• Românul s-a născut poet! Dar această vorbă veche nu înseamnă că toți am putea să scriem poezie, ci că poporul român are o creativitate uimitoare! Am înțeles acest lucru mai bine încercând să scriu despre ultimele invenții românești. M-am trezit în fața unei liste impresionante, din care am ales cu greu câteva exemple, fiecare fiind, în sine, excepțional •

Pâinea cu făină de măceșe

Ce ciudat! Să vorbesc despre pâinea bunicilor mei, făcută la țest sau în cuptorul de cărămidă, care întotdeauna se închidea cu rugăciuni și o cruce mare chiar aici, în aula Universității din Bacău, în prezența celui mai avansat robot umanoid, Ameca! Dar interlocutorul meu este doamna profesoară Nicoleta Vartolomei, cea care a inventat… pâinea cu făină de măceșe. Prezență optimistă și luminoasă, bucuroasă pentru oportunitatea de a-și face cât mai cunoscută descoperirea, doamna Vartolomei mi-a explicat: „În primul rând, pâinea cu făină de măceșe este o inovație, nu o invenție. Am pornit de la ideea de a face o pâine mai hrănitoare, dar care în același timp să conțină mai puțini aditivi și conservanți. Așa am ajuns la soluția cu făina de măceșe, care de fapt se adaugă, într-o anumită proporție, în aluatul clasic.

A ieșit o pâine care a rezistat câteva zile mai mult chiar fără conservanți, mult mai hrănitoare, pentru că are multă vitamina C, antioxidanți și toate celelalte proprietăți ale măceșelor. Pentru inovația asta am primit o medalie de aur la salonul de inventică!”. Povestea, spusă așa, pare simplă. Dar ceea ce se află în spatele ei este… multă muncă. Habar nu aveam că cineva în România face cercetări, la nivel universitar, despre ce înseamnă pâinea, dar da, așa ceva chiar există!

Doamna Vartolomei a ajuns la această soluție cu făina de măceșe făcând un studiu doctoral de câțiva ani. A studiat mai multe variante de lucru, înainte să își dea seama că măceșele sunt cea mai bună alegere. Apoi au urmat experimentele – de la încercări cu diferite proporții de făină, până la degustări „în orb”, cu martori care dădeau note în funcție de gust sau culoare. Deși pare neobișnuit pentru România, unde măceșele cresc peste tot, o provocare a fost să găsească chiar făină de măceșe:

„A fost o surpriză să descopăr că, de fapt, în România nu există această făină de măceșe. Se găsește la magazinele naturiste, dar importată din Republica Moldova sau Bulgaria, și calitatea nu este extraordinară. Pentru cercetarea noastră, în cele din urmă, am cules noi măceșe, le-am uscat și le-am măcinat. În felul ăsta, am verificat și ce granulație ar trebui să aibă”, îmi spune doamna Vartolomei. Oricine face pâine de casă poate adăuga făină de măceșe în rețetă – pâinea va avea o culoare mai roșiatică, dar va ține mai mult și va fi mai hrănitoare. Dorința doamnei profesoare este ca această inovație să ajungă la marile fabrici de pâine, și în felul acesta, cu toții să avem pe masă o pâine mai curată și mai bună. Au ajutat-o în acest demers tehnologia și straniul robot cu față umană, Ameca?

Da, și se pare că tehnologia modernă ajunge cumva până și în pâinea noastră cea de toate zilele: „Pe de-o parte, gândiți-vă că atunci când doream să cercetez o carte, cu anumite studii, trebuia să aștept la bibliotecă zile întregi, până îmi venea rândul la ea, așa era înainte. Această problemă a dispărut – cărțile sunt digitalizate, toată lumea are acces la toate cărțile online, este un câștig uriaș. Cât despre robotul Ameca, este un asistent extraordinar: o informație pentru care eu stăteam poate săptămâni întregi în bibliotecă, pentru a o sintetiza, el o livrează în câteva minute, cercetând toate sursele posibile. În cercetare este ceva excepțional!” Am rămas, așa, pe gânduri, privind către robot și către sala înaltă a Universității. Ce a mai supraviețuit din ritualul aproape mistic de facere a pâinii, pe care îl știam de la bunica? Doamna Vartolemei mă lămurește: „Credința și gândul bun întotdeauna vor conta atunci când faci o pâine. Chiar și în condiții de laborator și de cercetare am observat asta, deși nu se poate explica – starea sufletească a omului, pur și simplu, influențează calitatea pâinii. Dacă am avut o zi proastă sau am fost nervoasă sau au existat tensiuni în echipă, aluatul, pur și simplu, nu a dospit, la final nu a ieșit ce trebuia. Oricât ar avansa tehnologia, fără partea umană, sufletească, nu cred că se poate. Întotdeauna va conta”.

Pixul inteligent

Există un pix mai deștept decât cel care îl ține în mână! Un pix care vibrează ori de câte ori nu scrii corect gramatical! Da, da, ați citit bine! Nu ai pus o cratimă unde trebuia, pixul vibrează. Nu e plural corect sau ai uitat un „i”, vibrează. Ca să aflu povestea acestei invenții, am mers la Brașov și… surpriză: inventatorii sunt niște puștani de liceu gata de fapte mari. Și cine spune că tânăra generație este pierdută, că tinerii nu mai citesc și viitorul este sumbru ar trebui să îi întâlnească pe Ovidiu Pică, Daria Văsii și Raul Ciobanu, cei trei care au inventat pixul inteligent. Eu mi-am dat întâlnire cu Ovidiu Pică. Nici măcar nu a terminat liceul, acum trece „într-a doișpea”. Locuiește într-un cartier rezidențial nou, are propria garsonieră, camera lui seamănă cu un laborator, plină de ecrane curbate și calculatoare performante. Întâlnirea a fost stabilită într-o anumită zi pentru că, s-a scuzat el, „am un program încărcat”. Asta, în timpul vacanței de vară… Înalt, sportiv, relaxat și amabil, Ovidiu mi-a explicat: „Dorința noastră a fost să facem un instrument care să ajute elevii. Am pornit de la ideea unui pix de jucărie, pe care Daria, colega mea, l-a avut în copilărie – un pix cu butoane pentru răspunsul corect. Noi am zis să facem un pix care să vibreze atunci când nu scrii corect gramatical. A fost destul de greu de realizat, mai ales că nu toată lumea, de exemplu, ține în același fel în mână un pix – unii îl țin mai înclinat, alții mai drept… or, noi am fost nevoiți să facem un senzor gravitațional cu memorie, pe care să îl integrăm în acest pix, ca să recunoască toate aceste detalii ale fiecărui utilizator. Ca să nu dăm elevului soluția fără să gândească, pixul poate doar să vibreze atunci când greșește și el trebuie să analizeze ce greșeală a făcut. Dar pixul poate să fie conectat și la un telefon sau o tabletă și acolo poate să apară explicit greșeala și cum poate fi ea corectată.” Pentru această invenție, grupul de elevi de la Colegiul de Științe „Grigore Antipa” Brașov a luat premiul cel mare la concursul Samsung Solve for Tomorrow. Dar aceasta este doar una dintre invențiile lor. Multe alte lucruri, făcute cu inteligența artificială, nu sunt cunoscute, de la poezii cântate cu voce împrumutată de la artiști contemporani, ca să fie mai ușor de învățat de elevi, și până la programe care automatizează postările pe rețelele sociale. La ce lucrează acum Ovidiu? „Am 40 și ceva de angajați… virtuali, adică roboți, nu persoane adevărate, și cu ei fac un program care să identifice cele mai bune locuri din România pentru amplasarea panourilor solare generatoare de electricitate.” Au urmat explicații tehnologice care m-au făcut să mă simt bătrân, într-o lume tot mai de neînțeles pentru mine – „tokeni”, „skill-uri”, „block-chain-uri”… a trebuit să îl opresc pe Ovidiu la fiecare propoziție, să îmi explice termenii. Și, din ce am înțeles, nu sunt termeni doar pentru cunoscători, este lumea generației de azi, așa cum e-mailul și internetul au fost în generația mea. „Stați liniștit, mi-a spus el, nimeni nu știe cu adevărat care sunt limitele și impactul noilor tehnologii. Cursa în lume nu este neapărat pentru dezvoltarea ei – asta o au câteva companii, ci pentru cum reușim noi, oamenii, să ne adaptăm la ele și să le folosim. În următorii 5-10 ani, inteligența artificială o să fie peste tot, dar vor rămâne și domenii în care nu o să poată face mare lucru”.

Înainte de plecare, am vrut să știu dacă nu cumva Ovidiu este unul dintre acei tineri care stau închiși toată ziua în fața calculatorului. Nici vorbă: „Ha, ha! Nu sunt acel gen… fac mult sport, fac și modeling, am o iubită cu care ies în oraș, am prieteni și viață socială. Încerc să păstrez un echilibru între muncă și timpul pentru mine, nu stau mai mult de opt ore în fața calculatorului.” Am plecat de la el bucuros că am văzut o față luminoasă și frumoasă a noii generații, de multe ori blamată sau prea puțin cunoscută, dar care este creativă, muncește și este perfect adaptată la noile timpuri.

Bragă bio

Și la Bacău, și la Brașov, căldură mare, monșer! Unde să mă duc? La Galați, că poate găsesc vreun turc cu fes roșu, să îmi dea o bragă rece și bună! Dar, ajuns la Galați, nu am găsit nici turc, nici fes, însă l-am întâlnit pe Cristian Gheorghiu, cu inovația sa excepțională – braga bio! Pentru cei care nu ați apucat anii ‘30 la Balcic, când tot turcul ședea la umbră și vindea bragă, aceasta este o licoare tulbure, de culoare închisă, făcută din făină de mei sau mălai, apă, zahăr și drojdie. Este o străveche băutură a turcilor nomazi din Asia Centrală, răspândită în timpul Imperiului Otoman, până în Balcani. Expresia populară „ieftin ca braga” provine din trecut, când nu exista coca-cola sau pepsi și era cea mai accesibilă și ieftină băutură rece, numai bună pentru zilele călduroase de vară. Pe măsură ce au apărut sucurile de astăzi, braga a dispărut, însă Cristian a apucat epoca în care, copil fiind, braga era un deliciu al verii, o vindeau oamenii la poartă, rece și proaspătă. Așa că, la unul dintre saloanele de inventică de la Galați, s-a prezentat cu „braga bio”, adică aceeași veche băutură, făcută însă din ingrediente certificate, curate. A câștigat medalia de aur și, în plus, s-a trezit cu o coadă uriașă la standul său, oameni care doreau să bea un pahar din braga rece de altădată! „Ăsta a fost începutul”, îmi explică Cristian în mica lui făbricuță de bragă. „Astăzi suntem aici – cererea de bragă a fost atât de mare, încât nu mai puteam să o fac tradițional, în oală. Am inventat și un aparat care să o producă, păstrându-i toate calitățile, de la gust la aspectul de nectar. A fost o investiție destul de mare, așa că am accesat fonduri europene. Apoi am instalat dozatoare în tot orașul Galați, în așa fel încât oricine să poată merge cu sticla și să își ia câtă bragă dorește.” În spatele lui Cristian este o instalație care arată ca o navă spațială – cilindri sub presiune, ceasuri de supraveghere, țevi cu trasee anume gândite pentru răcire etc. Alături îi sunt soția și mama, căci braga bio a devenit, între timp, o mică afacere de familie. Scoate din frigider o sticlă rece de „bragă boierească” și îmi pune un pahar. Braga e ca un nectar cu gust dulce-amărui, o minunăție! Și hrănitoare, și răcoritoare, și sănătoasă, pentru că nu are conservanți, de o mie de ori mai bună decât orice suc colorat artificial. Așa se explică probabil cozile de la automate, copiii fiind primii clienți. Dar, pentru cei mari, Cristian a îmbunătățit rețeta – a făcut și o bragă energizantă, pentru sportivi, dar și una afrodisiacă – „BragaSutra”.

„Din păcate, cei care doresc să guste din braga noastră trebuie să vină la Galați. Braga este o băutură sensibilă, care fermentează foarte repede, nu se poate consuma decât proaspătă, așa că nu putem nici trimite în țară, nici comercializa prin magazine. Dar asta, cumva, este și garanția calității – cei care vor bea o bragă la Galați vor avea parte de o băutură unică!”

Tinerețe fără bătrânețe

Iași e un oraș obișnuit cu ideile mari: aici s-a deschis prima universitate modernă a țării și tot aici a funcționat Junimea, una dintre cele mai influente societăți literare românești. Nimic din arhitectura lui, însă, nu te pregătește pentru laboratorul din spatele Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”, unde niște mese îngropate în fire, plăcuțe electronice și cutii cu așchii de titan țin loc de decor. N-ai zice că miroase a viitor, ci a cositor topit și a cafea rece, în pahare de unică folosință. Și totuși, aici, treizeci și opt de studenți – cei mai mulți de la Bioinginerie Medicală și câțiva de la Medicină – au deprins, aproape din senin, o meserie pe care n-o predă nicio facultate din lume: aceea de a construi o inimă care să nu obosească niciodată.

Invenția nu a început într-un laborator, ci într-o poveste de viață. Alexandru Pleșoianu a studiat mai întâi economia, apoi ingineria mecanică, și abia la capătul acestui ocol a ajuns la bioinginerie medicală – domeniul în care avea, într-un final, să-și găsească rostul. Întâlnirea cu soția lui, medic cardiolog, i-a limpezit alegerea, iar undeva, mai adânc, a rămas o pierdere din copilărie, pe care o descrie ca pe o chemare îndepărtată: dorința de a face ceva, cândva, pentru cei loviți de o boală de inimă. În timpul masterului lucra deja la dispozitive care sprijineau o inimă bolnavă fără s-o înlocuiască, iar doctoratul i-a fost dedicat aproape în întregime chirurgiei cardiace. Undeva, pe drum, ideea unei inimi artificiale complete – nu un sprijin, ci un înlocuitor – s-a cristalizat și a rămas nespusă ani la rând, ca o partitură știută pe dinafară, dar niciodată cântată în public.

Ocazia a venit în 2022, odată cu lansarea competiției internaționale HeartHackathon, care provoca echipe de studenți din toată lumea să construiască o inimă artificială. Pentru Pleșoianu, concursul a fost pretextul de care avea nevoie ca să scoată ideea din sertar. N-a selectat pe nimeni: echipa s-a strâns firesc, mai întâi din studenții cu care lucra deja, apoi din oricine a dorit să participe. Printre cei rămași din prima generație a proiectului e și Vlad Onceanu, azi doctorand, care s-a alăturat echipei încă din anul patru de facultate. Ana Bunduc și Otilia Pintilii, studente la Bioinginerie Medicală, aveau să ajungă, câțiva ani mai târziu, până în Japonia, alături de coordonatorul lor. Robert Gatman, tot de la Bio­in­ginerie, avea să explice mai apoi, în fața presei și a juriilor internaționale, cum poate un pacient să-și urmărească propria inimă artificială direct de pe telefonul mobil, iar Cosmin Manea s-a ocupat de dispozitivul care alimentează întregul sistem – motorul din spatele motorului, cel pe care nimeni nu-l vede și fără de care nimic nu bate. Munca a fost, de la un capăt la altul, voluntară, strecurată printre cursuri care în unele zile țineau de dimineața până seara. Un an, participarea a fost posibilă pentru că absențele se treceau cu vederea; anul următor, prezența la curs a devenit obligatorie, iar echipa s-a rărit, venind pe rând câte unul sau doi, cărând cu ei bucăți dintr-un proiect pe care nu-l mai regăseau întotdeauna cum îl lăsaseră. Pleșoianu ajunsese să coordoneze aproape treizeci de oameni care veneau când puteau, printre cursuri și gărzi de spital. N-a existat, spune el, niciun motiv de plângere – doar adaptare, întâlnire după întâlnire, șurub după șurub.

Pleșoianu a insistat pe un singur element în mișcare: o pompă suspendată într-un câmp magnetic, care nu atinge nimic din jur, ca o planetă ținută pe orbită doar de propria ei forță. Ideea a găsit un aliat neașteptat într-un motor elvețian atât de bine făcut, încât producătorul lui estimează aproape un secol până la prima defecțiune – mai mult decât o viață de om. Titanul a venit aproape de la sine: biocompatibil, ușor, testat deja în șolduri și valve, dar niciodată până acum propus să fie chiar inimă. Rezultatul a fost botezat MAVIS: o inimă de cel puțin trei ori mai mică decât orice alt dispozitiv, gândită să încapă în pieptul unui copil și, în același timp, să țină în viață un adult. Alături de ea, echipa a construit și o variantă pentru nou-născuți, de numai patru centimetri, cât un vârf de deget, capabilă totuși să pompeze doi litri de sânge pe minut – exact cât are nevoie o inimă abia pornită la drum. Alternativele existente, spune Pleșoianu, costau cel puțin 190.000 de dolari, erau zgomotoase și rezistau, în medie, doar șase luni.

În Octombrie 2023, la Dallas, în fața altor șapte echipe din toată lumea, MAVIS a adus României marele premiu pentru cea mai longevivă inimă artificială de pe planetă. La puțin timp, Pleșoianu avea să spună că echipa lui a impresionat comunitatea științifică, venind dintr-o țară despre care puțini știau ceva. Peste doar câteva luni, proiectul avea să fie numit acasă Ino­vația Medicală a Anului. Au urmat zeci de alte premii, în întreaga lume. Și dacă unii cred că suntem la un pas de a atinge tinerețea fără bătrânețe, iar alții se întreabă ce și cum simte o inimă de titan, peste trei sute de mii de copii din întreaga lume, care au nevoie de un transplant de inimă, privesc cu speranță către România.