O dimineață frumoasă de Mai. Îmi iau coșulețul cu nuci, pentru prietenele mele veverițe și mă îndrept spre pădurea vecină cu gospodăria noastră. Voi pune coșulețul între crengile unui păducel. De fiecare dată îl găsesc gol și zâmbesc, cu gândul la bucuria ghidușelor roșcovane. Traversez albia secată a micului pârâu de la poalele pădurii și-mi adun puterea pe care povara anilor mi-o mai îngăduie, ca să pot ajunge la locul știut. Îmi îndrept privirea spre urcușul ce mă așteaptă și, în acel moment, rămân stupefiată: la o distanță de nici zece metri, în dreapta mea, mă privește fix un pui de căprioară…
Cu mulți ani în urmă, în pădurea mare a satului avusesem prilejul să întâlnesc trei căprioare care, înainte de a le admira îndeajuns, se pierduseră în desișul codrului. Și atunci, ca și acum, mi-au fulgerat în amintire. „Căprioara” lui Emil Gârleanu, precum și minunata poezie a lui Labiș, care, ani la rând, îi impresionase până la lacrimi pe foștii mei elevi. După ce m-a privit în ochi câteva clipe, dintr-un salt, puiul de căprioară s-a făcut nevăzut în desișul pădurii, lăsându-mă să-i admir într-o fulgerare de clipă silueta zveltă, picioarele asemenea unor lujeri, strălucirea ochilor mari, boticul umed, delicat, blănița roșietică.
Am trăit cu imaginea puiului zile la rând, întrebându-mă dacă-mi va fi dat să-l mai văd vreodată. Dorința mea tainică a devenit realitate mai curând decât credeam. Într-una din plimbările prin pădure, am zărit, de departe, o scenă idilică. Pe iarba fragedă a unui luminiș înconjurat de tufe de trandafiri sălbatici, se odihnea puiul de căprioară, alături de mama lui. Din când în când, îl lingea pe căpșorul pe care și-l apleca fericit, dezmierdat cu atâta dragoste! Era atât de frumos ceea ce vedeam, încât mi-aș fi dorit să contemplu tabloul la nesfârșit. M-am retras, totuși, ușor-ușor, ca să nu risipesc vraja.
La întoarcerea spre casă, m-am întrebat de ce, oare, prima dată am întâlnit puiul singur? Se pare că se aventurase temerar, să exploreze „lumea” din jurul lui, pe cont propriu.
Îmbucurător este faptul că într-o pădure relativ redusă ca întindere, în preajma oamenilor, au apărut aceste animale superbe. Se simt ferite de pericole și prosperă!
Din acea zi însorită de Mai, imaginea căprioarei și a puiului ei îmi stăruie în minte și în suflet. Mi-au adus bucurie și speranță, într-un moment când aceste trăiri aproape mă părăsiseră.
MIA IORDACHE – com. Tătărani-Căprioru, jud. Dâmbovița
