CETATEA URIASILOR

• Toți oamenii din satul dâmbovițean Nucet cred că cetatea din marginea lui a fost cândva locuită de uriaşi. Unii jură că au dezgropat ose­min­te cu mâinile lor. O credinţă pe care o întâlnim pre­tu­tindeni în Ro­mâ­nia, acolo unde au existat cetăţi ale da­ci­lor. Ea face parte din zestrea spiritualităţii româneşti •

„Doamne, ăştia nu sunt din neamu’ nostru!”

„Numai uriaşii era pe pământ în vremea aceea. Şi o murit toată lumea, s-o scufundat pământu’ şi o ieşit pământu’ acoperit cu noi care suntem acuma. Când s-o scufundat, s-o scufundat cu toată lumuliţa. Şi-o ră­mas pământu’ singur. Moş Dumnezeu a de­venit să facă altă lume. Şi-a făcut altă lume. Dintr-o mamă care a rămas pe lume cu soţ a făcut copii şi din copiii copiilor s-au înmulţit până au împân­zit pământu’. Aşa că noi, ăi de azi, suntem «neam de-al doilea». Aicea în sat, pe Nucet, o fost o Argedavă fericită, de când s-o pomenit pă­mântu’. Tot dealu’ acela o fost «cărat cu poala» de uriaşi. Acolo sus o trăit împăratu’ nostru, Burebista, ca­re era pretin cu ulti­mii «idovi». Idovi, idoli, aşa le zicea la oamenii ăia mari de hă hă! Când o venit «istronomii» (arheo­logii) în sat, aicea la mine o stat. Şi când o găsit ose­min­tele alea de uri­aşi, o zis toţi oamenii care o fost acolo: «Doam­ne, ăştia nu sunt din neamul nos­tru!…”

Leana State din Popeşti termină de vorbit şi o prin­de de braţ pe surata ei, Maria Drăguţ, ca şi cum ar avea nevoie de-o susţinere. Aşa stau amândouă în faţa mea: ţinându-se una pe alta de braţ, ca-ntr-o sculptură solemnă. Două bă­trâne micuţe, rotunde, una de 89 de ani, alta de 90, care-au trăit de la începuturi chiar în casele de sub cetatea lui Burebista. Două vădane cu straie şi broboade negre, strânse adânc peste chip, ce vorbesc în aceleaşi tona­lităţi ancestrale, „cântând” parcă întâmplări cu uriaşi, daci şi comori, care s-au petrecut aie­vea, chiar sub ochii lor, atâţia şi atâţia ani. Într-adevăr, la Leana State au stat arheologii ce-au săpat cetatea Argedava,    ba femeia l-a prins chiar şi pe Dinu Rosetti, cel despre care toţi sătenii susţin că-n anii ’50 a găsit 80 de schelete de uriaşi înalţi de peste trei metri. Ce s-a găsit atunci? Ea, Leana, a fost doar bu­că­tă­reasă, trecea printre ei cu blide aburin­de şi pâini mari, făcute în casă, auzea numai frân­turi de po­veşti. Despre cât de în­sem­nată e cetatea lor, Argedava, în care a domnit Burebista, „împă­ratul” care a stăpânit când­va tot pământul… Aşa o lăsat Moşu Dumnezeu, să fie altă lume înaintea noas­tră, când oamenii era mai mari, viteji şi bla­jini, da’ noi n-o ştim. Noi nu ştim altă lume, decât lumea noastră, care suntem acuma. Că am fost să­raci şi mi-o murit copilaşii de mici şi-am fost ne­voită să fiu supărată o viaţă întreagă. Noi nu ştim altă lume decât asta care ni s-a dat, să stăm în ne­cazuri şi să ne smerim, ca furnicile…”           

Sita de mălai a uriașilor

Argedava. În ca­pătul satului, o movilă gigantică de pământ, pusă parcă „cu mâna” în imensitatea câm­piei. Un țărm pe care se vede doar o biserică albă, străveche, şi un cimitir lăsat în părăginire, cu multe cruci prăbușite, ce par suspendate în văzduh, fiindcă dealul se ter­mină brusc, în râpe adânci, chiar în spatele lor. Creş­tetul Argedavei este cel mai înalt şi mai lung pro­mon­toriu din toată Câm­pia Română, singu­rul pe zeci de kilo­metri împrejur, de unde se poate vedea orizontul până în depărtări nebănuite; o faleză abru­ptă, înconjurată din trei părţi de mări care nu mai sunt. Se pare că Argedava a fost port în timpuri stră­vechi când, pe apele întinse ale Ar­ge­șu­lui um­blau corăbiile lui Burebista. De-aici se trage şi nu­mele de Popeşti, după cum spun sătenii, locul un­de fă­ceau „popas” ambar­caţiunile, în drumul lor către Dunăre şi mare…

La orizont se vede limpede Bucureştiul, deşi ora­şul se află la 30 de kilometri de mers pe drum, iar în spate, peste câmpuri, fâşia albastră și unduitoare a Dunării. Aproape de noi, ca în prim-planul unei fotografii, se vede doar locul ăsta uitat de lume și rupt de civilizaţie, spinarea părăsită a cetăţii, pe care cresc azi spini înalţi, câteva case în jur şi nişte vă­duve bătrâne ce încă mai cred în uriaşi care altădată au stăpânit pământul.   

O altă bătrână de sub cetate, nana Păuna Tudose, îmi spusese c-au fost aici „uriaşi aşa de mari, că se-ntin­dea peste câmpie, întindea mâna şi se-mpru­muta de la Novaci, satu’ vecin, c-o sită de mălai”, şi toţi sătenii încuviinţează povestea asta, chiar dacă sa­tul acela e la vreo doi kilometri depărtare. Dar toţi ştiu că numele acestui sat, Novaci, tot de la uriaşi se trage, c-acolo a trăit cel mai renumit din toţi novacii, acel Novac care a învins balaurul, lăsând în urma lui o dâră de pământ numită „brazda lui Novac” din satul Tangâru, pe care se află o altă davă dacică. Dis­tanţele, timpul nu-şi mai au rostul pe acest promon­toriu înalt şi straniu, de pe care dacă strigi, vântul îţi întoarce cuvintele şi ţi le risipeşte în depărtări aiuri­toare, ca zvonul unor păsări rătăcinde spre nică­ieri…

Mormintele cu comori

În cimitirul pustiu, patru bărbaţi sapă un mor­mânt. Le auzim mai întâi şoaptele, printre cruci, de niciunde. Apoi ne apropiem şi-i ve­dem aple­caţi pes­te groapa săpată abia de-un metru, privind în ţă­râna îngheţată. Sunt isto­viţi de cât s-au opintit în­figân­du-și cazmalele în pă­mântul bocnă, ca să sfârşească groapa până la în­mormântare.

Printre gropari se află și un bărbat slă­bă­nog, îmbrăcat c-un sacou gri şi-o vestuţă al­bastră, rudă de-a ultimei răposate. Ţine în mâini patru bucăţi mari de vase antice, pe care le-a găsit chiar acum, să­pând. Ceramică masivă, groasă de două-trei de­gete, din „chiu­­­puri” nefiresc de mari, c-o toartă cât un braţ de copil. „Da, chiar acuma le-am scos. Astea au peste 2.000 de ani, le ştiu «tiparul» de când lucram cu arheologii. E plin peste tot în jur, oriunde ai săpa, chiar şi de două palme. Peste tot, sub cimitir, sub biserică, o fost cetatea cea mare a jidovilor şi-a lui Bu­rebista”, zice, şi aruncă bucă­toaiele de lut roş­cat, cu incizii milenare, la picioa­rele mele: „Puteţi să le luaţi ca amintire!” Îl chea­mă Negulescu Nicolae, dar gro­parii îi spun cu res­pect „domnu’ Nae”, căci e mai în vârstă ca ei și are studii superioare de con­tabil, din vre­mea când erau încă IAS-uri. De acolo, din mor­­mântul pe care îl sapă, bărbatul îmi spune că zvonurile cu uriaşii nu sunt doar sim­ple basme. „Nu sunt poveşti, fiindcă mulţi dintre noi i-am văzut. Bătrânii ne mor, tot mai mulţi. Mulţi din cei care-au săpat cu arheologul Dinu Rosetti, în anii ’50, au murit. Apoi el a plecat în străinătate. Dar eu, când eram copil de vreo 13-14 ani, am vă­zut sche­letele, cu ochişorii mei! Eram copil şi um­blam cu vacile, le pășteam aici, pe cetate. Şi-am fost cu­rios să văd ce scor­monesc arheologii acolo. Am vă­zut aşa, în pă­mânt, conturat, cum iese o gavlă (cra­niu) de om, cât un bostan de mare, şi coastele ace­lea de jidov, peste juma’ de metru de lungi. Nu­mai picio­rul era mai lung decât mine întreg. Stătea aşa, sche­­letul, culcat în pământ, şi eu mă mi­nunam. In­gi­nerii m-au alungat de acolo, pe urmă am încercat să vin iar, şi iar m-au luat la fugă. Dar ţin minte. Peste trei metri avea jidovul acela. Ca acum ţin minte… ”

80 de schelete de uriași

Nu-mi vine să cred. Îi spun că poate era copil şi n-a apreciat bine, că mereu copiii au tendinţa să exa­­ge­reze. Îl rog să se concentreze şi să-mi repete poves­tea, pe reportofon, cu toată responsabilitatea unor asemenea „grozăvii”.

Omul iese din mormânt şi se apropie. Calm, răspicat, repetă că a văzut „cu ochişorii lui”: asemenea craniu, de două ori mai ma­­re decât al unui om obişnuit. „Doar am dez­gro­pat atâţia morţi, ştiu bine cum arată o căpăţână de om obişnuit!”, se întărâtă, dându-şi seama că încă îl pri­vesc cu suspi­ciune. Şi n-a fost doar el, au fost şi al­ţii, mai bătrâni, care-au săpat chiar cu Rosetti, ime­diat după război. Atunci s-au găsit acele 80 de sche­lete. „Nu de mult au murit lelea Ale­xan­dra Chiraş şi Ioniţă Florea „lu’ Cartof”. Și aceştia au fost de faţă, au dezgropat uriaşi cu mâinile lor! Ioniţă Flo­rea a fost în echipa lui Ro­setti, din 1939 până în ‘51, avea vreo 20 de ani când a găsit primul sche­let aici, pe Argedavă. Om cu minte, respectat, credincios. Nu vorbea prostii. Ne-a povestit la toţi cum a dezgropat un uriaş de aproape patru metri lun­­gime, c-un craniu maaare, întreg, cu mâna lui l-a dezgropat, şi când a chemat arheologii, ăştia l-au fugărit imediat acasă şi au săpat numai ei, în se­cret, seara. Făceau vatră de 6 metri pe 6 metri şi îl scoteau încetişor. Şi lui îi spunea să zică că n-a vă­zut nimic. Pe urmă a mai găsit şi alţii, dar totul era ţinut în secret. Acel Rosetti venise aici să caute aur. Zice că era atât de bogat, că lua şomoiog de sute din alea albastre, cum era atunci, şi arunca banii pe cârciu­mari. Venise după aur, dar a găsit ceva şi mai de preţ!…”

Dealul pe care s-a născut poporul român

În cimitir încep să apară primii oameni cu în­mor­­mântarea: părintele Constantin Mihăiţă, înalt, cu straie negre, izbite de vânt, „preot cu chip de dac”, după cum aveam să-i spun mai târziu, iar în ur­­ma lui, un grup de enoriaşi zgribuliţi, ţinându-şi că­ciulile cu mâna, ca să nu le doboare vântoasele. De 15 ani îi păstoreşte pe oa­menii din Popești, îi cu­noaş­te, le-a ascultat mărturisirile atent, în spove­danie, ştie ci­ne-ar putea minţi şi cine nu. „Toţi cred. Oricât le-ar spu­ne cineva din afară că sunt doar năs­­cociri, ei au păstrat în­tâm­­plările astea în sân­gele lor, în gene, din stră­moşi. Plus că sunt unele lucruri pe care le-au văzut cu ochii lor, deşi anumite interese vor ca aceste în­tâm­plări din tre­cut să fie în­că ţi­nute se­cret”, zice pă­rin­tele, îndrep­tân­­du-se spre bi­sericuţa lui din văz­duh. Splen­dida zidi­re de pe creş­tetul Arge­da­vei, înăl­ţată de Cons­tantin Brân­­co­veanu di­nadins pen­tru a ocroti ceta­tea daci­lor. E neschim­bată de-aproape trei veacuri și jumătate, mo­­nument istoric, se vede pi­sa­nia, dragonul da­­cic de pe ca­tapeteasmă, frescele ne­preţuite ale cele­brului Pâr­vu Mutu… Acolo, în lă­ca­şul de deasupra câm­­piei, ocro­tiţi de chi­pu­­rile palide ale sfinţi­lor pic­tate în bez­na zi­du­ri­lor, părin­tele Con­s­­­tan­tin îmi vor­beşte şop­­tit des­pre adevăratele taine ale Ar­gedavei.

„Brâncoveanu a ştiut de ce a pus bise­ri­ca aici, pe ce­tatea daci­lor. Ştia că dede­subt este un imens tezaur de istorie. Sunt cinci nive­luri de locuire, cinci civilizaţii, între 5.000 şi 8.000 de ani de spiri­tualitate şi vie­ţuire con­tinuă, ba unii istorici care au venit aici mi-au zis de 10.000. Vă daţi sea­ma?!… De când au ră­mas uria­şii? Poate că dinainte de Po­top… Şi Biblia ne spune clar despre existenţa lor, în­că din Ge­neză: «Uriașii erau pe pă­mânt în vre­mea a­ceea, și chiar și după ce s-au îm­preunat fiii lui Dum­nezeu cu fete­le oamenilor și au făcut cu ele copii; aceș­tia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume».    Sau, mai de­parte, în Numeri: «În ţara pe care am stră­bă­tut-o, am văzut în ea pe uriaşi, copiii lui Anac, care se trag din nea­mul uriaşilor; înaintea noastră, şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste…» Biblia e plină de de­s­crieri fizice, cu dimensiuni ale uria­şilor. După măsu­rile de azi, toţi erau mai înalţi de 3 metri. Şi mai zice în Deuteronom că ei formau «poporul cel mare, mult la număr şi înalt la sta­tură», deci, un întreg neam care a stă­pânit al­tă­­dată pământul. Prin «jidov» nu se-nţelege nici­decum evreu, ci gigant din stră­ve­chi­me. Aici, sub noi, sunt atâ­tea mii de ani de locuire ne­întreruptă, încă din vre­mea aceea. Apoi, chiar în lo­cul ăsta s-a născut Bure­bista, docu­men­tele o spun. Aici a avut capita­la, marea lui acropolă şi sanctuarul sfânt. Aici a unit toate tri­burile dacice, pentru prima oară în istorie. Astea-s lu­cruri certe! Aşa mi-au zis cei mai mari ar­heologi care-au săpat Ar­ge­dava: «De aici, de pe dea­lul ăsta, unde-i bise­rica voas­tră, părinte, de aici a în­ceput po­porul român!…». Aşa că noi altceva nu ştim. Tot ce ştim, aici este.”

Groapa jidovilor

Tot mai mulți săteni urcă spre Arge­dava. Oamenii aş­teap­tă smeriţi, tăifă­suind prin­­­tre crucile bătrâne. În­mor­­­mân­­tarea stă să înceapă. Toţi ştiu, toţi au auzit de uriaşi, chiar şi ve­chiul în­vă­ţător Constantin Bratu, ce are acum aproa­pe 80 de ani, toţi mă îndeamnă spre piscul Ar­ge­davei, dincolo de oa­meni, cimitir şi biserică, aco­lo unde e numai pustiu şi văz­­duh. Por­nesc îm­pre­ună cu preotul şi-un prie­ten de-al lui, po­peş­teanul Ni­co­lae Chi­raş, un fel de „călăuză” a vi­zi­ta­torilor, căci, deşi tânăr încă, a stat de copil prin­tre arheologi şi istorici, învăţând din pasiune o mulţime de lu­cruri.

Pe coama dealului nu mai e nimic. Doar tu şi ce­rul. Bi­serica a rămas depar­te, abia i se mai vede tur­la de­de­subtul întinderii de buru­ieni înalte, ce par şi ele a creș­te din cer. Aici a fost, când­va, totul. Toată aris­to­craţia Da­ciei lao­laltă. Toţi regii. Toate vesti­giile ei. Palatul de pământ al lui Burebista. Templul în ca­re se ruga. Chiraş ni le arată, pe rând, desenân­du-le cu degetul prin văzduh. Ca­len­­darul solar de an­­dezit, un colosal centru de cera­mică (la Popeşti s-au făcut 80% din to­talul descoperi­ri­lor în do­me­niul olă­riei de pe tot în­tinsul vechii Da­­cii). Deşi tot ei re­cu­nosc că nu s-a scos de­cât un sfert din relic­vele ce zac încă sub pi­cioarele noas­tre. Pes­te tot, în mal, printre mă­­răcini, gă­sim bu­căţi de chiu­puri din epoca bron­zului, re­lic­ve scoa­se în de­văl­­măşie din adâncu­rile pămân­tului sau să­pate de oa­meni. Ni­colae Chiraş le cu­le­ge şi mi le pune în mână. Mă asigură că-s milenare, le ştie, a săpat încă de copil cu pro­fesorul Alexandru Vul­pe şi cu Nona Palincaş, iluştrii arheologi care aveau să-mi confir­me, apoi, că tot ce mi-a zis acest bărbat este ade­vă­rat. Totul, până la… uriaşi.

Groapa jidovilor e spre răsăritul Argedavei, cam în dreptul intrării, lângă sanc­tuar. Rotundă pre­cum cra­terul adânc al unei bombe, aco­pe­rită de mult de ier­buri sălbatice. Ce s-o fi întâmplat totuşi aici, în anii 1940-’50? E un mister pâ­nă astăzi. Arhe­ologii neagă exis­tenţa ace­lor 80 de schelete şi nu prea-l iau în se­rios pe „aven­tu­rierul” Dinu V. Ro­setti, acu­zân­du-l dis­cret de săpături ne­sistematice ori scopuri tainice de înavuţire. Aşa cred şi săte­nii despre „is­tronomul” care săpa în vremea foametei de după război, căutând Cloşca cu puii de aur şi permiţându-şi să „arunce cu sute albas­tre pe cârciumari”. Au fost vremuri tul­buri, nimeni nu poate şti. „Bunica mea mi-a spus că în vremurile ace­lea a văzut cum că­rau oseminte mari de pe Ar­gedava, seara, dar nu lăsau pe nimeni să se apro­pie”, spunea Chiraș. „A văzut cum le-au pus în nişte cutii lungi, aşa, ca nişte sicrie de vreo patru metri, şi le-au urcat în nişte camioane cu prelată, ca­mioa­ne Carpaţi, cum era pe-atunci. A văzut şi nişte ofi­ţeri ruşi veniţi acolo, care asistau la încăr­cat. Lăsau o noapte ca­mioanele în curtea şcolii, apoi dimi­nea­ţă ple­cau, nu se ştie unde…” Aşa cred mulţi oameni din sat, c-au fost duse la ruşi, c-a fost o opera­ţiune secretă. Aşa a ajuns să creadă şi preotul Constantin, după discuţiile cu atâţia eno­riaşi ono­rabili. Oricât s-ar strădui alţii să-i smin­teas­că, popeştenii continuă să creadă la fel. Ar însem­na ca şi bunicii bunicilor lor să se fi în­şe­lat. Chiraş îmi arată, în falezele de odi­nioară ale stră­bu­nului port, cum întreg promon­toriul a fost înălţat artificial, în valuri, cu pământ care a fost cărat aici de undeva, cu puteri mult prea mari pentru oamenii acelor vre­muri. „Până la cinci metri adâncime am săpat şi tot n-am dat de pă­mânt viu”, mărturiseşte acesta. „Cum să nu crezi că niște uriaşi au cărat «cu poa­la» pământ pentru o ce­ta­te?” Toate erau mari altă­dată, în minţile pioase ale celor de azi. Şi dealul, şi oamenii, şi apele Arge­şului, care acum sunt departe, un fir de râu subţire şi secătuit. Nici nu mai ştii ce să crezi. Aici, pe Arge­dava, „aici” de­vine „acolo”, „atunci” de­vine „acum”. Istoria se află la carâmbul ciz­mei şi o poţi lua în palme. Iar oa­menii trăiesc în le­gen­dă, de­parte de lume, la câţiva paşi de Bucureşti.

Veşnica lor pomenire

Câmpia. O lume de furnici, o lume peste care s-a aş­ternut uitarea. Arheologi care nu-şi mai sapă tre­cu­tul, lăsându-l pradă pustiirii, spunând că trebuie să aşteptăm vremuri mai bune. Bătrâni care încă mai urcă pe Argedavă cu sticle de apă din Argeş, lă­sând-o acolo o zi pentru a căpăta puteri vindecă­toa­re. Își dau cu ea pe la ochi, pe la cap, şi durerea trece ca prin farmec. Copii tot mai mulţi pun pomi îm­po­dobiţi cu hârtii colorate pe vârful promon­toriului sfânt, la răs­cruce de vânturi, pe care să se aşeze pă­sările cerului şi ei să le prindă în colivii, să le ducă acasă şi să le ocro­­tească, ca şi cum ar îngriji nişte suflete rătăcitoare din alte vremuri. Păsările-suflet ale istoriei.

S-au împlinit 5 ani de la moartea colegului nostru, marele reporter BOGDAN LUPES­CU. Timpul curge ca apa, dar piatra de te­melie a vieții lui nu poate fi clintită din loc: scri­sul. Tex­tul pe care îl republicăm a apărut în „Formula AS” nr. 1154, anul 2015. Dor de un om minunat.