ROMÂNIA LA PAS

Puțin cunoscuți, deși sunt la doi pași de București, pe șoseaua care leagă Târgoviștea de Sinaia, Munții Leaota au o frumusețe nebănuită, pe care o descoperi doar dacă urci spre ei. Pe culmile lor, satele vechi s-au modernizat, dar încă mai păstrează poveștile de altădată. Locuri superbe și necunoscute, dintr-o Românie nesfârșită și uimitoare.

Vulcan Băi – ciubărul cu clepsidră

În plină vară, am pornit spre răcoarea munților. Am ales Munții Leaota, pentru numele lor frumos și pentru misterul ce îi înconjoară. Deși nu departe de Târgoviște, se știu puține lucruri despre ei. La început am văzut dealurile cu fânul auriu, unduind ușor în adierile rare de Iulie. Milioane de flori și fluturi. Cerul albastru, fără nori, de un albastru-cobalt perfect. Apoi, pe măsură ce am ajuns în satele de sub munte – Runcu, Brebu, Vulcana – toate s-au scufundat în mirosul fânului proaspăt cosit. Vocile oamenilor de prin fânețe se amestecau cu cele ale păsărilor din umbrișuri. O tihnă minunată a satului, ce te face să încetinești pasul. Și totuși… satele acestea nu mai sunt deloc vechile sate de altădată. Case vechi au rămas puține, aproape totul este nou și ­modern.

Prima oprire a fost în Vulcana-Băi, o așezare ascunsă în pădurile nesfârșite de la poalele Muntelui Leaota, la capătul unor drumuri tot mai înguste. Te-ai aștepta să fie un sat arhaic și rupt de lume. Nici vorbă! Case noi, asfalt, magazine cu de toate, numite azi… market-uri. Ceea ce a fost vechi a rămas doar în poveștile și amintirile câtorva oameni.

Stoian Vasile mă invită în mica lui bucătărie răcoroasă. A fost cândva primar al satului, a iubit pădurile de aici, în care a copilărit. Ieșit la pensie de multă vreme, are și timp, și chef de vorbă: „Domnule dragă, satul ăsta se cheamă Vulcana-Băi, pentru că aici chiar au fost când­va băi cu «apă de iod» cum îi zicem noi. Acum a rămas doar numele, și băile nu mai sunt, dar eu am apucat când locul ăsta era cunoscut, de veneau oameni de peste tot aici. Veneau în căruțe, de nici nu se puteau mișca și, după două săptămâni, plecau pe picioarele lor și astea nu sunt povești, miracole de-astea am văzut cu ochii mei! Pe-atunci, fiecare țăran avea în casă o așa numită «cabină de baie». Și noi aveam, și parcă o văd pe biata mama cum pregătea baia pentru «boieri», că așa le ziceam ăstora de veneau la tratament: aducea apă cu butea, cu căruța, o punea în ciubărul de lemn din cabina de baie. Era un ciubăr așa, cu spătar înalt, să stea boierul bine. Făcea mama focul și punea în jar pietre de râu, anume alese. Cu pietrele alea încinse încălzea apa din ciubăr! Le ducea cu o trocuță de lemn și avea termometru – apa să fie la o temperatură exactă! Și când era gata, boierul se punea la tratament. Mama avea o clepsidră pe care o răsucea, că nu trebuia să stea boieru nici mai mult nici mai puțin decât îi scrisese medicul în foaie! Așa am trăit în satul nostru și era bine, că aveam și două restaurante pentru boierii veniți la tratament, da se făceau și serbări cu muzică și joc. Se făceau hore cu lăutari veniți, cânta un viorist îndrăgostit de una de la noi, nea Soare, la tobă bătea nea Susan, care fusese ofițer de armată și era pensionat, la acordeon era Nae Olaru. Și cu asta dansau și jucau oamenii și se uitau boierii fericiți la noi, că eram îmbrăcați frumos, cu ii cusute de mână… era mare spectacol!”.

Băi nu se mai fac astăzi, și nici hore. La marginea satului au rămas încă cele câteva puțuri speciale din care se scotea apa miraculoasă, puțuri săpate până la 180 de metri adâncime, întărite cu „țambre” de stejar. Inventaseră oamenii pompe speciale, manuale, cu care dădeau aer meșterului băgat la adâncime să sape! Și apa scoasă de acolo era atât de specială, încât nu mai exista decât în Italia! Nu se știe cum, italienii au aflat și au venit în anii ’30 să construiască un sanatoriu. Nu au apucat. Au făcut doar un bazin care există și astăzi, marcat cu numele celor doi italieni temerari – Masolini și Scot.

Cântecul cocoșului de munte

Dar marea pasiune a lui Vasile Stoian a fost pădurea. Pădurea de sub Leaota o cunoaște „de pot să vă zic fiecare pas din ea”. Vârsta nu îl mai lasă acum să cutreiere pădurile. Doar privește spre ele și, dacă închide ochii, „văz și-acuma scoarța crăpată de pe câte un fag singuratic, rămas din pădurea de mai jos, cu lumina ceea mișcătoare.” Pe urs l-a văzut de multe ori – o dată, într-o dimineață de iunie, o ursoaică traversa o poiană cu doi pui după ea, fără grabă, fără să se uite măcar spre locul unde el stătea nemișcat. Lupii îi aude și acum: iarna, noaptea, urlete prelungi pornesc dintr-o parte a muntelui și primesc răspuns din cealaltă. Râsul, în schimb, nu l-a văzut decât o singură dată în toată viața lui — o umbră pestriță, câteva secunde, pe un trunchi căzut, apoi nimic; de-atunci, zice „tot ce-a mai găsit au fost urme în zăpada de Martie, rotunde, fără gheare, deosebite ușor de-ale lupului”. Dar cea mai frumoasă amintire din pădurile Leaotei rămâne pentru el cocoșul de munte: „Domnule dragă, era într-o poiană, pe creanga unui stejar. Stătea acolo înfoiat și mă privea, și eu am rămas nemișcat, că asemenea frumusețe nu mai văzusem! Îl auzisem de multe ori cu cântecul ăla ciudat, cloc-cloc, urmat de un fâsâit ca de coasă, care ține două-trei ceasuri, cât durează amurgul dimineții să se facă zi. Dar când l-am văzut atunci, a fost ceva… ceva… nu știu cum să spun, dar eu la pasărea aia mă gândesc când mi-e dor de pădure și de tinerețe. Acu, că nu mai pot merge ca înainte, stau la marginea satului și numa ascult. Abia aștept, că în curând are să înceapă altă muzică a pădurii: boncănitul cerbilor, cu muget de-acela răgușit, de se rostogolește dintr-o vale în alta. L-am auzit de sute de ori, da tot tresare inima în mine când îl aud.”

Vasile are deja strănepoți. În zilele mai bune, când simte că picioarele îl țin, își ia strănepoata de doar câțiva anișori și merge la marginea pădurii cu ea. Nu e departe, casa lor fiind aproape de capătul satului. Trece pe lângă una dintre ultimele case ale Vulcanei, o ia pe lângă vechile puțuri cu apă de iod, și se opresc într-un mic crâng. „Ce să îi las și eu strănepoatei moștenire? O duc colea, pe buturuga din crâng și o învăț să asculte păsările pădurii, să își amintească de mine așa. Cucul e primul, pentru că-i cel mai ușor: două note egale, repetate fără grabă. Pe seară, cam peste un ceas-două, cum ar veni, mierla se-aude de sus, dintr-un salcâm, cu un glas lung, cu ocolișuri, de parcă n-ar nimeri-o niciodată la fel de două ori. Și din tufișuri, pițigoiul bate două silabe scurte, mecanice, că ăstă nu cântă, zici că lucrează”, râde el.

Spre vârful Leaota, pe urmele regelui Ferdinand

Tot pe sub munte, pe drumuri ocolite și înguste, am ajuns în satul Runcu, de unde este și principala intrare către vârfurile Leaotei. Deși e ultima localitate de dinaintea sălbăticiei muntelui și m-aș fi așteptat ca măcar aici să găsesc vechiul sat românesc, am intrat în plină civilizație: asfalt peste tot, apă și gaze ca la oraș, case cu etaj, cu grădini superbe și ferestre pline de flori. Pensiuni cu restaurant, păstrăvărie, microhidrocentrală pe râu, ba chiar și o nouă bază de antrenament pentru clubul Rapid, un rai pământesc, pe care n-ai cum să-l bănuiești când mergi pe șoseaua care leagă Târgoviște de Sinaia. Parcă dintr-o altă lume, Relu Răduță merge pe strada principală în urma unei mici cirezi de vaci, pe care o duce spre casă. L-am însoțit și eu, străbătând astfel la pas satul și ascultându-i poveștile: „După cum vedeți, satul nostu s-a schimbat mult. Păi, cam toți au fost la muncă în străinătate, câte 15-20 de ani, și cu banii de acolo și-au făcut case faine aci. De ce să nu aivă și ei confort și frumos la ei în sat? Nu mai zic că sunt și mulți bucureșteni, cu case de vacanță, de vin la sfârșit de săptămână și se gândesc să aibă loc de retragere la pensie.

S-a dezvoltat turismul la noi, ceva de speriat – păi în Breb, satul mai sus de noi, au și cai să te plimbe călare, da au și masaj dacă vrei! Dar vă zic de unde au pornit toate: de la regele Ferdinand! Regele a vrut să facă sanatoriu aci, că e cel mai bun și mai curat aer! Dar i-a fost peste mână, că erau drumurile cam proaste și cam ocolite, așa că a făcut dincolea, la Moroieni. Treaba asta se știe, așa că mulți vin la noi numa ca să stea la aer curat și la liniște, asta-i treaba.”

Relu a fost în adolescență la marcarea traseelor montane din zonă. De-asta cunoaște și locuri secrete – „la pietrele scrise”, pietre mari, cu însemne niciodată dezlegate de nimeni, sau „la masa tâlharilor”, locul unde altădată se adunau haiducii. M-ar duce, dar acum nu poate, că e cu vacile. L-am înțeles, i-am mulțumit și m-am oprit la alt loc cu povești – o băncuță pe malul râului, la umbră, unde câteva vecine sunt puse pe vorbă – Vania, Gica, Irina și Raluca.

Iele și comori

Nu se grăbesc să răspundă la bună-seara – se uită întâi lung, cântărind musafirul. Le întreb despre poveștile vechi ale locului și Vania pare cea mai „documentată”: „Ăla de colo sus, spune, arătând din cap spre culmea încă luminată, nu-i Leaota oricui. Unii zic că numele vine de la un domn vechi, Laiotă îi spuneau. Alții zic că muntele a fost dat de la un căpitan a lu Mihai Viteazu’, drept răsplată pentru o bătălie. Da cine le știe? Poa să fie adevărate mai multe deodată, la fel cum are dealu mai multe culmi. Iar satu nostru l-a făcut un cioban venit de peste munte, Runceanu îi zicea, care a găsit aici izvoare și pășuni bune și n-a mai plecat; alții, din bătrâni, ziceau că numele vine de la «runcuri», de la poienile curățate cu securea. Iar sus, în poienile mari de sub creastă, spune, coborând glasul, nu-i bine să te prindă noaptea de unul singur: acolo, își întind ielele hora, și cine le vede jocul sau calcă pe locul bătătorit de ele nu mai rămâne om întreg multă vreme, că    e atins de vânturi, adică de vârtejul ăla ce îl fac ielele. Păi nu l-am avut pe a lu Iosif? Era băiat tânăr, bun de însurat, și l-au atins vânturile când s-a dus la coasă – ziua-n amiaza mare s-au arătat dinspre poiană femei frumoase care jucau și, uite-așa, mergeau rotocoale prin fân! Săracu… luni de zile se trezea noaptea, se îmbrăca frumos, ca de horă, și mergea în marginea pădurii, că zice că îl chemau. Ajunsese de slăbise, abia se mai țînea pe picioare. Odată l-au găsit despuiat și cu mintea rătăcită, dincolo de Breb, altădată zice că l-a adus un om cu căruța, că îl găsise, hăt, spre Moroieni…”.

Femeile dau din cap și aprobă poveștile Vaniei. Încep să curgă amintiri cu ce spuneau bunicii – despre sacul cu galbeni spânzurat de creanga unui stejar, comorile îngropate pe dealuri, sau locurile pe unde însuși Negru Vodă a trecut. Irina, cea mai tânăra dintre ele, îmi explică: „Păi, și acum, prin grădini sau pe dealuri apar flăcări galbene și albastre, semn de comoară îngropată. Da ziceau ăi bătrâni că la flacăra galbenă poți să sapi, da la aia albastră nu, că e cu blestem. Bunu meu a văzut flăcări albastre lângă fânaț, da și-a făcut cruce și nu s-a dus să caute, a zis că lui nu-i trebuie blesteme, mai bine să trăiască cu cât are.”

Negru Vodă

Dar probabil cea mai vie legendă a locului este cea a lui Negru Vodă. Deși nici documentele istorice nu știu să explice exact cine a fost, oamenii din Runcu vorbesc despre el, de parcă l-ar fi văzut cu toții pe ulițele și pe dealurile satului. Doamna Gica îmi spune: „Păi, Negru Vodă avea loc de rugăciune peste deal, la Cetățeni, da drumurile lui erau pe-aci, pe la noi, că de-aia avem și azi loc de se numește Marginea Domnească. Trecea cu alai mare și el era așa, înalt și cu barbă, îmbrăcat în negru, ca un călugăr, călare pe un cal negru și numa coroana îi strălucea, de aur, pe cap, că de-aia îi și zicea Negru Vodă! Eu am fost la biserica de la Cetățeni și am văzut urmele lui în piatră, că s-a rugat la Dumnezeu să îl ajute și El i-a răspuns și a înmuiat până și piatra de sub tălpile lui!”

Adevărul este că sunt culmi, pe lângă satul Runcu, care merg prea drept ca să fie doar vechi cărări de oi. Una dintre ele urcă pieptiș dinspre sat, ține o linie aproape dreaptă multă vreme, ocolește doar unde stânca o obligă, și coboară apoi spre Târgoviște, la fel de hotărâtă cum a urcat. Localnicii o știu de mult sub un nume care nu li se mai pare ciudat, deși ar trebui: Marginea Domnească. Pe aici treceau, pe vremuri, drumurile care legau Câmpulungul de scaunul cel nou al țării, de la Târgoviște, pe aici au trecut probabil și Negru Vodă, și Mircea cel Bătrân, dar și Vlad Țepeș, care avea moșie la Vulcana-Băi, dată mai târziu în dar surorii sale.

Se lasă noaptea peste sat și peste poveștile lui. A doua zi urmează să urc pe Leaota, așa că îmi iau rămas bun de la vecinele ieșite la drum. Gica mă sfătuiește să mă duc spre peștera lui Bunea, cel care a scăpat de turci, ascunzându-se acolo și care apoi, în semn de mulțumire față de Dumnezeu, a făcut mănăstirea care există și azi – „Frumușeață de locuri e pe acolo!”.

Pe munte

Drumul spre Leaota nu are un semn de intrare. Se desprinde din marginea Runcului, ca un braț de pietriș care urcă spre mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, iar de acolo, tot mai îngust, spre pădure. E dimineață, aerul păstrează încă răcoarea nopții, iar praful drumului se prinde de bocanci, fin și alb. Sub talpă, totuși, piatra nu seamănă cu cea din Bucegi, muntele vecin, cunoscut de toată lumea. Aici e șist cristalin — cea mai veche rocă a acestor Carpați, rotunjită, fără muchii, fără scoici fosile ascunse în ea, așa cum au calcarele de dincolo de vale. De aceea, Leaota nu are chei, nu are pereți verticali, nu are peșteri de vizitat. Are doar culmi late, domoale, ca niște valuri vechi de piatră, tocite de timp, mult mai mult decât crestele zimțate ale vecinilor săi.

Pădurea începe imediat după ultima casă: fag amestecat cu molid, umbră deasă, miros de rășină și de pământ umed. Drumul forestier e brăzdat pe alocuri de urmele late ale tractoarelor coborâte cu lemn din munte. Undeva, la stânga, se aude apa Ialomicioarei — unul dintre nenumăratele fire de apă care pornesc de aici, din acest nod aproape neștiut de pe hartă, spre Ialomița, spre Dâmbovița, spre Argeș. La locul numit azi Cabana Leaota, un luminiș trecut de 1.300 de metri, miroase a lână. Stâna nu e departe. Din ceață iese un cioban și îmi strigă să stau la distanță de turmă și de câini. E singura ființă omenească întâlnită în ziua aceasta. Păstoritul a urcat pe cărările astea cu mult înaintea oricărui turist și, cel mai probabil, va mai urca multă vreme. Deasupra pădurii, jneapănul ia locul brazilor – tufe joase, dese, verzi-cenușii. Panta se domolește. Culmea se lățește și se lungește în curbe mari, aproape identice una cu alta, sub un cer care nu mai are nimic deasupra lui. E un mers de anduranță, nu de cățărat. Ierburile scurte sunt punctate, pe alocuri, de cimbrișor, iar vântul, aici sus, nu se oprește niciodată – amestecă mirosurile de ierburi și te învăluie cu ele. Pe o muchie de stâncă, la distanță, o capră neagră stă nemișcată câteva clipe, apoi dispare după creastă. Vârful Leaota, 2.133 de metri, nu se anunță cu nimic anume: un stâlp și un orizont care se deschide brusc, în toate părțile deodată. Dar ce priveliște de vis! Spre nord, crestele Bucegiului par tăiate cu dalta, iar alături, lama subțire a Pietrei Craiului; spre vest, peste valea Dâmboviței, spinările line ale Iezerului. Jos, în culoarul dintre munți, satele risipite ale Rucărului și Fundatei sunt doar niște pete mai deschise pe verdele închis al pădurii. Sus, singurul lucru care nu se oprește nicio clipă e vântul, iar jos, poveștile oamenilor.