• Desfășurat timp de trei zile în teatrele, hotelurile și bazilicile de piatră medievale ale orașului, Festivalul de Jurnalism de la Perugia și-a încheiat recent cea de-a 20-a ediție. 600 de speakeri, 200 de sesiuni și câteva mii de vizitatori – jurnaliști, editori, oameni din societatea civilă sau din tehnologie – au animat cel mai influent eveniment media al Europei •
Urcând spre cetate
Aprilie în Umbria e aproape ofensator de frumos. Soarele arde nici prea-prea, nici foarte-foarte, iar aerul miroase a liliac și a piatră încinsă. De la cazarea pe care am găsit-o un pic prea departe de centru (fiindcă o cameră în timpul festivalului trebuie rezervată cu un an înainte!) urc pe jos șoseaua întortocheată, care mă duce până sus, în cetate. Cocoțată pe un deal, Perugia își arată acoperișurile după primele curbe: ziduri etrusce, nemișcate de milenii, un turn subțire care taie cerul în două, valuri de țiglă roșcată, care coboară în terase spre vale. Sus de tot, palazzo-ul cu merloane zimțate, pare desenat pe un albastru curat.
Trec de poarta mare a cetății, înaintez încet pe străzile de piatră și mă arunc în viață ca un italiano vero: cu un ristretto dat pe gât dintr-o înghițitură și-un maritozzo din care frișca mi se scurge pe degete. În Piazza IV Novembre, jurnaliștii râd la soare, gesticulează, se împiedică unii de alții. Le văd ecusoanele fluturând de gât, îi recunosc după entuziasm și după limbile străine. Și mă simt bine. Festivalul poate începe. Sunt acasă, printre ai mei.
Când jurnaliștii sunt staruri rock

Cum ar fi ca, în loc să citești un articol, să-l trăiești live? Să te așezi într-o sală de teatru, bunăoară, cu fotolii comode de catifea și să urmărești cum o altfel de revistă se deschide pe scenă în fața ta? Live Magazine chiar asta este: un journal vivant, cu rubrici și povești care curg una dintr-alta, cu muzică live, video și fotografii, dar mai ales cu jurnaliști în carne și oase, care își povestesc reportajele, cu amănunte care nu încap în nicio revistă. O idee genială, care i-a venit franțuzoaicei Florence Martin-Kessler în 2013, în timp ce participa la Harvard la o masă rotundă despre cum poți reinventa modul în care spui o poveste. Un an mai târziu, la Gaîte Lyrique, în Paris, debuta prima ediție de jurnalism spectacol, o experiență inedită, care nu se fotografiază, nu se înregistrează și nu se poate distribui pe rețele. Dacă primul eveniment a fost urmărit doar de 300 de oameni, azi, maratoanele Live Magazine, răspândite în mai multe orașe și țări, ajung și la 2500 de spectatori. Următorul, de pildă, e programat la Paris în fastuosul cinema Grand Rex.
Live Magazine au fost prezenți și la Perugia, cu o ediție mai mică, de buzunar. „Cum faci din jurnaliști staruri rock” a început cu mărturisirile amuzante ale fotografului Thomas Houtryve, de la Agence Vu, despre cum a pătruns în Coreea de Nord, fentând paradele comuniste și decorul oficial. Împreună cu un jurnalist francez, și-a „fabricat” un trecut de consultant în… ciocolată, a construit un site, și-a tipărit cărți de vizită și a pus în bagaj și câteva mostre de… ciocolată cumpărată din Lidl. Cu noua identitate de oameni de afaceri au obținut acces în fabrici și unități de producție și au reușit să documenteze jurnalistic viața economică a Coreei din interior, în ciuda ghizilor propagandiști care nu i-au scăpat nicio clipă din ochi.
De încheiat, s-a încheiat cu mărturisirile sfâșietoare ale lui Phil Chetwynd, directorul internațional de știri al agenției France Press, despre cum conduci de la distanță o redacție aflată sub asediu în Gaza, despre șocul trăit de echipa lui când biroul din Hajji Tower a trebuit evacuat pentru că a fost grav avariat de un atac, despre jurnaliști locali care dorm pe unde apucă și jurnaliste care nasc sub bombardamente, dar și despre dilemele morale pe care le trăiești la Paris, când ai vrea să protejezi acești jurnaliști și nu poți.
Mai e jurnalismul relevant?

În a doua mea zi de festival, am curatoriat intensiv înghețata perugianǎ. Am testat câteva gelaterii și am trecut prin nocciola, caffé, crema al limone, fragola și gorgonzola e noci. Pe asta ultima n-o recomand. Undeva, între gelato nr. 2 și gelato nr. 3, am intrat la o prezentare din cadrul festivalului despre cum s-a schimbat relația oamenilor cu știrile în ultimii ani și ce înseamnǎ asta pentru meseria noastrǎ. A fost ținutǎ de Katerina Eva Matsa, de la Pew Research Center, și de Mitali Mukherjee, directoarea Reuters Institute for the Study of Journalism. Super interesante rapoartele lor, cumva previzibile și totuși șocante în felul în care aratǎ ruptura.
Prima observație e cǎ oamenii vor să fie informați, dar în același timp sunt epuizați de știri. În fața avalanșei de informații, consumul de news a devenit o povarǎ. A doua e destul de alarmantǎ: a scǎzut interesul pentru știri în rândul tinerilor, pentru cǎ le găsesc deprimante, greu de înțeles și „irelevante pentru viața lor”. Curios e că, întrebați în legǎturǎ cu modul în care folosesc inteligența artificială, tinerii au rǎspuns cǎ cer chatgpt-ului să le explice evenimentele sau știrile. Or, dacǎ jurnalismul se mai considerǎ „un bun public”, ar trebui poate sǎ fie atent nu doar la conținut, ci și la accesibilitate și limbaj. A treia observație e că a crescut enorm rolul creatorilor de conținut (influenceri și podcasteri), care sunt preferați de populație pentru că explică mai simplu, par mai autentici și mai ușor de urmărit. Cât despre a patra observație, ea e un cântec de lebǎdǎ pentru presa tradiționalǎ, care și-a cam pierdut rolul de gardian al informației. Rețelele sociale au devenit principalul furnizor de știri, iar formatele video și audio câștigă teren în fața textului. Se citește tot mai puțin și se privește tot mai mult.
În concluzie, cea mai bunǎ înghețatǎ e sicuramente la L’artigiane del gelato, crema al limone e magnifică, jurnalismul în schimb se confruntǎ cu niște întrebǎri: cât timp ne mai putem iluziona cǎ presa tradiționalǎ mai are un cuvânt de spus? Și, dacǎ oamenii nu mai simt cǎ știrile clasice îi ajutǎ, cum mai poate jurnalismul sǎ devinǎ relevant și de încredere?
Orașul din subterane

Ies din agitația Hotelului Brufani, unde tocmai s-a încheiat un panel cu vreo sută de participanți și temperaturi de seră. Recunosc, îmi arde buza după încă un gelato, dar așa de multe am mâncat, că mai binevenită ar fi niște răcoare. Soarele amiezii a început să-și facă de cap, e o toropeală în aer care te trage parcă în adâncuri. În centrul medieval al Perugiei, o scară rulantă pare să coboare spre nicăieri. O urmez de curiozitate și mă trezesc într-un oraș îngropat. Pavaje de piatră, ziduri vechi și arcade joase de cărămidă. Deasupra capului, bolți masive țin în spinare întregul oraș. O ulicioară cotește și dispare în întuneric. Lumina e puțină, artificială și ușor ireală.
Rocca Paolina e poate cel mai ciudat monument din Umbria și, dacă stai să-i asculți zidurile, și cel mai încărcat de ranchiună. În 1540, după ce Perugia a pierdut Războiul Sării împotriva Vaticanului, Papa Paul al III-lea a decis să marcheze victoria definitiv: a îngropat cartierul familiei Baglioni, care fusese în fruntea revoltei. A dărâmat acoperișurile, a păstrat zidurile și străzile, a turnat deasupra bolți masive de piatră și a înălțat peste ele o fortăreață. A transformat casele, turnurile și bisericile familiei care stăpânise Perugia de secole, în fundația militară a noii puteri. A fost nevoie să treacă trei secole, până când perugienii au pus în sfârșit mâna pe târnăcoape, și prima lovitură în zidul fortăreței a dat-o chiar un descendent al familiei Baglioni. Străzile de dedesubt au rămas însă îngropate și azi, conservate ca o insectă în chihlimbar.
Cum investighezi un abuz
„Rog persoanele care au fost abuzate sexual și pe cele care cunosc personal pe cineva care a fost abuzat sexual sǎ se ridice!” Așa și-a început discursul la Perugia Jess Michaels, una dintre victimele lui Jeffrey Epstein. N-o sǎ vă mint, mi s-a ridicat pǎrul pe mânǎ când am vǎzut că 90% din oameni sunt în picioare. „Dosarele Epstein: Unde a greșit presa?” pǎrea la prima vedere o dezbatere la modă, s-a dovedit însă cât se poate de densă. A început cu confesiunile a douǎ femei foarte curajoase, care au spulberat din prima mitul că victimele abuzului sexual sunt persoane introvertite, singuratice, „vulnerabile” în sens stereotip. Jess era dansatoare, independentă financiar, cu o viață plină, iar Lizz – studentă la Institutul de Tehnologie a Modei din New York și angajată într-un magazin de lux celebru din Manhattan. După ce a ajutat-o pe Ghislaine Maxwell, partenera lui Epstein, cu niște cumpărături, i s-a cerut să livreze pachetele la hotel, unul de primă mână, desigur. Acolo, Ghislaine a chemat-o la bar „să-i facă cunoștință cu cineva”, iar avansurile sexuale au început curând.
Dar dezaterea n-a fost nici pe departe despre Epstein, ci despre cum a tratat presa cazul din 2019 încoace și despre cât de puțină atenție a primit în presă procesul lui Ghislaine Maxwell. S-a vorbit și despre cum s-au simțit intervențiile presei din perspectiva victimelor, când multe dintre ele s-au trezit prinse în disconfortul de a retrăi public aceleași traume. „Să refuzi să vorbești nu e o opțiune, când știi că unii dintre cei implicați nu au fost încă trași la răspundere și că tăcerea poate contribui la uitare”.
Am aflat și că în Marea Britanie sondajele arată niveluri alarmante de neîncredere publică în victimele abuzului sexual. 61% dintre chestionați cred cǎ ele fabuleazǎ. Iatǎ de ce va mai trece mult timp până când narațiunile dominante despre violența sexuală vor fi altele, iar redacțiile vor reuși să acopere subiectul fără atâtea prejudecăți.
Pe urmele Sfântului Francisc

La nici 20 de km de Perugia, cocoțat pe un deal îmbrăcat în cireși și măslini, e Assisi, orașul de naștere al Sfântului Francisc. Mai liniștit și mai luminos decât Perugia, lipsit de străduțele ca niște catacombe, e refugiul ideal după trei zile agitate de festival.
Rozul cald, aproape rubiniu în lumina de după amiază, îi dă un aer ireal, de scenografie. Mă uit pe fotografiile surprinse de Julien, un fotograf sosit de la Montpellier, și n-aș putea spune cu precizie dacă aura care plutește peste Assisi e cu adevărat de la piatra roz extrasă din Monte Subasio sau mai degrabă de la paharele noastre de Aperol. De când s-a întors din Assisi, la finalul acestei după-amiezi, nu încetează să-mi vorbească despre biserica din vârful dealului în care Giotto și-a pictat minunatele fresce. Un dar generos pentru un oraș de 25.000 de locuitori, care s-a mai trezit binecuvântat și cu o poveste. Căci Sfântul Francisc însuși e o poveste.
Fiu de negustor bogat, a renunțat la avere, la familie și… la haine, alegând sărăcia ca mod de viață. Din gestul lui de revoltă s-a născut unul dintre cele mai mari ordine monastice din lume. Însă istoria nu face cu adevărat dreptate faptelor, iar aici și eu, și Julien, cădem de acord. E nevoie de încă un rând de Aperol în admirația Sfintei Clara, această femeie incredibilă, care, din iubire nebunească pentru Francisc, a lăsat tot și s-a călugărit.
Pe terasa Punto di Vista soarele își aruncă spre noi ultimele raze. Stăm amândoi în tăcere. El, verificându-și curios fotografiile zilei. Eu – cu privirea pierdută spre văile Umbriei, scriind în minte povestea Clarei: „Avea 18 ani când l-a ascultat prima oară pe Francisc predicând și după asta a fugit noaptea de-acasă. La Porziuncola – capeluța de piatră din care a crescut tot ordinul franciscan – Francisc i-a tuns părul și i-a dat o rasă. E clar că se iubeau. De aceea s-a născut, poate, și legenda că într-o noapte, simțind o tentație uriașă să meargă la ea, Francisc s-a aruncat gol în tufișurile de mărăcini din jurul casei, ca să și-o înfrângă. Spinii au dispărut și tufișurile s-au transformat în trandafiri. Azi, în grădina de lângă Porziuncola, crește Rosa Canina Assisiensis, un soi de trandafiri fără spini, care nu mai există nicăieri pe pământ.”
Îi citesc lui Julien ce am scris. Il ne sait rien. Nu știe nimic din toate astea, n-a văzut grădina, n-a văzut nici trandafirii. Pe valea Umbriei, lumina serii coboară încet. Undeva, departe, cetatea Assisi se stinge în roz.
Un Nobel pentru jurnalism
La Perugia e prezentă în fiecare an și filipineza Maria Ressa. În 2021, a luat Premiul Nobel pentru eforturile depuse pentru păstrarea libertății presei și pentru curajul de a se opune unui sistem autoritar în țara ei.
Una dintre direcțiile în care a excelat ca jurnalistă a fost războiul informațional de pe rețelele sociale, aplicat și documentat prima oară în Filipine. De ce tocmai acolo? Cu 113 milioane de locuitori și 97% din populație activă pe Facebook, fosta colonie a Americilor era laboratorul perfect pentru experimente de manipulare și dezinformare, cu clickuri și conturi false. Ce s-a încăpățânat ea să facă a fost să demonstreze, pas cu pas, că liderii autoritari se folosesc de puterea rețelelor sociale, ca să submineze democrațiile. Pentru prima dată în lume, a adunat dovezi și date pentru a demonstra efectele nocive ale Facebook asupra presei. A arătat cum se demolează credibilitatea unei instituții de presă printr-o campanie gândită de sus, care e pusă în practică prin tehnici de propagandă, al căror scop este să creeze falsa impresie că, de fapt, a existat cu mult înainte o mișcare populară, inițiată la firul ierbii, crescută organic și absolut naturală. I se mai spune și astroturfing și e trasă la indigo cu cea pățită de noi, înainte de primul tur de alegeri, în 2024.
Ressa a făcut constant vizite la directorii executivi ai Facebook, le-a prezentat studii și date, arătând cum platforma a devenit una dintre cele mai grave amenințări la adresa democrațiilor din întreaga lume. Vizitele ei nu s-au soldat cu nicio schimbare. Acasă, în Filipine, a avut însă parte de nenumărate procese, hărțuiri, arestări, iar platforma ei de investigație, Rappler, a devenit ținta atacurilor guvernamentale.
În cele două dezbateri din cadrul festivalului, Ressa a vorbit despre ce mai înseamnă libertatea presei. Despre cum violența directă (uciderea sau încarcerarea jurnaliștilor) lasă tot mai mult loc formelor mai subtile de control: procese interminabile, intimidare legală, restricții administrative, care au același efect de a reduce jurnaliștii la tăcere. Nu mai e nevoie azi să încarcerezi un jurnalist, dacă reușești să-i faci munca imposibilă. Și ce e și mai trist e că mecanismele astea nu apar doar în regimuri autoritare clasice, ci și în așa-zisele democrații.
Oameni

Festivalul de Jurnalism n-ar fi ceea ce este fără celebrele lui aperitivi, fără murmurul constant în două sau trei limbi străine și fără clinchetul paharelor de prosecco. Ceea ce e cu adevărat extraordinar în Perugia sunt oamenii. Sosiți din toate colțurile lumii, de pe toate continentele, își poartă legitimațiile și nerăbdarea în piept. În ochii lor poți citi bucuria de a fi, în sfârșit, „acasă”, într-un loc în care jurnalismul e regină. Cu Sonia, cea mai tare corespondentă a Franței în Congo, am făcut cunoștință în timp ce ne comandam câte-un pahar de amaro. Cu Martin, suedezul care a dezvoltat niște super-programe de inteligență artificială pentru redacții, ca să le ajute să-și scrie textele mai rapid, am stat de vorbă… la coadă la baie. Pe Elisabet am cunoscut-o într-un autocar, venea de la Barcelona și era una dintre participantele unei dezbateri pe tema siguranței jurnaliștilor. Iar cu Mariya am stat de vorbă o după-amiază întreagă despre Ucraina, pe scările din Piazza IV Novembre. Cu Vlad și Andrada, colegii mei de breaslă români, ne-am lăsat muiați de spritz Select și Aperol, am râs, am cules liliac, am gustat cioccolato con cipola și-am vorbit despre redacții independente și societate civilă. Cu Mihai, am plonjat în misterele războaielor informaționale și am participat la cel mai aglomerat aperitivo, ținut chiar în Sala de Război a Hotelului Brufani, de unde în toamna lui 1922 liderii fasciști ai Italiei au coordonat Marșul asupra Romei. Cu Luiza și Victor ne-am plâns de platforme și broligarhie și am dansat la concertul italie-nilor de la Lo Stato Sociale. Iar cu Adina și Andrei, am luat într-o după-amiază trenul spre Roma și, de la atâta agitație de festival, am adormit toți trei toropiți, în timp ce pe ferestrele largi se derulau cu repeziciune dealurile vii ale Toscanei.
La Perugia, jurnalismul nu a fost doar profesie. Ieșit din redacții, s-a rătăcit timp de trei zile pe străzi, în cafenele și-n fragmente de discuții legate spontan între necunoscuți. S-a oprit o vreme în sălile de teatru și pe treptele din piață și s-a amestecat apoi în viața orașului, până a devenit ADN-ul lui invizibil.