• Degustare privată de vinuri și cine gourmet la res­tau­rante fine dining din Bran; relaxare la spa cu masaj, sa­u­nă și jacuzzi în Moeciu; zbor panoramic cu elicop­terul pes­te Piatra Craiului și Bucegi; mindfulness, groun­ding și exerciții de respirație în satul Peștera; ateliere de pre­zență și expresie vocală în Măgura, struți și lame în satul Șirnea, școală de rock și glamping în satul Ciocanu… •

În urmă cu mai puțin de patru decenii, toate aceste lucruri păreau la fel de puțin probabile ca o întâlnire cu extratereștri. Dar ele se în­tâm­plă! Acum! Lumea aceea veche, așezată pe dea­lurile înalte ce îmblânzesc munții, s-a schimbat și se tot schimbă, odată cu logica vremurilor pe care le trăim. Poiana Mărului, cunoscută azi mai ales pentru businessul de succes al fabricii Sergiana, se află și ea aici, în inima acestor ținuturi cotropite de turism. Am pornit spre locul acesta, aflat la mai puțin de 40 de kilometri de Brașov și doar 15 de Bran, ca să aflu un răspuns la întrebarea: ce mai rămâne atunci când lucrurile se duc?!

Darul lui Constantin Brâncoveanu

Am trecut de Zărnești și cobor odată cu asfaltul, prin adâncul unei păduri bătrâne: un mic elogiu adus primăverii în doar câteva serpentine de liniște umbroasă. Apoi urmează luminișul, iar, odată cu el, viața: un mănunchi de case adunate pe firul unei văi înconjurate de culmi domoale și păduri: Poiana Mărului, județul Brașov. O comună formată doar din satul cu același nume, un loc cu aproape 3500 de locui­tori, răsfirați pe o suprafață mai în­tinsă de 90 de kilometri pă­trați. O lume uriașă, încă as­cun­să vederii, pe care mi-e im­po­sibil să o pot bănui de aici, din miezul cumințeniei fără sfârșit a drumului național 73A, care leagă Predealul de Șercaia. Un pod peste făgașul unui pârâu, un câine care traversează șoseaua, un bărbat pe bicicletă, alți câți­va strânși în dreptul unui ma­gazin, câțiva părinți și copii adu­nați în părculețul din centrul comunei, clădirea veche a școlii, o piață acum pustie, primăria, un in­dicator spre biserică, câteva dru­muri de pământ care pornesc abrupt spre culmi și multă, enorm de mul­tă liniște. Peste lumea asta amor­țită în blândețe s-a așezat toată lumina unei zile de Mai, ca o cu­polă cu ci­ripit de vrăbii, pe care doar bâzâitul unei mașini de tuns iarba îndrăz­neș­te să o mai tulbure. Ur­mez indi­catorul. Am intrat, aproa­pe fără să-mi dau seama, în logica tihnei de aici și pășesc încet, ca și cum doar așa s-ar mai putea merge, spre deal. E un drum vechi cel pe care îl ur­mez. Drumul spre acea casă care i-a cuprins, vreme de sute de ani, pe toți oamenii de aici, cei vii și cei adormiți deopotrivă: drumul spre bi­serică. Poiana Mă­rului este men­ționată pentru prima oară într-un document din Februarie 1589, când domeniul Fă­gărașului, din care făcea parte și acest loc, este donat de principele Ardealului, Sigismund Bathory, fratelui său mai tânăr, Baltazar. Dar datele istorice despre acest sat sunt puține. Asta, și pentru că ro­mânii de aici și pământul pe care au trăit n-au fost decât zestre sau monedă de schimb între stăpânitorii care s-au tot perindat de-a lungul vremii. Doar o cruce de piatră aflată pe Dealul Pleșei a înfruntat timpul, cât să rămână dovada vieții lor de pe culmi. Un strigăt mut al credinței pierdut printre hrisoave, cadastre și cronici imperiale. Într-o astfel de cronică săsească de la 1658, care pomenește despre o năvală a turcilor în Țara Bârsei, există iarăși o mențiune care precizează că Pohanne Mörului a fost prădată și incendiată în ziua de 25 August. Atât. Viața sim­plă, dorul, tristețea, dragostea nu apar în cărțile de is­torie. E de ajuns să știi că au fost, să ți le poți ima­gina, iar apoi să descoperi că încă mai sunt. Pentru că, pășind încet pe deal, am ajuns la ce a mai rămas din istorie. La lucrurile care încă mai există și după sute de ani de viață: Biserica ortodoxă Nașterea Sf. Ioan Botezătorul. Un loc înalt, cu liniște, verdeață, clopo­te și cruci care veghează de sus vatra satului și lu­mina unei zile de Mai din Poiana Mărului. Un acasă dăruit românilor de pe culmi de primul dom­nitor, astăzi sfânt, care a înțeles să le prețuiască viața. În preajma anului 1700, după o succesiune de nobili maghiari, domnul Țării Românești, Constan­tin Brâncoveanu, devine stăpânul acestor pământuri în schimbul a 3500 de florini. Unul dintre primele lucruri pe care alege să îl facă e să zidească aici o biserică din lemn de stejar. O biserică micuță, ce avea să-și schimbe forma de-a lungul vremii, să treacă de la lemn la zid și să cunoască, laolaltă cu mii de alte biserici românești din Ardeal, prăpădul și pustiirea aduse de tunurile generalului Bukow. La 1761, 645 de oameni, cât număra atunci Poiana Mă­rului (cu aproape 500 mai mulți decât numără­toa­­rea oficială de la 1721), erau martorii neputin­cioși ai acelei pete întunecate din istoria Transil­va­niei.

Biserica lor a fost reclădită și, cu toate con­tor­sionările timpurilor ce au ur­mat, a rămas mai de­parte neclin­tită în acest loc. Patru mii de oi și aproa­­pe cinci sute de berbeci, peste o mie de vaci, două sute cinci­zeci de boi și opt sute trei­zeci de familii aflate doar pe dea­luri sunt consemnate în statis­ti­cile din perioada interbelică. Satul înflo­rise după Marea Unire și ducea mai departe rosturile de la începuturi. Apoi a urmat co­mu­nismul, iar lumea aceasta ve­che a început să intre în logica cu fabrici și uzine a marii construcții socialiste. Opt sute de navetiști număra comuna în anii de glorie ai epocii de aur. Apoi, odată cu revoluția din 1989, acel aur a devenit fier vechi. Mulți poienari au plecat în căutarea unui viitor mai bun, iar alții au îmbătrânit, în­cet, pe dealurile lor înalte, privind cum lumea și istoria se schimbă din nou. Biserica e încă aici, însă ve­ghind acele lu­cruri care nu se pot schimba vreo­dată. Viața simplă, do­rul, tristețea, dragostea. Tot ceea ce nu mai încape în cărțile de istorie. Cobor drumul pe care l-am urcat ca să încerc să le aflu.

Ajunul Sfinților Constantin și Elena

E lume puțină în primăria din Poiana Mărului. Ca și cum cumin­țenia ar fi doar o pală de vânt care pătrunde din afară înăuntru, odată ce deschizi o ușă. Am deschis ușa, am in­trat. Liniștea unei primării se mă­soară aproape matematic: ecoul pa­șilor tăi trebuie să fie cel puțin egal, dacă nu mai mare, cu murmurul vocilor pe care le auzi. „Eu am un Constantin acasă”, se aude glasul unei femei. „Eu am o Elena. Pe soa­cră-mea”, râsul unui bărbat. Urmez direcția vocilor. Mă gândesc că ceea ce pentru un om de la oraș e o zi oa­re­care din Mai, pentru oamenii de aici e ziua de dinainte de prăznuirea Sfinților Constantin și Elena. Logica aceea veche, pe care mindfulness-ul și grounding-ul încă nu au putut să o alunge. Îi găsesc pe oameni, îi salut, le spun cine sunt, ce caut. Mi se spune să iau un loc, iau un loc. Traian Pîșeu, referent în primărie, deschide harta localității pe computer, o mărește și îmi tot arată cu cursorul dealuri pe care locuiesc oameni. „Aici, aici, aici. Ce vedeți jos, la asfalt, e nimic. Poiana Mărului adevărată e sus, pe culmi. Acolo începe frumu­se­țea…”. Îl întreb cum se poate ajunge până sus. Îmi spune că drumurile sunt bune, în mare parte pie­truite. Fără asfalt. „Asfaltul ăsta nu e bun peste tot, să știți. Nu vrem să se în­tâmple și la noi ce s-a întâmplat la Bran… E un dezastru acolo!”. Îl întreb care e soluția, cum poți opri hoarda de aur a turismului din expansiune. „N-o poți opri”, spune bărbatul, „dar poți apli­ca legea. Iar legea spune că nu poți cons­trui bezmetic, de capul tău, că tre­buie păstrate anumite    distanțe, că arhi­tec­tura trebuie să fie și ea de un anumit fel… Pe cele mai multe dru­muri de pă­dure am interzis, de exem­plu, accesul cu atv-ul. Poate așa o să înțelegem și noi că turismul înseamnă în primul rând să res­pecți locul în care ai ajuns”. Lui Traian Pîșeu îi sună telefonul. „Mă scuzați un pic”, zice și iese din birou să vorbească.

Angajatul primăriei a terminat convorbirea. Se salută cu un om venit din Șinca, vorbesc despre vecini, despre sărbătoarea de mâine, despre copii. Intru și eu în vorbă. Aflu că tinerilor de azi nu le mai place coasa, că telefonul le e de ajuns. „Nu mai au răbdare, dom’le, să învețe munca! De ce să muncești, zic ei, când poți să fii șmecher?!”, e concluzia omului din Șinca. Traian Pîșeu pare să fie de acord: „Decât să repare ei ceva, mai bine plătesc și aduc pe alții. Nu mai înveți nimic în felul ăsta. Lumea veche, cu holde întinse de grâu și ovăz, cu lanuri de porumb s-a dus”, spune Traian. „Mai sunt câțiva ciobani adevărați care țin oi mai multe, în rest, tinerii care au rămas și-au găsit de lucru la Brașov, la Râșnov, în Zărnești, și doar bătrânii ce mai au câte o văcuță, un cal, ceva. Dacă n-ar fi subvențiile pe teren, în 10 ani ar crește murul pe culmi. Haideți să vă dau un exem­plu personal: dacă, înainte, în tinerețe, pu­neam 30 – 40 de ari de cartofi, azi, dacă pun 6, e mult. Asta e”, și Traian ridică din umeri, cât să înțeleg că lucrurile au intrat pe un făgaș fără întoarcere. „Mâine e sărbătoare mare, e hramul bisericii din Vulcănița, un cătun care aparține tot de Poiana Mărului”, zâmbește Traian Pîșeu. Continuă apoi, cu vo­ce egală: „Dacă mergeți la hram, o să vedeți multă lume îmbrăcată în port. Portul vechi ro­mânesc. Așa e la noi la sărbătoare”. Fac ochii mari de uimire. Oricât de mult s-ar schimba o lume, sunt lucruri vechi, care vor sta mereu neclintite, înăuntrul ei. O memorie miraculoasă a unor vremuri care se încă­pă­țânează, cumva, să rămână. Istoria, ca o hai­nă de sărbătoare. „Dar mai există cineva care să știe să facă hainele astea azi?”, întreb. „Cum să nu?!”. „Salomia Adam de pe Dea­lul Ferigii”, spune Traian Pîșeu și îmi expli­că cum să ajung în locul acela în care o fe­meie coase și acum istorie pe pânză.

Femeia care coase ii

Din șoseaua spre Șercaia urmez un indicator spre Paltin. Drumul se bifurcă apoi din nou. Am intrat pe o vale îngustă, ascunsă între păduri, ca să caut pe o culme îndepărtată o feme­ie care coase. Nu e nici țipenie de om aici, până când, în depăr­tare, în toată singurătatea asta, un punct se mișcă și tot crește: o bătrână care pășește încet, îna­inte, spre casă. Opresc ma­șina, o întreb dacă vrea să urce, vrea, îi mulțumește lui Dum­ne­zeu, îmi mulțumește și mie, mă întreabă de unde sunt, îi spun, apoi mă întreabă dacă am venit să cumpăr teren. Probabil că e singurul motiv pentru care ci­ne­va din București ajunge până aici, pe valea asta îngustă a cătunului Vulcănița. Îi spun că nu, că o caut doar pe Salomia Adam. „A de coase ii?”, mă întreabă fe­meia și se uită mirată la mine. Îi spun că da, Salomia Adam, femeia care coase ii. „E cam departe unde șade ea, de aici”. O întreb dacă drumul ăsta mă duce la ea sau nu. „Duce”, îmi răspunde. Se face liniște din nou, apoi vorbim. O întreb de sănătate, ce face, cum se simte. „Rău”, spune, „m-au mușcat niște câini, da’ mâine-i sărbă­toare. Hramul la biserică”. Și femeia rămâne iar tăcută. Mi-a spus ce a avut de spus. „Aici opriți mașina, că eu o s-o iau la deal”. Opresc mașina. Co­boa­ră. „Biserica-i mai încolo. Treceți de ea și mai pe stân­ga se face un drum prin pădure-n sus, ca­re vă scoate în Ferigă, la Salomia. Să vă dea Dum­ne­zeu sănătate!”, zice, și o ia încet spre dealul ei, pe o că­rare pieptișă, prin pădure, sin­gură, doar ea și liniștea as­ta uriașă de vale împă­durită.

Liniștea unei biserici îna­inte de sărbătoare e una cu cea a pădurii. Un cântec de păsări, un zumzet de fân, o așteptare. Trec mai departe pe lângă clădirea, astăzi părăsită, a școlii din Vulcănița, pe lângă mici ziduri de beton, și ele pus­tii, moștenirea epocii de aur lăsată drept amin­tire pădurii, apoi drumul începe să urce prin desiș, din ce în ce mai sus, așa cum mi s-a spus, așa cum trebuie să fie, dacă vrei să te întorci până la lucrurile vechi, care au rămas. Sus, cel mai sus, până când se face lumină, până când lumina se preschimbă în fân, iar fânul necosit se tot unduiește în vânt, mân­gâind cerul, culme după culme după culme, un cer uriaș, care a cuprins toți munții, munții aceia de la începuturi, începuturile acelea care sunt și acum aici, vii, uriașe, verzi, neclintite. Poiana Mărului vă­zută de sus e tot ce n-ar trebui să se schim­be niciodată. Ascult. Vântul vuiește ca o apă uriașă, lăcustele fac fânul să cânte, pă­sările dezmiardă lu­mina de Mai cântând. Am ajuns pe Dealul Ferigii din Poiana Mă­rului, cel mai înalt hotar înainte de cer, pe care oamenii și-au așe­­zat viața și anima­lele, liniștea în paza câi­nilor, sufletele lor în grija lui Dumnezeu. Merg înainte tăcut, ca printr-o biserică fără de sfârșit, caut un om, pe Salomia Adam, fe­meia care coase ii.

Mă latră un câine, apoi o văd: o bunică cu părul albit, ascuns sub o năframă, pășind, aple­cată de spate, cu un topor în mână, prin grădină. O strig. Nu-mi răspunde. Se întoarce doar, cât să-i văd mirarea lungă, încremenită pe chip. Un chip aspru, care mă cercetează de departe. Încerc să acopăr lătratul câinelui. „Tanti Salomia?”. Femeia încu­viin­țează încet din cap. „Pe dumneavoastră vă cău­tam! Putem sta un pic de vorbă?”. Lasă toporul proptit de un copac, se apropie de mine, mă privește mai departe în tăcere. O întreb ce face, îmi răspunde că „a tăiat niște araci pentru roșii, cu toporul ăsta mai mic pe care l-a împrumutat de la un vecin”. Tocmai i-l ducea înapoi. Apoi continuă să mă pri­vească cu mirare. Întotdeauna va fi nevoie de timp, de răbdare, de tihnă, de încredere, ca să afli cu adevărat ce mai face un om. Îi spun că am auzit că încă mai coase ii. Se miră de unde știu. Apoi își dă singură răspunsul: „M-a pus la vedere nora mea pe internet. Țin și eu internetul în buzunar, dar nu prea știu să umblu cu el. Uite-l, ia!”, și scoate din buzu­nar telefonul. Câinele nu mă mai latră, nici femeia nu mă mai privește atât de lung. „Păi, să stăm atunci, uite aici, pe banca asta”, îmi spune. Banca sunt câțiva paleți de lemn suprapuși unul peste altul. Suficient cât să te odihnești pe culmea unui deal peste care vântul vuiește ca o apă uriașă,    de ajuns cât să-ți umpli privirea de munți și să aștepți o po­veste veche să înceapă.

Fir de cânepă și vânt

„Cos de mică. De când mă știu. Și mă tot știu pe lumea asta. 78 de ani împliniți am. Cu bune, cu rele, cum e viața. Acum mai mult cu rele. Că mi s-au înmuiat bala­ma­lele și nu mai am putere. Și eu tot cred că pot ca înainte, și văd că nu prea mai pot, și mă întristez în ini­ma mea că nu mai pot, dar nici în oglindă nu mă uit, ca să înțeleg de ce nu mai pot. Dar e bine și așa, mai rău. N-ai ce face. Ăștia sun­tem: vânt”. Și vântul, aici, pe ban­ca asta din paleți de lemn așezată pe culme, vuiește peste noi ca o apă uriașă, ca și cum ar fi auzit cuvin­tele Salomiei Adam și s-ar fi grăbit, de niciunde, să-i vină în întâmpi­nare. Femeia își ridică abia simțit capul și, pentru o clipă, închide ochii. Apoi oftează și povestește mai departe: „Inima mă supără. Parcă tot stau și aștept ceva ca­re nu mai vine. Și mă umplu de emoție pe dinăuntru. Ca o apă mare cu mâl. De nicăieri vine și mă umple. Da’ nu mă las, mă tot trag de acolo, să ies. Uite, azi, am avut de săpat ceapa, am făcut loc pentru răsad, pe seară trebuie să mă primenesc, să scot straiele de sărbătoare, că mâine-i hramu’ la biserică… Nu mă las să mă scufund acolo! Mi-a dat doctorul niște pastile, dar mă ia cu somn de la ele, îmi lăcrimează ochii când cos, și greșesc. Și cel mai tare pe lumea asta mă liniștește când cos! Că tot cos și cos. De mică cos, mă uită Dumnezeu acolo, cu acul și ața în mână! Uite, și acum am de făcut o iișorică pentru un copil și tot cu gândul la ea sunt, să mai fac o împunsătură, să mai pun o floare pe mânecuță… Aia-i. Ce se naște din pisică șoareci mănâncă! Că și mămica a cusut, și mătușa mea a cusut…

Eu cum să nu cos, când le tot vedeam pe ele?! Că și acum țin minte: eram copilă și mă luase mama să punem cartofi pe brazdă. Și am tot pus noi la cartofi, dar cartofii n-au mai ajuns și m-a trimis mama acasă să mai aduc. Pe vremea aia, se țesea la război la noi, pe pânză creață. O înălbeam pe bătătură, o băgam la leșie, și, pe urmă, tot urzeai acolo, fir după fir după fir, să faci din pânza aia o poveste… Nu ca acum, când ai pânză topită de cumpărat, eeh… Și eu, când am ajuns acasă, am uitat de cartofi, de tot, și repede m-am băgat la beci, la război, să țes. Și în beci am rămas! Fir după fir după fir, m-a uitat Dumnezeu acolo urzind, până m-a luat mama la trei păzește că de ce n-am mai ajuns cu cartofii. Tot așa am fost și mare: mă hodineam o țâră de la muncă și repede intram în casă să mai fac o cusutură la cămașă! Uite acolo, pe dealul de dincolo, unde e pomul ăla rotund ca o claie, m-am născut eu! Vezi?”. Și mâna Sa­lomiei se întinde în vânt, iar degetul ei ară­tător, aspru, muncit, ca toate celelalte de­gete de la mână, mângâie culmile înde­păr­tate ale satului până în punctul acela unde a început o viață, iar acum au rămas amin­tirile.

Ia de mireasă

„Hai să mergem”, îmi spune. Ne ridi­căm de pe banca de paleți și pășim încet prin lumea asta rotundă, înaltă, de o frumusețe nesfârșită, împrejmuită de munți. „Uite, ia. Ăla-i Postăvaru, ăsta-i Bu­cegiu, mai în spatele lui, mic, e Ciu­cașu, uite Cra­iu lângă noi și după el, ăla cu zăpadă, Făgărașu. Și astea-s toate cul­mile noastre, ale poienarilor. Uite Hoapecu, Cuculețu, Pis­cu Crucii, Pojorâta, Lazu, Cruci­șoara… Nu ni se mai termină satul de dealuri! Nici nu se văd toate de aici! Și parcă mi-e așa, nu știu cum, că mâine, poimâine, mă duc, și tot n-am apucat să umblu prin Crai. Da’ oi umbla eu când oi fi dusă, că atunci e timp pentru toate. Butuc, taci, mă!” Un câine uriaș, blănos, se liniș­tește când o aude pe bătrână. „E câinele lui Sandu, băiatul meu. La el, la Sandu, am venit aici, pe dea­lul ăsta al Ferigii. Șase copii am avut. Trei băieți și trei fete. Dar au ră­mas doar cinci. Un băiat mi s-a dus de tânăr, abia ce împlinise 18 ani. Se fac 30 de ani de atunci…”. Iar Salomia se oprește, tace, cât să înțeleg că acum, aici, în miracolul ăsta de o frumusețe fără de hotare de pe Dealul Ferigii, inima ei se umple din nou de emoția aceea grea ca o apă tulbure, care tot crește, crește, crește, până când ajunge să dea pe afară. Ochii femeii s-au umplut de lacrimi. Mâna ei tremură și încearcă cu greu să le dea la o parte. „Taci, mă!”, spune după o vreme Salomia, deși câi­nele n-a mai lătrat de mult. Lacrimile au fost șterse, inima a tăcut, femeia vorbește din nou: „La un an după fecior, mi-a murit și bărbatul. Tot așa, din senin. De atunci nu mă mai pot duce prin lume fără să-mi fie frică de inima asta a mea. Dacă aud că a pățit ceva un copil, plâng. Dacă aud mașina de salvare, plâng. De asta, nici nu vreau să merg la oraș. Prea mult zgomot, prea multe salvări”. Salomia oftează și mângâie cerul cu privirea. „Am obosit”, zice. „Să ne întoarcem”.

Ne întoarcem la pas, prin raiul ăsta dăruit de Dumnezeu oamenilor, ca să-și poarte prin el dorul, tristețea, dragostea și viața. „Să mai stai un pic aici, pe bancă, vreau să-ți arăt ceva”. Se duce. Mă lasă cu apa adâncă și limpede a vântului care foșnește peste munți. „Ui­te”, zice, iar dege­tele ei îmi în­tind câteva foto­grafii. „Ăsta-i Bucur al meu, călare pe ar­mă­sarul Gică. Doar îi spuneai – «sus, Gică» – și el săl­ta pe do­uă picioare. Bucur Petru. Bă­iatul meu… Asta sunt eu, cu o ve­rișoa­ră. 5 ani a­veam. Plân­se­sem. Nu mai știu de ce am plâns. Aici sunt în fața școlii, mai dom­nișorică. Ăsta mi-e bărbatul, Dra­gomir. Sun­tem la o nuntă aici, nași. Ui­te și toți copiii, ne­poții, străne­po­ții… Uite-mă iar pe mine, cu ia pe care am cusut-o când aveam 16 ani. Am cu­sut la ea zile, nopți, cu tot sufletul meu de fată am cusut! Ia mea de mireasă! Toată dra­gostea am pus-o înăuntrul ei, tot ce visam eu să fie! Când m-oi duce și eu de aici, în ea o să mă în­groape. Să ajung la Dumnezeu, mireasă! Uite: asta-i!”. Din fotografie mă privește o femeie sub­țire, frumoasă, cu o privire demnă, adâncă, de neclintit. O privire care străbate timpul și îl face să se oprească. Pe veșmântul ei de sărbătoare a fost țesută o grădină de flori. Flori de dragoste și vis. Po­vestea pe pânză a unei vieți. Degetele Salomiei mângâie acum chipul unui bărbat mândru, cu    mustață subțire și o privire la fel de adâncă precum a ei. „Dragomirul meu”, zice și lasă fotografia pe bancă. De niciunde, ca la un semn nevăzut, vântul se pornește iar, culcă fânul într-o clipă și face fotografia să zboare. „Stai, tu, viață, stai”, strigă femeia, iar vântul o ascultă, se oprește, iar poza rămâne cuminte, pe pământ. „Mai stai un pic”, zice iar bătrâna, însă acum vorbește cu mine. Plea­că, apoi se întoarce cu bra­țele pline de ii. Îmi tot arată cusăturile lor, arborele fermecat de flori pe care l-a tot țesut de-o viață. „Sunt puține ce-ți arăt, dar am făcut sute la viața asta. Și am învățat și pe alte femei să facă! Așa, ca să meargă lumea îna­inte! Bucu­ria mea acum e că am ajuns să le dau mai de­parte și stră­nepoților mei! Să aibă și ei o iișorică să îmbrace când e sărbă­toa­re. Să știe că e sărbă­toare, când le îmbra­că! Că și mâine e sărbă­toare! Hra­mul la bi­serică! Vii?”. „Vin”, îi răs­pund. Degetele ei le strâng pe ale mele. „Să vii”, spune iar și ră­mâ­ne cu privirea spre munți, cu ochii mângâiați de vânt, cu un braț de ii și câ­teva fotografii în mână.

Lucrurile care nu se pot schimba vreodată

Ce mai rămâne când lu­crurile se duc? Un drum. Drumul de acasă la biserică. Un drum vechi, cât o istorie de veacuri. Rămân oamenii. Familia poie­na­rilor, venită la sărbătoare de pe toate culmile as­tea întinse: stră­bunici, bunici, părinți și copii, toți îm­preună, adu­nați pe o vale ascunsă în munți. Ră­mâne lumina. Lumina care acum, într-o dimineață de Mai, de ziua sfinților Constantin și Elena, mi­roase a fân proaspăt cosit, a smirnă, a lumânări și a tămâie. Rămâne liniștea: un murmur de pădure cu păsări și o gră­dină cu voci șoptite. Rămâne moartea care a biruit moartea: Hristos a în­viat, spun oamenii care ajung, Adevărat a înviat, le răspund cei care au ajuns deja. Rămân feri­ci­rile intonate cu asprimea și dogoarea unui foc de fag în iarnă: fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pă­mântul, fericiți cei curați cu inima, că aceia vor ve­dea pe Dumnezeu. Rămâ­ne mândria de regine a fe­meilor care și-au îmbrăcat iile de sărbătoare. Convin­gerea lor că nu există pe lume haine mai frumoase ca acestea. Rămâne o ru­găciune, șop­tită odată cu preo­tul și strana: Preasfân­tă Năs­cătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pre noi. Rămân clopotele și foșnetul cădelniței. Lumina care crește și neastâmpărul copiilor. Rămâne o priceasnă. Vo­cea cantorului care se tot ridică peste munți: Când mă trezesc de dimineață,/ Tu-mi ești, Doamne, primul gând./ Îți mulțumesc că sunt în viață,/ Că pot să merg, să râd, să cânt. Rămâne o predică, ca cea a preotului Moise Antal: „De fiecare dată când mă aflu în mijlocul vostru, simt că timpul s-a oprit în loc și că loc mai frumos ca acesta nu există pe pământ. De multe ori, când vin la slujbă, încerc să-mi imaginez că toate locurile sfinte încap aici, în aceas­tă bisericuță, în care și dumneavoastră ați încăput astăzi. Vedeți, Dumnezeu ne-a bi­ne­cuvântat cu ploaie după ce ne-am plâns că e secetă. Dar după ploaie a venit și frig și ne-am întristat că trebuie să ardem lem­ne. Dar vedeți iar că Dumnezeu ne mân­gâie cu aceste raze de soare, începând de ieri, dorind a ne arăta că ne iubește pe fie­care dintre noi. Fără Dum­nezeu nu putem face nimic! Fără el, nu ră­mâne nimic din viața noastră”.

Rămâne felul în care, după ce preotul a tăcut, o mulțime întreagă de oameni a murmurat, deodată, același cuvinte: „Așa este!”. Rămân tainele care alungă răul: ocolul bisericii, oameni care se rotesc încet, unii lângă alții, din nou și din nou și din nou. Rămâne împărțitul: lucrurile pe care viii le dăruiesc mai departe viilor, ca să ajungă la cei adormiți. Rămân toate acele lucruri care nu se pot schimba vreodată: dorul, tristețea, dragostea. Ră­mâ­ne și ea: o femeie micuță, care tocmai a ieșit din biserică, îmbrăcată în veșmântul ei de sărbătoare și lumină, cusut cu degetele cu care acum își șterge lacri­mile, iar apoi se închină: Salomia Adam, femeia care coase și astăzi is­to­ria pe pânză. O văd cum apucă cărarea ei pieptișă prin pădure, sus, tot mai sus, spre casă. Un vânt rămâ­ne în urma ei. O viață.