• În satul Chiojd, la granița de munte dintre Prahova și Buzău, se află o casă ca un palat țărănesc. Acoperită cu șiță, cu scară înaltă, care duce către un pridvor deschis, are fațada împodobită cu trei blazoane, în mijlocul cărora tronează vulturul bicefal, simbolul împăraților bizantini. Reședință de moșie a Spătarului Mihail Cantacuzino, Casa cu Blazoane este monument istoric de importanță națională, aflat astăzi în admi­nistrarea Uniunii Arhitecților din România. Cel care a cumpărat-o, a îngrijit-o și a convins pe arhitecți să o preia, este FLORIN DRĂGULIN, descendent al moșnenilor locului. Un om cu o memorie vie și cu iubire pentru istorie •

Tragedia Cantacuzinilor

– Să-ți iasă în drum o casă rătăcită, parcă, dintr-o poveste e un șoc. Cum a ajuns în Chiojd?

– Povestea casei începe în jur de 1700. Cercetarea arheologică spune că ar fi casa de moșie a lui Mihail Cantacuzino. Blazonul pe care îl poartă: vulturul bicefal, simbolul împăraților bizantini, a ajuns în Țările Românești odată cu familia Cantacuzino, după căderea Constantinopolului. Avem și un prim document – o dare în judecată – în care apare menționat acest loc. Singura moșie din zonă, pentru că aici este un ținut de moșneni, comunități rurale, de o cultură foarte veche, încă din secolul al II-lea înainte de Hristos. Avem și o cetate dacică, dar pentru că nu s-a cercetat temeinic, nu aș vrea să discut, ca să nu dăm idei braconierilor. În ceea ce privește Casa cu Blazoane, avem trei documente care vorbesc despre acest loc. Primul: moșnenii îl dau în judecată pe marele spătar Cantacuzino, pentru moșia sa, care de fapt le aparținuse. Al doilea dă dreptul de răscumpărare a pământurilor pierdute, pe vremea lui Ipsilanti. Al treilea este un document de „hotărnicie” – important pentru că un anume Zamfir a recuperat 300 de stânjeni de la marele spătar. Avem deci trei documente care vorbesc despre acest loc și avem, în plus, blazonul Cantacuzinilor pe această casă.

– Ce reprezintă, de fapt?

– Sunt cinci blazoane circulare, care decorează parapetul foișorului. Cel din mijloc – vulturul bicefal – este ultimul blazon al Cantacuzinilor în România. Cele două rozete laterale sunt reprezentări ale meșterilor populari care au decorat casa. Iar stucaturile de pe exterior și interior — cu motive din lumea vegetală, simboluri ale pomului vieții, coarnele de berbec, discul solar — sunt considerate unice în Europa. Foișorul are stâlpi din lemn de stejar decorați manual. Casa are un beci construit din piatră de râu masivă, iar toate cadrele de rezistență sunt din lemn masiv de stejar, îmbinate cu piatră și cărămidă. Mobilierul și exponatele de azi sunt fie moștenite, fie donate de oamenii din sat și din împrejurimi.

Și mai este un detaliu dramatic, uitat de mulți: în 1714, toată familia Cantacuzino a fost ucisă de turci — la fel ca Brâncovenii, în același val de represalii. Casa a rămas în picioare, fără stăpân. Ulterior a intrat în posesia familiei Izbășoi, oameni educați, care au preluat-o și au locuit-o. Din proprietar în proprietar, a ajuns la mine și eu am decis să o dau Uniunii Arhitecților din România, ca să o salvăm.

Două mii de ani de tihnă și rost

– Vorbiți de un ținut al moșnenilor. Ce înseamnă, de fapt, să fii moșnean?

– În alte zone au existat proprietăți mânăstirești, dar aici erau doar proprietăți moșnenești. Iar cea de aici, din Chiojd, este renumită ca o comunitate bogată, de sine stătătoare, cu o prezență etnologică și folclorică foarte importantă. Noi nu aparținem nici de Prahova, nici de Buzău – cam toată regiunea asta de sub munte, până la Valea Teleajenului, este o lume aparte. Așa cum afirmă și marele folclorist Bră­i­loiu. Suntem către Buzău, dar aparte. M-ați întrebat ce înseamnă moșnean? Moșnean în­seamnă om liber, proprietar de pământ și, nu în ultimul rând, o comunitate foarte unită – o ipostază socială pe care experții o consideră unică în Europa. O comunitate de moș­neni avea regulile făcute de bătrâni. Avea întotdeauna un bătrân în centru, un înțelept al familiei. Acești bătrâni se întâlneau regulat între ei și lucrurile nu funcționau pe vot, ci pe o ierarhie foarte strictă, care se baza pe educație și pe ceea ce ai demonstrat în viața ta, cât de capabil ești. De aici, și o cultură extrem de com­plexă, după părerea mea, o cultură rurală care a dăinuit, care s-a format temeinic, în timp, și de care sper să beneficiem și astăzi. Și beneficiem deja, pentru că am devenit celebri în lume datorită iilor tradiționale românești. Este rezultatul unei culturi de proprietari, cu continuitate și foarte așezată. Aici, la Chiojd, pare o fundătură, dar oamenii au avut o climă bună pentru crescut animale, o așezare stabilă și continuă de peste 2.000 de ani, cu tihnă și cu rost. Asta le dădea timp, plăcere și rânduială, știau ce au de făcut, intrau într-un circuit al unei ierarhii, întâi după vârstă și apoi după educație.

– Și această casă cu blazoane este legată de tradiția moșnenilor?

– Da, noi legăm inclusiv construcția acestei case de tradiția moșnenilor. De ce? Pentru că are o arhitectură reprezentativă moșnenească, o arhitectură țărănească de munte, a moșneanului. Avea un hol (se numea „sală”) și camere. În casa țăranului de rând erau două, una pe stânga și una pe dreapta, și o prispă. Singura diferență este că această casă, fiind mai mare, are patru camere. Din fericire pentru noi, la această casă nu s-a mai adăugat absolut nimic din 1823 și până azi. Timp de 200 de ani, nimeni nu i-a adus nicio stricăciune, dar nici nu i-a adăugat nimic. Asta arată că locuințele țărănești aveau o calitate a locuirii foarte bună: așezate către sud, către soare, construite cu materiale naturale, continuând cunoștințele înaintașilor, date din tată în fiu.

„Bunicii mei nu aveau nevoie de bani”

– Moșnenii erau oameni bogați?

– Alte popoare de lângă noi — greci, evrei, chiar și sârbi — ne-au învățat să facem bani. Noi nu știam și nu ne interesa. Din perioada dacică, noi nu aveam bani la nivelul populației de rând, totul funcționa prin troc. Comunitățile se ajutau între ele, dar erau de sine stătătoare: aveau case făcute de ei, materialele și le procurau singuri și foloseau doar materiale naturale. Până târziu, doar cuie au luat din afară, erau singurul lucru cumpărat. Altfel, totul era făcut de ei, din materiale la îndemână. Uitați-vă la bisericile vechi – erau doar îmbinări din lemn, eventual și cuie tot din lemn, și erau mai trainice. Dacă mă gândesc la bunicii mei, nu aveau nevoie de bani. Banii erau doar ca să plătească curentul sau ceva ce nu produceau ei – zahărul, orezul sau gazul pentru lampă. Primul pensionar la noi a fost perceptorul – și acela, pentru că fusese angajat și a avut pensie. Și oamenii ziceau: «Aoleu, lui ăla îi vin bani!». Era ceva de neînțeles pentru ei, care toată viața știuseră că cel mai important era să ai pământ.

Când a apărut banul, au început dările în judecată și avariția. Pământul nu mai era doar un mijloc de trai – devenise mijloc de îmbogățire cu bani. Noi de-aia ne-am trezit în secolul al XIX-lea că e important să ai educație, era nevoie de oameni care să înțeleagă și să explice comunității aceste noi mecanisme financiare și toate jocurile pe care le aduceau. De altfel, zona aceasta a avut preot-învățător la 1800, cu școală făcută la București. Era destul de bogat – muncea, avea livadă – încât nu le lua bani oamenilor pentru ce făcea. Oricum, zona asta a fost bogată: primii călători se mirau că aici oamenii mâncau carne în fiecare zi – ceea ce era semn de prosperitate pe atunci. Aveau beciurile pline, aveau pământ, și cel mai sărac dintre ei tot avea 30 de oi! De-asta noi, moșnenii, și românii, în general, avem unul dintre cele mai mari procente de proprietari din lume! Pentru că am moștenit acest simț al proprietății – noi așa am trăit sute de ani. Venim dintr-o linie lungă de oameni independenți. La țăranii noștri, îi spuneai bătrânului: «Vreau și eu loc de casă». Și el zicea: «Avem acolo al familiei și îți dau și ție». Și primeai pământ destul. De-asta noi, ca popor, am fost foarte bogați – dar nu bogați în bani. Și se vede asta și azi.

„«Cine face ca mine / ca mine să pățească»”

– Ce valori țineau comunitatea unită? Ce conta cel mai mult pentru moșneni?

– Comunitățile de moșneni au rezistat datorită unității și loialității — valori fundamentale pentru ei. Încrederea era cel mai important capital. Dacă ajungeai să ți se pună „tabelița”, erai pierdut. „Tabelița” era o pedeapsă publică: dacă furai, primeai o tăbliță la gât și mergeai prin sat, strigând ce ai făcut. Dacă furai un obiect mic, mergeai cu el în mână și strigai tare: «Cine face ca mine ca mine să pățească». Se știa tot în sat, nu aveai cum să te ascunzi. Se știau oamenii de la distanță, după mers. Erau o mare familie. A te face de rușine era cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla, era o nenorocire, nimeni nu mai avea încredere în tine, fata nu ți-o mai măritai bine, era atât de grav, că unii erau renegați de familie.

Efectul? Puteai să lași casa descuiată și nimeni nu intra să îți ia un pai. Dacă pierdeai un animal – o oaie, o capră – cine o găsea, și după doi ani, întreba a cui e, te duceai și ți-o dădea. Așa trăiau oamenii unii cu alții. Și erau diplomați. Vorbeau puțin și preferau să nu spună ceva, decât să strice relațiile. Că trăiau în continuare împreună. Plus că erau oameni munciți, puternici – la nervi, te omorau dintr-o lovitură – și atunci, încercau să evite conflictele. Forța nu se dovedea prin violență, ci prin stăpânire de sine.

Copacii cu lemn de fier

– Casa aceasta cu blazoane a fost ridicată de meșteri locali?

– Absolut! Tot ce s-a facut la casă a fost cu meșteri locali! Din păcate, prin anii ‘70–’80 au dispărut meșterii, o nenorocire adusă de comuniști. Dacă o familie avea cinci copii, unul-doi rămâneau în atelier și continuau tradiția. Comuniștii au rupt asta – i-au trimis pe toți la oraș, la fabrică. Nu se mai poate reface nimic astăzi, pentru că nici lemnul „de spidă” nu mai există, adică lemnul crescut sălbatic, în păduri seculare. Nici meșterii nu mai există. Lemnul de spidă era cel crescut încet, sălbatic, de calitate. Un copac care creștea printre copaci bătrâni, uriași, era forțat să crească repede în înălțime, și abia apoi în grosime, totul petrecându-se lent. Asta îl întărea, îi făcea lemnul ca fierul. Era de o calitate excepțională, dens, nu moale și nerezistent, ca pomii de azi. Nici meșterii și cunoștințele lor, date din generație în generație, nu mai există. Erau anumite secrete, pe care le învățai pe măsură ce creșteai. Nu deveneai meșter în doi-trei ani, ca acum. Învățai întreaga viață și, la 50 de ani, erai încă ascultătorul tatălui tău, care avea experiență, știa cum se face. Când se ridica o casă, tot pe bătrân îl chemau oamenii: «Ăla te-a învățat meserie, îl aduci pe el».

Deci, tot la cel bătrân se raportau. Când ajungeai și tu șef, la 70 de ani, erai deja destul de bătrân și înțelept, încât să nu mai strici tradiția și să respecți ceea ce experiența din urmă te-a învățat. Așa se transmitea tradiția moșnenilor, pentru că ideea nu era că nu îl lăsau să crească pe cel tânăr – ci să crească cum trebuie. La noi, această ierarhie a venit firesc, din familie. De-aia se uită unii cu jind la ceea ce avem noi în cultura țărănească și nu înțeleg cum a fost posibil. Ia aceea superbă e făcută de o țărancă analfabetă, e de neînțeles. Dar la o ie atât de sofisticată, cu tradiție milenară, nu poți să adaugi nimic, nu poți să scoți nimic, că o strici. Era atât de perfectă, încât, orice schimbai, stricai. La noi, o femeie făcea un costum popular poate în zece ani, dar îl făcea când era bătrână, că până atunci nu avusese timp, purtase costumul primit de la mamă sau bunică. Abia după ce crescuse zece copii și era matură, trecuse prin viață, se apuca să lucreze — și avea înțelepciunea să nu strice tradiția. Exact cum era și la bărbați cu meșterii. Ierarhia a dus la păstrarea lucrurilor.

„Comunismul a rupt rădăcinile”

– Ce s-a mai păstrat din spiritul moșnenilor? A rezistat comunismului?

– S-a păstrat, dar diluat. Comunismul a rupt istoria, rădăcinile, echilibrele. Fără ele, te regăsești greu. S-a vorbit despre omul nou și chiar au reușit într-o oarecare măsură – un om nou, fără tradiții sau rădăcini. Plus această dependență față de proprietate, care a fost zdruncinată. Moșneanul își spunea moșier, era proprietarul pământului său. Pentru cooperativizare au fost constrânși, forțați, șantajați cu copiii, care nu vor mai avea acces la școală. Așa că nu știu dacă oamenii își vor mai regăsi rădăcinile în acest pământ.

A mai venit și revoluția, care a tăiat și mai rău rădăcinile. Tinerilor nu le-a explicat nimeni valoarea și autenticitatea a ceea ce supraviețuise comunismului din cultura adevărată, țărănească. Mulți au plecat departe, în țări străine, dar sunt cu totul alți oameni față de bunicul meu, care, bolnav fiind, nu a vrut să vândă vaca, spunând că dacă o vinde, moare. Și așa a și fost – că după ce a vândut-o, a murit. Acum, generația de azi are în minte să se ducă în străinătate și într-un an de muncă să adune bani ca să își ridice o casă. Nu mai vrea nimeni la muncă grea. Toți vor bani repede, ce e vechi nu e bun. Nici oamenii nu mai sunt uniți, înainte erau trup și suflet unii cu alții. Asta s-a pierdut. A dispărut solidaritatea.