În plin miraj al detectoarelor de metale, când iluzia găsirii, de azi pe mâine, a unor comori, înfierbântă multe minți, un grup de spe­cialiști au ales calea răbdării și a lucrului făcut temeinic. Răb­darea le-a fost răsplătită cu una dintre cele mai importante des­co­periri arheologice din ultimii ani: un tumul funerar uriaș, înalt de 12 metri și vechi de 2.300 de ani, ce ascundea artefacte demne de Tezaurul României. Dar dincolo de minunatele coronițe fune­rare și de sarcofagele pictate, cu adevărat prețioase sunt și po­veș­tile decriptate prin cercetare. Am fost la Callatis, într-o zi to­ridă de vară, bucuros să văd cum iese la iveală, de sub pensula fină a arheologilor, marea noastră istorie.

Movila cu scaieți albaștri

N-ai nevoie de GPS ca să descoperi șantierul ar­heologic de la intrarea în Mangalia. Trebuie doar să urmărești atent orizontul drept ca-n palmă, până vezi țâșnind dintr-un lan de floarea soarelui, o mo­vilă îmbrăcată în scaieți care, la final de Iulie, înflo­resc în albastru-electric. „Movila Albastră” îi spun arheologii. Sunt mai mulți ani de când au pus ochii pe ea, în speranța că o vor putea săpa în cadrul unui proiect de cercetare sistematică. Din drumul prin­cipal sunt doar câteva sute de metri, prin colbul din­tre parcelele agricole, până la movilă. Urc pe cără­ruia lăsată de un excavator. În vârf, mă așteaptă Ma­ria-Magdalena Ștefan, responsabilă de sector în ca­drul săpăturii. De sus, de la 10 metri înălțime, dea­supra „crenelurilor” tăiate ca să asigure securitatea să­păturii, vezi, scânteind în soa­rele arzător, maca­ralele grele din portul Man­galia. În stânga lor e marea care le dă­ruiește cercetătorilor răsă­ri­­turi­ca în povești. „Movila aceas­ta era și mai impresio­nan­tă. Ca să ne putem apuca de lucrări, am decupat din vârf un con de 2 metri și ju­mătate. Vezi, pe acolo trecea, paralel cu țăr­mul, drumul an­tic spre ceta­tea Tomis. Tre­bu­ie să îți ima­ginezi că tot acest drum era îm­pânzit de monu­mente: tumuli, statui, mor­min­te mai mici, stele fu­ne­ra­re. Știam din desco­pe­ririle an­terioare că zona e una privile­giată. Și pentru epoca elenis­tică, de când datează acest tumul, vechi de 2.300 de ani, și mai târziu, pentru epoca ro­ma­nă, acum două milenii, s-au găsit monumente funerare absolut spectaculoase, precum faimo­sul mormânt de la Olimp, în ca­re s-a păstrat încălțămintea de­functei, îngropată în el, instru­mente muzicale, elemente or­ga­nice, flori”, povestește cu pa­timă profesională Maria-Mag­dalena Ștefan.

Tărâmul celor o mie de tumuli

„În zona aceasta e un mic grup format din șase movile. În floarea soarelui se vede una mai mică, înaltă de 3 metri, mai încolo e un tumul descoperit de muncitorii care făceau ame­najări agricole. După 1960, Mangalia a intrat într-un proces de urbanizare. Patrimoniul a fost salvat pe alocuri, dar locul s-a modificat foarte mult. Avem informații de la călătorii de la începutul secolului trecut, uimiți de peisajul spectaculos, plin de mo­vile. Erau vreo 1.000 de tumuli de aici până în Man­galia, ceva absolut spectaculos, căci mulți dintre ei erau mari, peste 5 metri!”, explică specialista de la Mu­zeul Național de Istorie. „Cu 12 metri înălțime, «Movila Albastră» e cea mai mare nu doar din sudul Dobrogei, ci și din nordul Bulgariei, pe un areal foarte întins. Asta nu înseamnă că fusese cea mai mare și în epocă: se poate să fi fost movile mai mari, dispărute în timp”. Maria-Magdalena Ștefan și colegii săi sapă la movile de mai mulți ani. Tim­pul scurs le-a oferit nu doar experiența necesară abor­dării unui proiect complex, ci și contextul care să pună în valoare noile descoperiri. De exemplu, unul dintre tumulii găsiți în zonă e mai vechi decât momentul înființării orașului Callatis, iar asta e o informație de aur. „Când coloniștii greci s-au mutat aici, acel tumul a devenit nucleul în jurul căruia s-a coagulat comunitatea. Noii veniți au adoptat monumentul și i-au oferit o simbolistică aparte: a devenit «strămoșul» lor. Movilele au capacitatea asta, de a inspira un sentiment al sacrului, de aici și toate poveștile cu «urieși». În unele movile găsim morminte separate între ele de sute de ani, încă un semn că toată lumea recunoaște sacralitatea unui astfel de spațiu”.

Soarele dogoritor de ora 11 vălurește, în zare, podișul Dobrogei. În jocul aerului fierbinte, ce plutește peste loc ca un duh vechi, de mii de ani, încerc să populez orizontul, până spre port, cu sute și sute de movile, una mai mândră ca alta și, printre ele, scânteind precum cerul oglindit în mare, mii de stele funerare. O lume magică, peste care stăpânea, cu înălțimea sa nemaipomenită, „Movila Albastră”.

Spirit protector – floarea soarelui

Locul nu și-a pierdut magia nici după atâta amar de ani. Sus de tot, în vârful cel mai înalt al movilei, a răsărit o minune de floarea soarelui. Maria-Mag­dalena o privește cu drag: „E spiritul nostru protec­tor. Pe descoperirile recente din movilă se găsesc tot felul de rozete de aur, cusute probabil pe giulgiul funerar, și e o glumă de-a noastră că, dacă o udăm și o îngrijim, floarea soarelui ne va mai face câte un cadou, ne va mai da câte un semn”.

Adevărul e că semnele date de „spiritul protec­tor” au întrecut orice așteptare a specialiștilor. În general, când sapi un astfel de tumul funerar, ești împăcat cu gândul că sunt șanse infime să găsești vreun obiect de valoare, pentru că, în antichitate, jefuirea mormintelor era la ordinea zilei. „Movila Albastră” de la Callatis nu face excepție. Arheologii au găsit, imediat ce au început decopertarea, primele urme ale marelui jaf de acum 2.300 de ani. „Aici, unde se vede lespedea prăbușită, au săpat hoții. Au săpat un puț uriaș: asta înseamnă săptămâni întregi de muncă și un grup super organizat! Nouă asta ne spune că în acea perioadă locul n-a beneficiat de securitate. Ceva s-a întâmplat atunci, un eveniment suficient de distrugător, încât oamenii să-și aban­doneze locurile funerare. Au plecat în refugiu, au fost expulzați… Știm din anumite surse că, pe la 260 î.Hr., Callatis-ul a fost implicat într-un război de­vas­tator cu Byzantion-ul, viitorul Constantinopol. A pierdut, și se zice, după aceea, i-ar fi mers rău. Posibil ca atunci să fi avut loc jefuirea movilei. În orice caz, familia care o poseda a revenit din re­fugiu, a reparat distrugerile, ba a avut resurse să mărească movila. Cu acea ocazie trebuie să fi avut loc și un mare banchet funerar – un «parastas» cu zeci de amfore cu vin, cu animale sacrificate, ale căror urme le-am descoperit în exteriorul movilei”.

De câte ori are loc o descoperire întâm­plă­toare, prima teamă a arheologilor e că intervenția nepro­fesionistă poate face să se piardă mare parte din contextul acesteia. Într-o săpătură sistematică, pre­cum cea de la Mangalia, istoria e pe mâini bune, iar datele culese întregesc în mod fericit ceea ce știam deja despre trecutul zonei.

15 ani de răbdare

„Astfel de descoperiri nu se pot face ieșind o zi pe câmp și dorindu-ți foarte mult să descoperi o comoară. E nevoie de foarte multă perseverență, de foarte mult studiu, de foarte multă implicare și de curaj. A durat 15 ani să ajungem aici!”, mărtu­risește Maria-Magdalena, înainte să coborâm „crenelurile” înspre locul marilor descoperiri. „Prin 2011-2012, am făcut primele vizite în zonă și ne-am dat seama că sunt foarte multe lucruri de descoperit. Am scris un proiect bun, în urma căruia am săpat două complexe funerare care trebuiau documentate, în cele mai bune condiții, apoi am pus la cale un alt proiect nou, în care toate cercetările să fie planificate, să facem o cercetare sistematică. Din 2019, pas cu pas, prin investigații geofizice, am văzut metru cu metru ce se află sub pământ, ca să știm unde săpăm. În Noiembrie 2024, am intrat în sit, iar acum am găsit și obiecte din metal prețios, care comple­tează într-un mod fericit o poveste pe care azi începem să o spunem”. Dan Ștefan, noul partener de discuție, e responsabilul științific al sitului. Sunt bucuros și recunoscător de competența și bunăvoința cu care transformă munca arheologică în eveniment. Truda săpăturilor în pământ e prea puțin cunoscută și prețuită.

„Tipul acesta de morminte e specific lumii lui Alexandru cel Mare și macedonenilor. E posibil ca familia de aici, de la Callatis, să fi fost impli­cată în relații politice cu regatele macedonene, pentru că numai prin ele circulau arhitecți care știau să facă astfel de construcții. În groapa de jos e nivelul zero de construcție. Aici e peretele uriaș al coridorului, lat de 1,6 metri. Astfel de ziduri vedem pentru prima oară la morminte, în toată lumea antică! Sunt veritabile ziduri de cetate, cu fețe prelucrate din blocuri mari și cu umplutură din pământ și piatră spartă. Au făcut această construcție masivă, datorită greutății uria­șe a movilei”.

Când arheologii au intrat în cele două camere funerare, im­pe­cabil conservate (de parcă ho­ții de-abia plecaseră de aco­lo), surpriză! Primele obiecte de podoabă au apărut chiar în stra­tul fin de praf. Peste superbele coronițe funerare, suflate cu aur, au dat imediat în coridorul la­teral care asigura accesul fa­miliei la mormintele din inima tumulului.

Bijuterii pierdute

Sunt doar câteva zile de când vestea descoperirilor de la Callatis a făcut înconjurul Ro­mâniei. După mai multe săp­tămâni de vânzoleală logistică, pentru extragerea și trimiterea la București a celor mai impor­tante părți – sarcofagele – și pentru eliberarea spațiului de lu­cru, arheologii se pot dedica, cu toa­tă răbdarea și migala din lume, intervențiilor de finețe pen­tru des­co­perirea altor mici comori scă­pa­te de hoți pe sub podeaua tumulului.

Înarmați cu căști de protecție și cu lanterne frontale, coborâm două rânduri de scări și mai mul­te trepte tăiate în pământ până ajungem deasupra celor două camere funerare ale „Movilei Albastre”. Maria-Magdalena Ște­fan retrăieș­te cu emoție at­mos­fera zilei în care, înfrigu­rată, a intrat pentru pri­ma oară în interiorul tumulului: „Pe 8 Noiembrie 2024, am avut pen­tru prima oară ocazia să văd ca­me­ra funerară. Era o zi ploioasă, la malul mării bătea vântul, era teribil de frig. În momentul în care am intrat, s-a făcut liniște, nu se mai auzea nimic. Înăuntru era foarte curat, la interior totul rămăsese proaspăt, de-abia dacă era un stat subțire de praf pe pietre! Eram la capătul a trei săptămâni de săpături dificile. Când au intrat în cavou, cercetătorii au văzut și mai clar urmele ma­relui jaf: sarcofagele fuseseră smulse din locurile în care se aflau, bucăți de marmură sculptate și pictate erau împrăștiate prin camere. Și-au dat imediat seama că aveau nevoie de mai mult timp și de o echipă mai mare pentru a continua cercetările. Ne-am dorit să tratăm totul ca într-un laborator, așa că ne-am mărit echipa cu antropologi, specialiști în res­taurarea de piatră, profesioniști care să înre­gis­treze în cele mai mici detalii arhitectura mo­numentului. Vara aceasta am revenit din nou, am golit o parte din coridorul umplut cu pământ, iar în ziua când am reintrat în cavou, deja am găsit primele piese din inventarul fastuos, inclusiv bi­juterii din aur, pierdute de hoții din antichitate”.

Mormântul „regilor” copii

În răcoarea celei de-a doua camere funerare, antropologul Diana Sonu și arheologul Răzvan Pantelimon stau în genunchi și „periază”, fiecare, sectoarele trasate cu sfoară. Răzvan caută nivelul plintei originale, în dreptul unui perete plin de pigmenți roșii, rămași din vremea defuncților, în vreme ce Diana marchează locul în care a dat peste un firicel de aur. E plin de piese interesante în încăpere, iar Maria-Magdalena Ștefan mă invită să le descopăr eu însumi în țărână: văd cu ochii mei un inel de aur, o mărgea ceramică în formă de floare, bucăți de oase, fragmente de metal și lemn. Diana îmi arată unde se găsea sar­cofagul, lung de 1,30 m la interior și de 2 metri la exterior. „Pe lângă fascinația aurului, pe care am început să o înțelegem mai bine acum, pe noi ne emoționează foarte mult lucrurile organice care au supraviețuit și pe care, altfel, foarte rar le găsești. Mi se pare incredibil că, după ce a fost jefuit mormântul, noi am mai găsit atâtea lucruri aici. Uite, aici e o mărgică albă, din sticlă mată, ca o floricică”, se entuziasmează Diana.

În cadrul echipei multidisciplinare de la Mangalia, Dianei i-a revenit și sarcina de a stabili ce vârstă aveau cei doi defuncți din „Movila Albastră”. Concluziile ei i-au uimit pe arheologi: unul dintre ei era un adolescent, cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, iar altul, un copil, cu vârsta cuprinsă între 8 și 12 ani! „Te-ai fi așteptat ca un astfel de mormânt să aparțină unui rege sau unui mare aristocrat, dar iată că această mare investiție a fost făcută pen­tru niște copii. Ce sufe­rință poate fi mai mare decât pierderea unui copil?! Emoția pe care am simțit-o cu ocazia acestor descoperiri a fost cu atât mai mare, cu cât am reu­șit să înțelegem prin ce ma­re dramă a trecut respec­tiva familie”.

Povestea cununilor din aur

Cât timp rămân la Mangalia, la „Movila Al­bastră” e un continuu du-te-vino. Specialiști în istorie țin să vadă și ei faimosul sit de la Callatis. Cât timp Maria-Magdalena Ștefan face oficiile de gazdă, arheologul Răzvan Pantelimon mă invită în coridorul de acces spre camerele funerare. A săpat chiar el aici, înghesuit zile întregi între pereții groși din calcar și aici a dat peste cele mai spectaculoase piese găsite în movilă: trei cununi funerare! Am avut ocazia să le admir în vitrinele din holul Muzeului Național de Istorie de la București: rar vezi ceva mai delicat între artefactele ce ne-au rămas, pe teritoriul României, din lumea antică! Războinicii callatieni impresionau nu doar prin eroismul lor, demn de legendele Olimpului, ci și prin ofrande de-o delicatețe, în stare să smulgă lacrimi până și zeilor celor mai nemiloși! „Coro­nițele acestea găsite lângă copii sunt dovada că familia credea că, după moarte, viața continuă. Două dintre coronițele funerare sunt cu frunze de mirt – o floare asociată cu ritualuri prin care se promitea o viață mai bună după moarte. Cealaltă e cu frunze de iederă, asociată cu Dionisos, zeu care asigură anumite cunoștințe prin care sufletul își câștigă nemurirea. Morților li se asigurau, prin această ofrandă, cele mai bune condiții pentru ca su­fletul lor să aibă o soartă bună. După ce mormântul a fost reparat și mărit, familia a făcut diferite ofrande, prin­tre care aceste cununi fu­nerare, pe care le-am gă­sit depuse în umplutura de pământ a coridorului”.

Tracii: vecini, prieteni și dușmani

Încă sub impresia pu­ternică a experienței de de­tec­tiv din adâncul „Movilei Albastre”, o rog pe Maria-Magdalena Ștefan să îmi explice cât de importantă este această movilă pentru spațiul românesc și cine erau oamenii Callatisului, care își permiteau astfel de morminte demne de aristocrații cei mai bogați ai lumii antice. „Astfel de morminte găsim de obicei în alte spații culturale – în Bulgaria, în Turcia… Vecinii noștri au reușit să le transforme în muzee, multe sunt monumente UNESCO. Pen­tru noi, acesta e al șaselea mor­mânt descoperit la Mangalia, trei au dispărut în perioada inter­belică, iar alte trei sunt în sta­diu de conser­vare. Descoperirea ne arată că acest spațiu, unde Dunărea se unește cu Marea Neagră, era conectat la o civilizație de anvergură.

Oamenii de aici trăiau și se comportau ca cei din Marea Mediterană, din Marea Egee, din Cipru, Rhodos sau Asia Mică, din marile capitale, ca Atena. Genul acesta de desco­periri sunt similare cu mormintele cele mai bogate din Grecia de Nord, unde avem dinastia lui Filip al II-lea și a fiului său, Alexan­dru cel Mare. Suntem într-o lume conec­tată: grecii de la Callatis sunt conectați cu mace­do­nenii și cu lumea largă, dar, în ace­lași timp, prin acest comportament fu­nerar maiestuos, se aseamănă cu ve­cinii lor, geții și tracii. Secolul III îna­intea erei noastre, când se în­tâmplă lu­crurile despre care vor­bim, e unul foarte colorat. E perioa­da urmașilor lui Ale­xan­dru cel Mare și Lisimah, generalul său, care moș­tenește Tracia și e implicat în răz­boaie inclusiv cu Callatis-ul. Geții erau implicați în relații cu callatienii, uneori erau asociați sau erau angajați ca merce­nari, alteori erau adversari”.

Acest tumul spectaculos de la Callatis, deloc tipic pentru mediul grecesc, e chiar un argument pentru influențele culturale din zonă. Cu sistemele lor politice democratice, grecii erau mai rezervați în privința monumentelor funerare, nu încurajau individualismul. „La Callatis, vedem un comporta­ment diferit: cei de aici au un caracter mai eroic. E posibil să nu fi fost un regim democratic la Callatis, ci o elită care se comporta altfel, făcând apel la modele legendare, în stil Ahile. Colonizarea de aici are loc la începutul secolului IV. Cei de aici au avut nevoie să își creeze niște pretexte sim­bolice, să se ancoreze în peisaj, să-și inventeze o «istorie», iar tumulii i-au ajutat. Movila aceasta avea 12 metri înălțime și 70 de metri diametru: asta înseamnă un volum uriaș de pământ, e munca a zeci de oameni, poate muncitori, poate sclavi, timp de mai multe luni de zile. Familia care și-a per­mis o asemenea construcție avea nu doar po­sibilități financiare, ci și aspirații politice, aspirații eroice”.

„Regina” vestului Mării Negre

„Acum 2300 de ani, cetatea Callatis era regina vestului Mării Negre. Era bogată, faimoasă și războinică. Imaginea ei s-a estompat în mintea noastră pentru că a fost acoperită de o așezare urbană. Lider al unei coaliții regionale de greci, traci și sciți, Callatisul i s-a opus regelui mace­do­nean Lisimah, cel care moștenise controlul Tra­ciei, după moartea lui Alexandru cel Mare, același personaj care va influența decisiv formarea regatului getic atribuit dinastiei lui Dromihete”, explică Maria-Magdalena Ștefan. Nicolaie Ale­xandru, cunoscut arheolog din Callatis, aflat și el pe sit, se alătură discuției. „Callatisul era un oraș foarte mare pentru acel timp, trebuie să fi avut peste 100 de hectare. Era o cetate cu resurse: bătea monedă, administra un vast teritoriu agricol, construia fortificații, ridica morminte ca acesta. Era, indiscutabil, și o putere militară: avem un căpitan callatian în armata lui Alexandru, mențio­nat de izvoare! Aveau casele acoperite cu țigle și olane, la interior aveau mozaicuri, foloseau ceramică de lux, din nordul Egiptului, purtau biju­terii nemaipomenite…”.

Cât timp vorbim, trei tinerei din sat, ajutoare pe săpătură, dau cu râvnă la sită pământul scos din interiorul movilei. Afară sunt pe puțin 40 de grade.    Nu există roabă să nu lase în urmă niște bucăți de ceramică sau niște oase. „Sunteți de la revistă? Ne tra­geți în poză?”, mă întreabă unul dintre ei, bucu­ros să îmi arate piesele găsite, frumos inventariate în pliculețe de nailon. E deja ora prânzului, ziua de săpat în mijlocul câmpului încins e aproape sfârșită. Urc încă o dată pe movilă să mai fac niște fotografii. Floarea soarelui e acolo, stăpână peste toată Dobrogea, jumătate întoar­să cu fața spre cer, jumătate atentă la ce se mai întâmplă jos, în măruntaiele pămân­tului din care își trage seva. În soarele incandescent al amiezii, petalele ei au ceva din strălucirea ofrandelor de aur găsite în tumul.

Fotografii de: Maria-Magdalena Ștefan, Ciprian Rus și Muzeul Național de Istorie a României