• La hotarul Ardealului cu Bucovina, oamenii încă n-au coborât din povești •
Crucile cu aripi
Bisericuța de lemn este înfiptă în coama dealului. De jur împrejur cresc arbori mari care sprijină cerul, pe care aleargă caii fumegoși ai norilor. E frig. Urc cele câteva trepte de piatră ale bisericuței și intru în umbra lemnului vechi. În fața mea este profesorul Stan, “bilboreanul”, cum îi spun eu în gând, pentru că se trage dintr-o familie străveche de-a locului. Deschide un grilaj de fier, apoi ușa neguroasă de stejar, și intrăm. Nu e lumină electrică, doar lumina alburie pătrunde în valuri subțiri prin niște ferestruce. Când ușa se închide în spatele nostru, ochii încep să mi se obișnuiască încet cu adâncul. Bisericuța arată pe dinăuntru ca un cuib, ca un căuș de palmă. Apoi, din tăcere și umbră, încep să se decupeze în văzduh icoanele străvechi. Icoane pe lemn, străvechi, portocalii și albastre, chipuri de sfinți cu priviri hipnotice, pictați cu o naivitate dezarmantă. În dreapta sunt altarul și catapeteasma, iar acolo alte icoane care trebuie să fie vechi cât biserica. “1795”, șoptește profesorul. Prin ochiul de geam se văd norii alergători de pe cer. Și atunci bag de seamă, mai întâi, ramele icoanelor de pe catapeteasmă, râuri de înflorituri rudimentare din lemn, pictate în nuanțe stinse. Apoi, un candelabru bizar atârnat în fața ușilor împărătești cu o funie, pictat și sculptat în același fel, un candelabru în formă de inimă, cum n-am mai văzut niciodată, cu înflorituri nebunești, cu păsări care nu există pe lumea aceasta și cu flori de culoarea sângelui. Rămân cu ochii la obiectul acesta ciudat. Profesorul zâmbește tăcut.
Și atunci am văzut stâlpii, prapurii, sau nu știu cum să le spun acelor obiecte uluitoare care fuseseră tot timpul deasupra mea, în obscuritatea bisericuței. A fost tot timpul acolo, deasupra capului meu, o pădure nebunească de cruci din lemn zburătoare, ale căror brațe și aripi (crucile acestea au aripi dedesubt, aripi de pasăre, adevărate!) se amestecă unele cu altele ca ramurile unei păduri. Iar de aripi sunt agățate podoabe din lemn, ca un fel de cercei, ca și cum crucile acestea ar fi vii și ar fi avut nevoie să fie împodobite. Sunt acoperite în întregime cu aceleași încrustări rudimentare făcute cu briceagul, ca și cum ar fi fost făcute acum 5 mii de ani, vopsite cu aceleași culori nebunești, cu roz și cu verde, cu portocaliu și cu albastru, iar fețele sfinților de pe ele au ceva cumplit și sublim în același timp.
Sunt o mie de întrebări pe care aș vrea să i le pun profesorului Stan, omul care a scris o monografie a satului și care ar trebui să știe totul despre aceste obiecte extraordinare, cum nu mai există nicăieri în România. De unde sunt? Cât de vechi sunt? Cine le-a făcut? Da, mai ales cine le-a făcut, pentru că omul acela trebuie să fi fost într-un fel aparte, să fi avut niște viziuni extraordinare. Profesorul știa că voi fi uluit, știa că nicăieri nu mai există așa ceva. Crucile zburătoare de la Bilbor! “A fost un meșter care a trăit pe la 1800 și ceva, pe care memoria satului îl numește Jerhan. Un personaj ciudat. A făcut totul cu mâna lui, din mintea lui.” Jerhan, repet eu în minte, în timp ce norii aleargă mereu ca niște cai fantastici, prin ochiul ferestrei, Jerhan, omul din Bilbor care, acolo unde este acum, poate că vorbește cu îngerii, poate că-i învață și pe ei să facă cruci zburătoare, pe care să le pună în rai.
Am scos afară două dintre crucile zburătoare, ca să le pot fotografia. Mi s-a părut că ștersele culori s-au înviorat, că într-un fel misterios, un suflu al vieții pătrundea în ele. “De când n-au mai fost scoase afară?”, am întrebat. “Nu mai ies niciodată afară”, a răspuns profesorul cu o umbră de tristețe. “Prapurii au fost bătuți în cuie.” Am tăcut cu inima strânsă. Crucile zburătoare au fost bătute în cuie! Aripile lor împodobite cu cercei, care pe vremuri atingeau cerul în timpul sărbătorilor satului, acum sunt țintuite pentru totdeauna în întuneric. Am lungit fotografiile pentru ca păsările-cruce să aibă timp să se îmbibe cu aer și cu lumină. Norii alunecau mereu pe deasupra. Apoi ușa bisericuței s-a închis. Crucile zburătoare s-au reîntors în întunericul rece.
Runcul haiducilor dintre țări

Runc înseamnă o poiană defrișată în adâncul unei păduri, pentru a se face acolo o pășune sau case. Asta mi-a spus profesorul Stan: că Bilborul a fost întemeiat acum vreo trei sute de ani de niște haiduci, în mijlocul pădurilor nesfârșite dintre Harghita și Suceava, de fapt, între Bucovina și Ardeal. Codrii erau atât de adânci și atât de nesfârșiți, încât puțini puteau ajunge până în valea aceasta fabuloasă, ascunsă între munți. Căci, de jur împrejur, oriunde ai privi, sunt munții. Tâlharii, fugarii din armata imperială, lotrii și nemulțumiții de biruri, ei sunt aceia care au întemeiat așezarea. Și poate că ale lor sunt și crucile din cimitirul bisericii, cruci stranii, de piatră, la fel de stranii ca prapurii zburători, cruci învelite în plase de licheni și de ierburi, înghițite de lutul roșu, înfipte adânc în carnea pământului, fără nici o inscripție, fără nici un semn altul decât al misterului. Cine au fost oamenii îngropați dedesubt? Ce-și mai aduc aminte bătrânii despre vremurile în care pietrele acestea cioplite în formă de cruce au fost puse la căpătâiul morților? Poate că vreun cioban bătrân a auzit vreodată poveștile vechi ale “Bâtcii de Cristal”, cum îi zice locului acesta unde a fost construită bisericuța veche de lemn, poate că memoria colectivă a păstrat ceva din amintirea codrilor adânci în care a fost tăiat Runcul Stăneștilor și a fost construită prima casă.
Poveștile lui Ghiță Avram

“Neam de tâlhari, oameni tari, muieri mari”, zice Ghiță Avram a lu’ Bușulei, în timp ce mai mult dezmiardă vaca la țesală. “Ăștia suntem noi. Oameni vechi, cu borcut în vine”. Borcut, adică apă minerală, care la Bilbor iese pur și simplu din pământ. Moșul vrea să spună că sunt oameni iuți din fire. Suntem în grajd, printre vaci. Mai încolo e fiu-său, Ilie, care ascultă atent ce zice moșul. Ghiță Avram, la 75 de ani, e înalt și vânjos, cu o față senină și pus pe șotii ca un flăcău. E fericit. Poimâine urcă cu oile sus, în munți. Se apleacă spre mine: “Am 45 de ani de ciobănie neîntreruptă. Tata o fost cioban. Moșu-meu cioban. Și toți ai mei, ciobani. Știu și ce suflă jderu-n munții ăștia, ca-n palmă”. Are niște mâni aspre și puternice, care aleargă pe blana animalului înfiorat. Îi place să povestească despre locuri pe care le-a văzut, despre întâmplări cu vulturi, cu urși și cu lupi, pentru că el este omul care a ucis un urs uriaș dintr-o singură lovitură de topor. “Doi metri și cinci avea, de la cap la coadă”, zice. Numai că eu aș vrea să știu despre crucile zburătoare de la biserica veche, de pe Bâtca de Cristal. De ce-i zice “Bâtca de Cristal”? Și crucile străvechi de piatră pe care le-a înghițit pământul? Clatină din cap. “Ai-ai! Crucile cu aripi. Apoi chiar au aripi! Alea nu-s cruci de rând. Alea să scoteau numai la zile mari și în sărbătoare și câteodată să scoteau când era pericol. Da’ asta o fost demult, pe timpul moșilor, acumu-s țintuite. Uite-așa să băgau oamenii sub ele, mergeau în urma lor. Ele pe sus, oamenii pe jos, pe la umbra lor.” El nu le-a văzut scoase decât o singură dată din biserică, dar știe că apărau satul de molime și vânt, de viitură și de grindină, de animalele sălbatice, pentru că “Jerhan nebunul” s-a gândit la toate, atunci când le-a scrijelit cu briceagul în lemn de arin. Crucile poartă înscrise în ele semnele lupilor și ale furtunii, dacă te uiți cu băgare de seamă. O gheară de lup te apără de năvala lupilor. O aripă de hultan te apără de primejdia care vine din cer. Toate sunt acolo, înscrise de Jerhan în crucile zburătoare.
“Nene Avrame, și crucile din cimitir cioplite în piatră?” “Alea-s de pe când s-o fost făcut satul de tâlhari, și s-or mai pus în opt sute pa’șopt, la revoluție, și s-or mai pus în primul război, aliniate ca soldații și… Or fost mai întâi Stăneștii, că așa să chema, satul lui Stan. Ăștia or fost fugiți din oastea lui Dragoș Vodă cică, și erau os moldovenesc de pe la Neagra Șarei, care-i colea, peste dealu’ din față. Și pe lângă ei or mai venit alți tâlhari: Avrămeștii noștri (ridică privirile cu mândrie), Vâlcăneștii, care tot așa-s, neam vechi, Runcanii…”
Și-atât a fost. Am stat cu Ghiță Avram a lui Bușulei mult. Ar putea fi scrisă o carte cu poveștile lui despre haiduci și despre codrii în care brazii nu puteau fi cuprinși de cinci oameni cu mâinile întinse, despre stâncăriile de pe pârâul Lupului, unde apele huiau de ți se scula părul în cap și unde se adunau tâlharii să-și împartă prada, în locurile unde nimeni nu avea curajul să urce, din pricina haitelor de lupi hămesiți. Mi-a povestit despre Jgheabul Albului, care se cheamă așa după un negustor de oi, ale cărui trei fete au tăiat coamele cailor, îmbrăcate în cămăși albe, de cânepă, pentru că au vrut să devină zâne, despre tatăl lor care le-a blestemat și despre locul acela pe unde ele mai umblă și astăzi, în nopțile cu lună plină, hăulind și cântând. Mi-a spus povestea lui Buftea, fugarul care avea o colibă cu ușa spre răsărit și cu o ferestrucă de la care priveghea noaptea locurile unde se născuse, adică spre Bucovina. Buftea era un fel de om al nopților, pentru că pleca de-acasă înaintea răsăritului, nimeni nu știe unde, și se întorcea după apus. Nu dormea niciodată, vorbea cu păsările nopții, cu bufnițele și cu lupii. Mi-a povestit despre Preluca Tâlharului, hei, sus, lângă muntele Stegea, dincolo de care era granița cu imperiul, despre Dealul Vartolomenilor, unde au ajuns fugind peste Călimani românii care refuzau să-și dea feciorii la cătănia austro-ungară. Poveștile lui Ghiță Avram nu se termină niciodată.
Când am plecat, se lăsase seara. Avram era fericit. Ranița era pregătită pentru a patruzeci și șasea plecare în munți. “Nene Avrame”, i-am zis, adulmecând vântul rece de-afară, “poate ar trebui să aștepți primăvara, înainte să urci în munți.” Mi-a zâmbit și-a zis așa: “Mâine a fi ultima zăpadă la Bilbor. Poimâine pornim.”
Jerhan, omul care vorbea cu duhurile

Așa a fost, cum a zis el. În noaptea aceea a fost un vânt mare peste Bilbor și a căzut ultima zăpadă. A doua zi, crucile de piatră erau acoperite, și ierburile, și brazii cei mari. În curtea bisericuței, adunare de oameni îmbrăcați în negru. Stăteau unii lângă alții, cu păhăruțe în mâini, cu farfurii în care erau cele mai mari sarmale pe care le-am văzut în viața mea. Tăcuți. Am mai intrat încă o dată să văd crucile cu aripi. În întuneric, alți bărbați tăcuți, întunecați, cum se cade la pomană. Este Toader, epitropul, un bătrân înalt, care seamănă leit cu ciobanul Avram, mai este Dumitru, cantorul, solid și negricios, dar foarte predispus la vorbă, și nea Ilie Țifrea, tăcut, uscat, la vreo 70 de ani, care mătură prin bisericuță ca și cum n-ar fi aici, ci pe altă lume. Eu mă uit mereu la aripile crucilor și tot nu-mi vine să cred că așa ceva există. Epitropul se apropie și dă din cap cu înțelegere. “Om mare, Jerhan”, zice, ca și cum mi-ar fi auzit gândurile, “dar tare ciudat. Cică nu prea vorbea cu oamenii, numai cât să-i repeadă și să-i suduie.” Lumina ferestrucei îi decupează profilul în întuneric. “Avea o curea lată, de piele, și în cureaua asta ținea niște bricege, niște cuțite uite-așa, cu multe înfățișări. Astea erau sculele lui. Cu astea făcea înfloriturile, toate din capul lui.” Cantorul negricios s-a apropiat și dă din cap a aprobare. Nea Ilie nu mai hârșâie cu mătura, s-a apropiat și el și privește cu ochi albaștri, halucinați. Subiectul Jerhan îi interesează pe toți. “Pe Jerhan îl chema de fapt Avram, era din familia Avrămeștilor cea veche, din întemeietori. Neam bun, de tâlhari.” Pe Ilie nu-l rabdă inima să tacă. “Or fi fost tâlhari la început, dar pe urmă ciobani or fost toți. Că de unde mergeau ei cu custuri la brâu? Scrijeleau botele ciobănești cu ele. Așa și Jerhan. Mai întâi o scrijelit bote, și așa bine le scrijelea, că a-nceput să scrijelească toate celea.” Cantorul dă mereu din cap. Duhul lui Jerhan plutește prin preajmă, pentru că portretul lui se creionează din vorbe, acolo, între crucile lui. Epitropul Toader a avut un bunic, Ion Țifu, care era născut în 1862 și care l-a prins pe Jerhan în viață, când era foarte bătrân. El i-a povestit cum era, om singuratic și rău de gură, când se întâlnea cu oamenii. “Îi plăcea să stea pe sus, prin munți, nimeni nu știe pe unde umbla. Se ducea să caute lemn pentru scrijelit, că nu orice lemn e bun pentru așa ceva.” Eu privesc în sus, la pădurea de cruci și de aripi, la candelabrul cu păsări și cu soarele păgân, la chipurile bizare ale sfinților închipuiți de Jerhan, care numai a sfinți nu arată, ci mai curând a personaje văzute în vise, ființe din alte lumi, cu trăsături dure, cu ochi întunecați, cu mâini enorme, încrucișate pe piept. Jerhan își aduna singur nu numai lemnul, ci și plantele din care își făcea vopselurile și esențele, într-așa de mare taină, încât nimeni nu a știut vreodată din ce a putut face asemenea culori, roz, roșu ca focul, portocaliu ca apusurile munților. Și-apoi, modelele închipuite de Jerhan… de unde lua el asemenea modele nebunești, care nu există nicăieri, decât în închipuirile lui? “Unii spun că vorbea cu duhurile”, face nea Ilie pe gânduri, “pentru că de vorbit, vorbea, dar nu cu oamenii. Cu cine vorbea, te întreb? Era atent la ceva când scrijelea. La ce era el atent? Poate vedea ce vederea omenească nu vede”. Toată lumea e de acord că acest Jerhan era un personaj ciudat. Dar cum ar fi putut fi altfel, îmi spun, în timp ce ochii descoperă ceva neobservat până atunci. La intrarea în bisericuță se află un obiect foarte ciudat, o icoană care pare foarte veche și care este așezată pe un fel de ladă. Ei bine, fața icoanei este foarte frumoasă, înfățișând o Fecioară cu pruncul, dar pe spate sunt niște reprezentări teribile, sunt pictate niște chipuri desprinse dintr-un coșmar. Cine a pictat chipurile acelea? Nu cumva tot Jerhan? Tăcere. Cei trei schimbă priviri între ei. Nici lor nu le plac chipurile acelea amenințătoare, zugrăvite pe spatele icoanei de la intrare, pentru că nu prea par creștinești.
Pomana se terminase demult, atunci când am ieșit din bisericuță. Îl vedeam deja pe Jerhan cu ochii minții, un fel de vizionar rătăcitor, cu priviri albastre care vedeau ceea ce nu poate fi văzut și care, odată întoarse către oameni, erau necruțătoare. Un fel de cioban devenit pictor și sculptor, un fel de maestru al plantelor și al lemnului, un fel de visător care scrijelea în lemn ființele altor lumi pe care le vedea în singurătate. Nu știu de ce mi-am închipuit că mâinile sale trebuie să fi semănat cu cele ale lui Ghiță Avram, ciobanul: mari și fine în același timp, nervoase și puternice, ca niște mici animale sălbatice.
Din neamul lupilor
Oricare dintre oamenii pe care i-am cunoscut la Bilbor ar putea fi subiectul unui reportaj. Nenea Puiu, bătrânul vânător care locuiește sub bisericuța de lemn și care cunoaște toți munții, toate animalele și toate plantele, tot ce mișcă între Călimani și Munții Bistriței. El mi-a spus că bătrânele cruci de piatră din cimitir, cred sau nu, se mișcă. Se mută singure dintr-un loc în altul, dispar în pământ pentru a reapărea în altă parte, acoperite cu licheni și cu ierburi. La fel, Mărioara lui Roată din Fundoaia sau Emil Stan, zis Foaflea, din Josenii Bilborului. Oricare dintre ei are propria sa poveste despre locurile acestea tulburătoare . Dar dintre toți aceștia, mi-au rămas la inimă doi bătrâni extraordinari. El se numește Alexandru Vâlcan, dar oamenii îl știu ca Sandul lui Georgică a Petrei. Are 97 de ani și fața perfect senină, destinsă și curată, ca și cum ar fi luat ceva din cerul de sticlă al munților. Nevasta lui, Silvia, are 86. Sunt căsătoriți de 71 de ani. Locuiesc într-o căsuță albă și curată și vorbesc mereu despre timpurile care-au fost, fără nici un regret. Sunt printre puținii oameni care mi-au spus vreodată că sunt fericiți.
Am ajuns la ei scormonind după istorii vechi, pe care nu le mai știe nimeni. Tot timpul în care am stat cu ei, bătrânul Sandu m-a ținut strâns de mână, iar ea, Silvia, m-a privit numai în ochi. Mi-au povestit despre timpurile în care Bilborul nu era decât un sătuc pierdut între păduri, în care oamenii erau poate mai sălbatici, dar mai drepți, mai credincioși, mai apropiați de natură, despre timpuri în care satul se urca primăvara în munți cu sute de boi și cu zeci de mii de oi, despre timpuri în care ei au trecut munții în Bucovina, pentru a fugi de ocupația ungurească și cum, într-o bună zi, s-au întors pentru a o lua de la capăt. Silvia mi-a povestit, cu ochii închiși, cum într-o bună zi de primăvară, bunica ei a luat-o de mână și a dus-o printr-o pădure cu arbori până la cer. Ea era mică și privea în sus. Simțea mâna osoasă a bunicii, iar tălpile ei simțeau răceala pământului reavăn. Deasupra pădurii, cerul era albastru, nori mici și albi alunecau pe deasupra brazilor înalți. Mirosea a flori de primăvară și a pământ, și ea se gândea că acolo, deasupra copacilor, trebuie să locuiască îngerii. Avea opt ani. Și deodată, în mijlocul pădurii, s-a făcut un luminiș mare, cu iarbă frumoasă, și pe iarbă niște femei din sat, îmbrăcate cu cămăși de cânepă, întindeau la uscat suluri uriașe de pânză de in, făcută cu mâinile lor. Pânzele erau lungi-lungi și albe și străluceau în soare. Pe urmă, ea n-a putut rezista și a călcat pe pânza aceea. Urmele pașilor ei au rămas pătate cu verdele ierbii pe partea cealaltă și bunica a mustrat-o.
În timpul cât ea mi-a povestit toate acestea, bătrânul Sandu a tăcut. Vâlcan, numele lui, vine de la “lup”. Oameni din neamul lupilor. Oameni tari, care nu se-ndoaie sub vremuri. Bunicul lui, Pătru Vâlcan, a avut șase feciori și toți au murit în război. Toți șase. El era copil atunci când bunicu-său a ridicat șase cruci pentru cei șase feciori ai săi, acolo sus, pe deal. Unul dintre feciorii morți în război era tatăl său. “Avea moșul o față ca piatra. Nici o clipire de ochi n-o mișcat. Nici o lacrimă nu i-o curs. Cremene, nu alta. Bătea vântul dinspre răsărit, el era cu căciula în mână, strânsă, și eu îl vedeam. A stat acolo până la apusul soarelui, fără nici o vorbă. Pe urmă, noaptea, și-a luat bota și-o plecat în munți. S-o-ntors după trei zile și trei nopți, o strâns copiii ce rămăseseră după feciori și-o zis: ș-acum, să lucrăm, că animalele nu știu de dureri omenești, numai de foame. Așa a fost voia Domnului! Așa oameni de tari or fost înainte, dar vezi că tăria tot din munte, din pădure și-o luau, și de la Dumnezeu. Neam de haiduci.”
Așa istorii mi-au povestit Sandul lui Georgică a Petrei și cu femeia lui, Silvia. Și dacă i-am pomenit aici, este numai pentru că după ce am vorbit cu ei, n-am mai putut vorbi cu nimeni. Cei mai bătrâni oameni din Bilbor au tulburat ceva în inima mea, așa încât restul zilei, până târziu în noapte, am umblat pe dealuri, prin păduri, prin ultimele zăpezi dinaintea primăverii. Am scormonit codrii adânci de pe valea Bistricioarei, am băut apă din izvoarele roșii care izbucneau sulfuroase de sub stânci, am văzut păduri care păreau făcute din piatră și brazii aceia pe care nu-i pot cuprinde în brațe nici câțiva oameni. Am ascultat țipetele păsărilor și zvonul învolburat al apelor mari. Am adulmecat lumea aceea a codrilor din care, acum câteva sute de ani, s-a născut Bilborul. Știam de la Ghiță Avram, ciobanul, că a doua zi, ultima zăpadă se va topi, iar ei vor urca din nou în munți și totul va porni de la capăt.
(Fotografiile autorului)
(Mulțumiri profesorului Vasile Stan, om al satului din străvechea familie a Stăneștilor, fără de care reportajul acesta nu ar fi fost la fel.)