, uluit. În­tot­deauna am crezut că marile catedrale catolice ale occi­den­tu­lui sunt reci, imper­so­nale, strivi­toare, în com­parație cu bisericile noas­tre, mai mici, mai fier­binți, mai… umane. Și poate că așa e. Dar e acolo ceva care te face să te întorci înlăun­trul tău.

     Când am plecat, am mai pri­vit o dată, cu atenție, fru­moasa statuie a Fecioarei. De jur îm­prejur, pe ziduri, erau plăcuțe de marmură pe care scria sim­plu: „Merci Notre Dame”. Și anul.

Cioburi colorate

Un reporter fericit

     Pentru că are milioane de fețe, orașul acesta este un fel de ochean, ca acelea pe care le aveam în co­pilă­rie, pe care le puneai la ochi, și înăuntru cio­burile co­lorate se aranjau în milioane de feluri. Aș spune ast­fel și despre parcurile extraordinare, pline de fân­tâni arteziene și de copaci seculari, în care oamenii stau la orele prânzului pe iarbă și mănâncă, și despre Parisul adânc, din partea de nord a Senei, despre străzile din Mont­mar­­tre și Faubourg St. Denis, un­de atmo­sfe­ra devine densă și zgo­mo­toasă, pen­tru că acolo lo­cu­iesc arabii și ma­ghre­bienii Pari­su­lui, și cei veniți din fos­tele colonii fran­ce­ze, despre hai­nele în mii de culori, despre tara­bele cu fructe nemai­vă­zute și des­pre cele cu pești porto­ca­lii și albaș­tri, despre freamătul negrilor care as­cultă în stradă un fel de muzică etno, după modelul negrilor ameri­cani, despre străinii care se scufun­dă în această lume aparte, care se pozează în față la Moulin Rouge sau la Sexodrome. Aș putea să vă po­­vestesc despre car­tierul chine­zesc din arondis­mentul 13, unde sunt milioane de mirosuri și unde se pot mânca cele mai ne­așteptate animale, despre un tem­plu budist care se află în parcarea subterană a unui bloc cu 30 de eta­je, ca și des­pre Parisul plin de fițe de pe bu­le­vardul Champs-Élisées, un­de o pe­reche de blugi costă o mie de euro și unde poți vedea la plim­bare vede­te din filme americane. Aș putea să vă po­vestesc des­pre luxoasa Cantina Rusă de pe malul Senei, locul unde se adună de aproape o sută de ani nobilimea fugi­tă de la Sankt Petersburg în 1918, și câte altele, dar pentru toate acestea ar fi ne­voie de o carte. O carte de nisip, cum ar zice un scriitor, care să nu se sfârșească nicio­dată. În loc de toa­te acestea, o să vă mai spun despre un singur loc, drag inimii me­le, care este faimoasa colină Mont­martre, în vârful căreia se află fabuloasa biserică Sacré Coeur. Nu despre ba­si­lică o să vă po­vestesc, căci despre asta puteți citi în ori­ce ghid, ci des­pre ceea ce se petrece îm­prejurul ei, pe minunatele stră­duțe vechi, pe care sunt mici ma­ga­zine de artă și mici res­taurante, dar și, din loc în loc, extraordinare castele în miniatură, de la ferestrele că­rora se vede în­tregul Pa­ris. Este un cartier al ar­tiștilor, al studen­ți­lor la arte, al mu­zi­cienilor, al pictorilor de stradă, ca­re îți fac în câteva mi­nute por­tretul, un cartier al ac­to­rilor de teatru și de film. Pe zidul unei clădiri am văzut o placă de­dicată cân­­tăreței Dalida, care a lo­cuit acolo, o placă pusă de vecinii ei din Mont­mar­tre, în care îi spun că o iubesc și că n-o vor uita niciodată. Este un cartier deasupra Parisului, un car­­­tier a­proa­pe de cer, în care se cân­tă și se dansea­ză în­trea­ga noapte. Pen­tru mi­ne, este locul cel mai fru­mos din Paris.

Sena, noaptea

Stră­­duțele sunt bordate cu case ce par de jucărie, clă­dite din piatră, cu obloane colorate, cu flori la feres­tre, prin ca­re uneori poți auzi muzica unui pian sau a unei viori. Pretutindeni sunt trupe de muzică care cântă în stra­dă. Pe marile scări din fața basilicii Sa­cré Coeur, sea­ra, cu în­tre­gul Paris lumi­nos în­tins la pi­cioare, mul­țimi în­tregi de tineri din toată lumea vin să asculte trupe cu­nos­­cute, dar și anonime, într-o at­mos­feră extra­ordi­nară. Am văzut aco­lo, împărțindu-și spa­­țiul și pu­blicul, ochestre de ca­meră și trupe de rock, sal­timbanci ca­re făceau nu­mere spectaculoase cu roți de foc, muzicieni din Peru și din Africa, acom­­paniați în limba ger­mană de ti­neri nemți, care nu înțe­legeau nimic, dar cântau din toate puterile, pe rit­murile tobe­lor din Mali. Colina Mont­martre e unul din­tre cele mai extraordinare lo­curi din Paris, un fel de chin­te­sență a ora­șului, ex­plozivă și superbă, infinit de va­riată, un fel de inimă supremă a marelui oraș care se întinde dede­subt. Un loc care te face să te simți una cu el, cu cei­lalți, cu ora­șul și cu întreaga lume. Paris, mon amour!

(Fotografiile autorului)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.