Poteca istoriei

Numele „Tabla Buții” nu există pe nici o hartă. Este o trecătoare uitată, între Muntenia și Ardeal. Înainte să fie graniță, vamă și câmp de luptă, Tabla Buții a fost drum între frați, o spinare de munte pe care am ajuns, și eu, în primăvara aceasta. Istorie nescrisă în cărți. De o parte e valea Teleajenului, de cealaltă parte e valea Buzăului, iar între ele, această creastă, care urcă spre Munții Siriului: Calea plaiului. Un loc fără oameni și case. Doar poteci, iarbă crudă, petice de zăpadă și ceața, ca o ființă misterioasă, lunecând peste pietre. Dar în vechime, tocmai astfel de locuri îndepărtate țineau lumea legată. Muntele, cu toate asprimile lui, era poartă de trecere între români.

Cărarea pe care merg este veche. Dacii o foloseau ca drum de legătură între sudul Carpaților și ținuturile de dincolo de munte: urcușuri, izvoare, poieni, locuri bune de popas. Pe aici treceau turme, oameni cu desagi, negustori, fugari… Sarea, pieile, lemnul, mierea, animalele, veștile țării, toate aveau nevoie de asemenea drumuri care uneau văile. Zeci, sute de cetăți dacice sunt ascunse în munții dintre Siriu și Ciucaș, spre Sfântul Gheorghe, dar hărțile lor sunt ținute bine sub cheie în hărțile ungurești și în întunericul ignoranței românești. În ele trăiau dacii care traversau aceste coame de munți.

Când amenințarea romană a început să se simtă tot mai aproape, trecerea peste munte a căpătat o importanță nouă. De pe înălțimi, din locuri de observație, puteau fi urmărite mișcările din vale. Cine cunoștea trecerea pe la Tabla Buții putea scăpa. Apoi au venit romanii și au dat muntelui un nou înțeles. Imperiul avea nevoie de drumuri stabile, de legături rapide, de puncte militare, de trasee pe care trupele, animalele de povară și transporturile să poată trece constant, iar trecerea din nordul Prahovei, peste Munții Siriu, spre Ciucaș și spre Brașov, era unul din ele. Trecerea muntelui, din satul Slon (ce nume!) pe la Tabla Buții spre Ardeal. Tradiția istorică a locului vorbește despre un drum roman pavat cu lespezi de piatră. Ima­ginea aceasta schimbă totul. Nu mai este doar o cărare bătută cu piciorul, ci o lucrare grea și rezistentă. Piatră așezată peste pământ instabil. Lespezi potrivite una lângă altă. Margini întărite. Un drum care trebuia să reziste ploii, înghețului, copitelor, roților, ba chiar și istoriei. Roma intrase în Dacia nu doar cu soldații, ci și cu felul ei de a pune ordine peste locuri. În piatra drumului se simțea altă lume: una care aducea până în munți disciplina din inima imperiului. O lume veche de mii de ani spre care duce poteca pe care calc. Castrul roman ridicat pe dealul Grădiștea a funcționat aproape 20 de ani și controla drumul care lega Dunărea de Transilvania, prin pasul acesta astăzi pustiu. Mai întâi a fost o fortificație de pământ și palisadă, apoi una cu ziduri de piatră. În interior s-au găsit urmele unei clădiri monumentale, probabil locuința comandantului, cu încălzire în pardoseală. Într-un peisaj pe care astăzi îl asociem cu imagini idilice, sate liniștite, drumuri de munte și câini care latră în depărtare, exista atunci o ordine militară romană: ziduri, conducte de apă, încăperi încălzite, soldați.

Când romanii au plecat, drumul a rămas. Mai sunt și astăzi lespezi înghițite de pământ, de iarbă, de ape și de uitare. Peste urmele antice aveau să vină vămile medievale, negustorii cu buți de brânză, grănicerii și, mult mai târziu, soldații primului Război Mondial. Dar începutul poveștii rămâne aici: într-o cărare dacică transformată de romani în drum de piatră. Iar cine stăpânea Tabla Buții, nu stăpânea doar o trecătoare prin munte, stăpânea legătura dintre două lumi.

Cetatea albă și crucea neagră

Jos, la poala muntelui Siriu, în satul Cerașu, domnul Traian Cepoiu mă aștepta la poartă. Stă sprijinit în baston, aproape orb. M-a condus în camera sa de lucru, pe culoarele unei case pline de cărți. Printre ele și-a petrecut întreaga viață: condamnat de comuniști în procesul Calciu-Dumitreasa, fugar peste hotare, până în Chile și America, a revenit în România pentru a-și construi cu propriile mâini o casă și pentru a studia istoria neștiută… Un destin fabulos, care ar merita el însuși un reportaj. Dar eu îl întreb despre Tabla Buții, un subiect pe care l-a cercetat în zeci de arhive. Mă poftește în biroul-bibliotecă și se pune pe povestit: „Ați auzit de Kreuzburg? Cruceberg, cum i se mai spunea… Era un sat-cetate, o fortificație aici, în Munții Siriului. Și se pare că ruinele cetății aflate la Tabla Buții ar fi tocmai aceea. Tabla Buții, nume datorat tablelor ștanțate ale vameșilor, puse pe buțile cu vin și brânză, ce treceau spre Ardeal, ar fi, de fapt, tocmai acest Cruceberg. Și aici povestea devine interesantă, pentru că cetatea a fost de fapt preluată și întărită chiar de cavalerii teutoni, cavalerii crucii. Cum s-a întâmplat asta? La începutul secolului al XIII-lea, lumea de la marginea Carpaților era neliniștită. Regatul Ungariei încerca să-și întărească granița de sud-est a Transilvaniei, acolo unde Țara Bârsei se deschidea spre munți, spre trecători și spre ținuturile controlate de cumani. Pentru coroana maghiară, muntele nu era numai hotar natural, ci și loc vulnerabil. Pe aici puteau coborî năvălitori, puteau trece cete, puteau apărea, fără veste, primejdii pe care o administrație regală le simțea mai repede decât le putea opri. Așa că în 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei i-a chemat pe cavalerii teutoni în Țara Bârsei. Ordinul teutonilor venea din lumea cruciadelor, cu disciplina lui aspră, cu veșminte albe și cruce neagră, cu o experiență militară diferită de cea a micilor fortificații de frontieră. Teutonii au fost aduși aici pentru apărare, colonizare și control. Trebuiau să țină piept cumanilor, să întărească marginea regatului și să dea unei zone greu de stăpânit o ordine mai sigură. Când ne gândim la ei, e ușor să alunecăm în ima­ginea romantică a cavalerului medieval. Dar la Tabla Buții, ei trebuie văzuți, mai curând, ca oameni pragmatici: călugări-soldați, administratori, constructori de puncte întărite, supraveghetori ai drumurilor. Nu veneau într-un ținut gol. Erau aici păstori, sate, drumuri, locuri de trecere, interese vechi. Dar pentru cancelariile regale, asemenea margini erau adesea descrise ca „pustii”, nu pentru că nu trăia nimeni acolo, ci pentru că autoritatea regelui ajungea greu. Drumul dintre Teleajen (Vălenii de Munte), obârșia Buzăului și Țara Bârsei era prea important ca să rămână nepăzit. Dacă teutonii au dorit să controleze intrările spre Țara Bârsei, era firesc să privească și spre această poartă de munte. Au întărit-o și au stăpânit-o, până când teutonii au devenit atât de puternici în regiune încât… au fost izgoniți chiar de cei ce i-au chemat, de coroana maghiară…”.

În 1225, cavalerii teutoni au fost alungați din Țara Bârsei. Ajunseseră prea puternici, prea autonomi, prea legați de Papă și prea puțin dispuși să rămână doar instrumentul regelui maghiar. Plecarea lor nu a șters însă urmele scurtei lor stăpâniri. Dar ruinele care se văd astăzi la Tabla Buții nu par, după cercetările arheologice publicate în ultimele decenii, să aparțină epocii teutone, așa cum mi-a spus, cu convingere, domnul Cepoiu. Analiza planului cetății și a materialului arhe­o­logic a dus la ipo­teza că forti­fica­ția ar fi fost ridicată mai târziu, în a doua jumăta­te a secolului al XIV-lea, în vremea regelui Ludovic I al Ungariei, ca fortificație de graniță a regatului. Dar nici această concluzie nu închide complet povestea. Este posibil ca teutonii să fi avut în zonă o întăritură mai veche, poate mai modestă, poate din lemn și pământ, pierdută apoi sub refaceri, dărâmări și reconstrucții. Este posibil ca numele Cruceburg să fi desemnat un alt punct apropiat, nu exact ruina pe care o vedem astăzi.

Satul de sub trecătoare

Am plecat de la domnul Cepoiu cu povestea teutonilor în minte și am luat-o la pas prin satul Cerașu, către Slon. Drumurile mari, cele ale oștilor, ale negustorilor și ale vămilor par uneori că aparțin numai hărților și documentelor. Dar, înainte să ajungă în arhive, ele trec prin locuri mici, prin aceste curți, prin fânețe, prin livezi abia înflorite, pe lângă grajduri și biserici. Satele acestea au fost fundalul viu al acestei porți vechi dintre Muntenia și Transilvania. Astăzi sunt moderne, cu vile, cu mașini la poartă, cu magazine pline, ba chiar și cu o sucursală de bancă locală. Mai poți ghici vechiul sat doar la câte o casă din lemn, tencuită cu pământ, rămasă în picioare, ca printr-un miracol.

Privesc de jur împrejur. Cerașu se vede ca un sat prins între culmi: Vârful lui Crai, Clăbucetul, Leurdeanul, Căprioru, Chimniți. Munții hotărăsc lumina, vremea, direcția drumurilor, felul în care oamenii își așază casele și își împart munca. Slonul se află foarte aproape de povestea veche a trecătorii. De acolo urcă unul dintre drumurile spre Tabla Buții, peste culmea Bocârnea. Cercetările arheologice vorbesc despre fortificații în zonă, încă de pe la anii 900 – la „La Ciugă” și la „Vârful lui Crai „. Nu erau cetăți de legendă, cu ziduri și turnuri înalte, ci puncte de control ale unei lumi pragmatice. Istoricii au văzut în ele centre ale unei autorități locale, poate ale unui cneaz care supraveghea drumul dintre Muntenia și Transilvania. Asta spune mult despre loc: înainte să fie vamă medievală, înainte să fie cetate, înainte să fie subiect de dispută istorică, aici exista deja o comunitate legată economic de negoțul peste munte. Iar când printr-un loc trec oameni, se nasc și meșteșuguri: fierăria, potcovăria, lucrul cu lemnul, toate au existat cu rost în aceste sate. Și toate au dispărut.

Povestea de la Tabla Buții nu poate fi spusă fără satul Cerașu. Trecătoarea este locul înalt, locul de frontieră, de vamă și de cetate, dar satul este cel care i-a dat respirație omenească. Cerașu rămâne satul de sub trecătoare, locul din care muntele începe să crească și să scrie istorie.

O pădure a spânzuraților

Vara anului 1916. În Vama Buzăului, Sita, Întorsura și în celelalte sate ale Buzăului ardelean, oamenii trăiau cu muntele în față și cu frica în casă. Tabla Buții nu era pentru ei doar o trecătoare veche, era și locul de unde putea veni izbăvirea. Pentru românii ardeleni, obligați să lupte alături de cotropitori, dincolo de culme era Regatul României. Dincoace, autoritatea austro-ungară, care veghea, suspecta și pedepsea.

Românii ardeleni duseseră deja doi ani de război. Bărbații fuseseră mobilizați pentru imperiu, trimiși pe fronturi străine, sau și mai rău, puși să lupte chiar împotriva fraților români. Suflete sfâșiate, conștiințe rupte, o „Pădure a spânzu­raților”…

Stăpânirea austro-ungară devenise tot mai aspră. Oamenii rămăși acasă – femei, copii, bătrâni – erau scoși la muncă forțată. Săpau drumuri, cărau materiale, ajutau la ridicarea întăriturilor, duceau echipament militar spre graniță. Teroarea nu stătea numai în muncile forțate. Stătea și în bănuială. O legătură cu românii din Regat putea deveni vină politică. Teroarea a fost atât de mare încât umbra ei s-a păstrat până astăzi în amintirea oamenilor. Un bătrân care stă la poartă, în Slon, știe poveștile de la bunicii lui: „Dară noi știm și amu de Domnica, fătuca de câțiva anișori de-o forțau ungurii să ducă poștă la batalionul din Tabla Buții, pe jos. Știm de ai lu David Pop, tăți preoți și învățători, strânseseră informații despre soldații de frontieră, ca să le dea în partea noastră, să fie de folos armatei române. I-au prins ungurii – jumate condamnați la spânzurătoare, jumate temniță pe viață. Numa că nu au apucat, au venit ai noștri și i-au eliberat! Multe grozăvii s-or întămplat pe atunci…”.

Da, au venit „ai noștri”. În Regat, ordinul fusese dat în noaptea de 14 spre 15 August 1916. Grupul Tabla Buții, cu aproximativ trei mii de oameni din Regimentul 8 Infanterie Buzău, trebuia să treacă frontiera prin surprindere. Soldații au pornit dinspre Drajna, Cerașu și Slon, pe drumurile vechi, știute de generații, dar care acum aveau altă importanță. Nu mai urcau negustori, nu mai urcau vameși, urca armata română.

Trecerea prin Tabla Buții nu a fost o simplă mișcare pe hartă. A fost un drum de noapte, în munte, cu arme, cai, muniții, ordine scurte și tăceri lungi. Batalioanele au înaintat pe la Pichetul Tabla Buții, au respins grănicerii unguri și au coborât pe Valea Fetii, spre Vama Buzăului. În același timp, altă coloană îna­inta prin zona Tătaru Mare și Buzăul Mic. Pentru cei de jos, din sate, zgomotul acesta nu era doar zgomot de război. Era semnul că muntele, atât de multă vreme hotar, deschidea Drumul fraților.

Lupta de la Vama Buzăului a fost scurtă, dar grea. Luptă la baionetă. „Inamicul s-a retras și s-a baricadat în sat, dar a fost încercuit”. În limbajul sec al rapoartelor, aceasta a fost o reușită militară. Pentru românii ardeleni a fost mai mult decât o zi în care frica s-a dat câțiva pași îna­poi și nădejdea libertății a strălucit.

Trupele române au intrat în Vama Buzăului și au fost primite cu o bucurie greu de descris. Oamenii le-au dat mâncare și adăpost. S-a strigat pentru România Mare, s-au cântat cântece patriotice. Trecătoarea de la Tabla Buții devenea drumul eliberării.

Dar războiul nu se terminase. După entuziasmul începutului, frontul s-a întărit, apoi s-a înrăit. Germanii și austro-ungarii au contraatacat. Tabla Buții, locul pe unde românii trecuseră ca să elibereze satele buzoiene, a devenit linie de rezistență. Soldații au stat acolo toamna întreagă, în tranșee, în frig, în noroi, în ceață, păzind trecătoarea ca pe o ușă ce nu trebuia lăsată deschisă spre sud. Luptele de aici nu au faima marilor bătălii de la Mărăști, Mărășești sau Oituz. Poate, pentru că Tabla Buții e departe, greu de ajuns, fără monumente așezate la vedere. Dar locul a fost decisiv pentru rezistența din toamna lui 1916. De aceea, Tabla Buții nu este astăzi doar un peisaj frumos de munte. Este loc de pelerinaj. Nu pentru că acolo s-a câștigat o victorie mare în manuale, ci pentru că acolo s-a văzut, limpede și dureros, ce însemna România înainte să fie întreagă. Cimitirul de la Tabla Buții nu este doar mormânt pentru mii de soldați, ci și locul în care s-a exersat marea unire de mai târziu.

Cel care a adunat morții

După luptele din 1916, la Tabla Buții nu au rămas doar tranșeele, urmele de gloanțe și poveștile celor întorși acasă. Au rămas morții. Unii fuseseră îngropați în grabă, aproape de locul unde căzuseră. Alții rămăseseră risipiți prin pădure, pe lângă drumuri, pe pământul rece al muntelui. Cele mai dureroase amintiri ale războiului. Atunci a urcat pe munte preotul-învățător Ioan Vasilescu din Slon. A urcat însoțit de câțiva oameni din sat, în căruțe. Cei mai mulți erau tineri. S-au pus pe căutat și adunat oseminte. Fiecare rămășiță era însoțită de o rugăciune. Într-un loc unde, cu puțin timp înainte, oamenii fuseseră dușmani, el îi îngropa creștinește, fără deosebire: români, unguri, germani. În fața veșniciei aveau drepturi egale. Așa s-a născut cimitirul de la Tabla Buții. Înainte să devină loc de pelerinaj, cimitirul a fost o lucrare de credință.

Când cimitirul a fost gata, oamenii au început să urce din satele de pe ambele părți ale muntelui, din Slon, din Cerașu, din Vama Buzăului. Urcau preoți, copii, urmași ai celor căzuți, oameni care poate nu mai știau toate detaliile luptelor, dar simțeau că acolo se află ceva care nu trebuie uitat. Drumul spre Tabla Buții nu mai era drumul vămilor, devenise drum de pelerinaj.

Pe vechile morminte au fost plantați brazi, unul lângă celălalt. Îi vezi de departe, stând împreună, pe creasta muntelui. Aici se adună în fiecare an, în luna August, mii de oameni. Vin pe jos, urcă muntele, dorm o noapte acolo, dornici să fie prezenți la pomenirea celor căzuți. Omenie românească. „În total, aproape o mie de soldați și-au dat viața la Tabla Buții. Au apărat locul ăla cu o determinare de neînchipuit. Erau acolo veniți din vară și au fost nevoiți să reziste până în iarnă. I-a apucat iarna în munte, cu hainele subțiri, de vară, și ei nu s-au clintit de acolo!”, îmi spune d-l Cepoiu.

În fiecare an, pelerinajul reface nu doar legătura împlinită dintre românii din Muntenia și Ardeal, ci și legătura dintre cei vii și cei morți. Oamenii urcă, se opresc lângă cruci, ascultă slujba, privesc spre culmi și înțeleg că istoria nu stă scrisă numai în cărți. Uneori ea se află într-un cimitir din vârf de munte, la marginea pădurii, scrisă de un preot-învățător care a vrut să le dea morților un sfârșit creștinesc.