Înserare cu dinozauri

De la confluența Văii Oltului cu Lotrul și până în Brezoi sunt doi kilometri. Doi kilometri de asfalt în care simți că ai intrat, cumva, într-o altfel de poveste. E de ajuns să-ți plimbi privirea de pe culmile zimțate și împădurite care străjuiesc valea, până departe, în punctul fix, mereu liniștitor, în care munții sunt doar o umbră întunecată care se confundă cu cerul. E un drum vechi cel pe care mă aflu acum. Una dintre trecătorile esențiale ale istoriei, o cale de acces între nordul Olteniei și sudul Transilvaniei. Cândva, o graniță care despărțea două țări cu oameni care vorbeau aceeași limbă.

Am ajuns în Brezoi. Trec mai departe pe lângă blocurile mici, îmbătrânite deja de timp, ale socialismului, pe lângă parcările unor hipermarketuri din care pornesc abrupt păduri, prin dreptul unor vile elegante, mărturii scorojite ale prosperității interbelice, prin tot noianul de BCA, termopan și țiglă metalică al lumii în care trăim azi. La marginea orășelului, într-o poiană din apropierea râului, un alt festival de muzică e pe cale să înceapă. Prezentul lui Iulie 2026 își vede nestingherit de realitatea lui, până când asfaltul se îndepărtează de oameni și începe să șerpuiască pe serpentine înguste, tot mai sus de-a lungul râului, prin păduri, spre munte. Liniștea e simplă: o mare de verde acoperită de un albastru uriaș, în care se odihnesc cuminți fâșiile albe ale norilor. Apoi, dacă nu liniște, atunci măcar blândețe ar putea fi mănunchiul de case din satele Valea lui Stan și Păscoaia, pajiștea de lângă asfalt pe care pasc câțiva cai și capre, singurătatea demnă, mâncată de ploi și timp, a câtorva acoperișuri de șiță din Săliștea, școala de aici, devenită azi Muzeul Fluierelor Lumii, magazinul și terasa de vizavi, în care o mână de bărbați, trecuți toți de prima tinerețe, s-au strâns pentru încă o zi să-și ciocnească paharele și să-și vorbească viețile. O viață care se răsucește și mai departe, în serpentine, de-a lungul apei Lotrului. Mai sus de Săliștea, apa asta a fost strânsă de oameni într-un lac, nu neapărat pentru ca toată splendoarea verde, albastră și albă de liniște, blândețe și viață să-și găsească o oglindă, cât pentru ca lumea să meargă înainte cu hidrocentrale, baraje și stâlpi de curent. Și lumea merge înainte, odată cu asfaltul. Tocmai am intrat în Malaia. În dreptul indicatorului, se află un parc de distracții în care pasc încremeniți zeci de dinozauri animatronici. Am ajuns. Lumina scade, albastrul cerului se adâncește: se înserează. Munții își coboară culmile pe oglinda apei, o umbresc încet și se scufundă înăuntru.

Lotrii de pe Lotru

La începuturi, spune o legendă locală, s-au aflat trei lotri: Mălai, Ciungu și Voinea. Trei haiduci care au hotărât cândva că din prada strânsă de-a lungul vremii în trecătoarea Oltului, pot întemeia sus, în hățișurile împădurite unde obișnuiau să se ascundă, trei cătune: Malaia, Ciunget și Voineasa. Conform documentelor medievale, acest „cândva” trebuie să fi fost înainte de 1515, anul când toponimul Malaia apare pentru prima oară în hrisoavele domnitorului Neagoe Basarab. E o așezare veche Malaia. Nici nu putea fi altfel. Pentru că, ascuns sub pădurile de brad ale Munților Căpățânii pe o parte, și cei ai Lotrului, pe cealaltă, cu poieni și lunci mănoase, brăzdate de ape repezi, cu o vale suficient de largă, săpată de râu pentru ca oamenii să-și bătătorească, la rândul lor, drumurile și potecile, locul ăsta a avut, dintotdeauna, toate darurile de care viața avea nevoie ca să se înfiripe și să rămână. Pământuri mănoase, piatră, lemn, apă. Dacă Mălai, Ciungu și Voinea au existat cu adevărat, haiducia nu i-a ajutat prea mult atunci când vor fi trebuit să-și clădească viața. Un lucru e sigur: nu prin pumnale, curaj și ambuscade s-a câștigat bogăția de aici pe vremuri, ci doar prin răbdare, migală și muncă. Povestea veche a țării în care trăim: o lume de păstori, pădurari și agricultori în care, cu vremea, s-au amestecat firesc și românii veniți cu turmele de oi de peste munții de aproape, ciobanii din Mărginimea Sibiului, ungurenii dintr-o altă țară. Timp de sute de ani, viața a mers, în același fel, împreună, încet, mai departe. Abia cu prosperitatea câștigată în urma războiului de independență, lucrurile au început să se schimbe cu viteza frenetică a industrializării. Lemnul a devenit cu adevărat o afacere, o bogăție numai bună de concesionat unei societăți cu capital străin, iar așezările de pe Valea Lotrului s-au umplut nu doar de muncitori, ci și de maiștri, constructori de drumuri, mecanici și administratori italieni. În 1904, la Brezoi, se înființa și Societatea de exploatare a pădurilor „Oltul”. În doar câțiva ani, plutăritul arhaic fusese înlocuit de o cale ferată forestieră cu ecartament îngust, în vagoanele căreia locomotivele cu aburi transportau nu doar lemne, ci și muncitori și localnici. Timpul, măcar pentru unii, a început să însemne bani și să nu mai aibă răbdare. Dar ceva din logica lumii vechi încă se păstra acolo, sus.

Pe lângă averea dobândită din exploatarea pădurilor, liniștea încă uriașă a locului trebuie să fi fost un alt motiv pentru care familia Brătienilor a hotărât că merită să-și cumpere atunci, la începutul secolului XX, la Malaia, o moșie mare cât un munte. Pe lângă case, dependințe, stâne de oi și o pistă de aterizare pentru avion, în 1925, Lia și Vintilă Brătianu au avut grijă să lase în urma lor și o fântână și o cruce mare de piatră. Apoi, pe Valea Lotrului au trecut, în acele timpuri ale oamenilor de afaceri, și armatele din două războaie mondiale. Destui din cei care au luptat atunci au rămas să se odihnească aici, pe culmi și pe văi, pentru totdeauna. În urma războaielor, s-a construit o pace și o linie de cale ferată nouă, lungă de 55 de kilometri, distanța exactă dintre Brezoi și Voineasa. Iar oamenii de aici, aceiași dintotdeauna, au mai trebuit să se deprindă cu ceva după italieni, Brătieni, monarhie și războaie; un cuvânt nou, sinonim cu puterea absolută: comunismul. În numele lui, de la jumătatea anilor 60, lumea avea să se schimbe încă o dată. Apele vijelioase ale Lotrului aveau să fie strânse în trei lacuri diferite, Vidra, Malaia și Brădișor, cât să producă sute de megawați de energie. Pentru asta, mii de oameni din toată țara au sosit aici, în munți, la muncă. Au fost construite blocuri, drumuri, școli, dispensare și magazine. Calea ferată a fost înlocuită de șosea, luncile mănoase de lacuri, lumina de la opaiț de cea de la becuri. La începutul anilor 80, însă, odată cu încheierea ultimelor lucrări de la hidrocentrala Brădișor, în Malaia a fost iarăși liniște. Lumea s-a întors, schimbată, la lucrurile de demult, lucrurile pe care, de fapt, oamenii de aici nu le pierduseră niciodată: pădure, pământ, animale, apă. O logică veche a muncii, fără (sau cu prea puțini) bani, de neînțeles pentru cei tineri. A urmat părăginirea anilor 90: tot pustiul și rugina care s-au așezat peste avântul socialist și i-a făcut pe mulți să plece în căutarea unui viitor mai bun. Apoi, odată cu anii 2000, cu fondurile europene și cu noile societăți private de exploatare forestieră, timpurile s-au urnit din nou, într-o altă direcție. Sunt mai bine de 20 de pensiuni astăzi, doar în Malaia. În una din ele, înnoptez și eu.

Strada Valea Satului

S-a întunecat; e ora liliecilor. Pe șosea s-au aprins felinarele. Un ultim tir cu lemne coboară încărcat spre Olt. La scurtă vreme, îl urmează, pășind atent, egal, doar pe linia albă trasată pe marginea asfaltului, o pisică. Apoi, liniște. Liniște cât să aud un câine lătrând departe, liniște cât să ascult vuietul apei la intrarea în lac, concertul în la minor al unui cor de broaște, adierea unui vânt de vară care mângâie frunzișul pădurii. Munții sunt ascunși acum în apele unui lac care nu a existat. Tot ce mai am de făcut e să-i caut pe oameni.

Soare! Am luat-o la pas, pe șosea, în căutarea unui trotuar care să mă ferească de mașini, motociclete și tiruri. Îl găsesc abia în dreptul școlii. O școală renovată, mare, cu terenuri de joacă și verdeață, așa cum ar trebui să arate toate școlile rurale ale unei țări europene. Străzile pe lângă care trec nu mai sunt de mult ulițe. Au nume – Mocirle, Brădet, Șipotului, Trandafirilor –, asfalt și indicatoare spre pensiuni. Casele, în marea lor majoritate, sunt mari, de zid, așezate pe văi una lângă alta, de jos, de la șosea, și până sus, la buza pădurii. Ici și colo însă, ca în Săliștea, mai poți vedea urmele de lemn ale trecutului, bârne, pridvor și șiță, semnele de blândețe ale unor vremuri apuse. Trec pe lângă un zid acoperit de o pictură naivă, care încearcă să spună o poveste idilică despre Malaia de altădată, apoi pe lângă magazine, o terasă cu restaurant și o stație de autobuz. Văd oameni, destui, care urcă încet, tăcuți, pe strada Valea Satului, se opresc în dreptul bisericii noi și se închină, apoi în dreptul celei vechi, unde se mai închină o dată, apoi pășesc, la fel de tăcuți, mai departe, în sus. Îi urmez până în locul unde Valea Satului se întâlnește cu strada Brătienilor, iar Nelu Păun strânge știr într-o găleată de plastic, pentru rațele sale. Cele mai bune lecții de istorie sunt cele în care îți povestești viața în papuci, zâmbind.

„S-născut înainte de baraj, în ’51. Nici nu băgaseră curentul. Era zonă sălbatică la noi; sălbatică, adică neumblată. Bine, din ce știu, o mai umblaseră italienii înainte, Brătienii, războaiele. Da’ toate astea erau duse când m-am născut eu. De la Brătieni, din tot ce au avut ei la noi, și au avut multe, azi au rămas doar fântâna și crucea de piatră. Să mergi să le vezi; tot în sus sunt, te duce poteca și vopseaua aia, cum îi zice?, marcajul… Cât am fost copil era o viață, nu că grea, că-l mânii pe Dumnezeu dacă zic asta, da’ nu erau atâtea cum sunt acum. Laptele, brânza, mămăliga. Astea erau baza! Și era destul! Mama fierbea laptele în ceaunul de mămăligă, și noi, patru frați eram, dădeam roata la ceaun cu o lingură de lemn în mână. A fost… Pe atunci, nu era om să n-aibă vaci, cai și măcar vreo 10 oi. Se mai făcea și negoț; se pleca de aici cu șiță, cu mere și o luam în jos spre Olt. De acolo, mergeam spre Dunăre. Grupuri, grupuri. Și o lună făceai pe drum. Altfel, bărbații la pădure, femeile cu gospodăria. Muncă, muncă, fără luxul de acum…” Nelu Păun s-a oprit să salute o femeie care urcă, cernită, asfaltul de pe Valea Satului. „La cât e înmormântarea?”, o întreabă. „Las’, c-afli tu când bat clopotele”, răspunde femeia și urcă mai departe. E iarăși liniște cât să se audă cântecul unui cocoș. „Asta”, zice Nelu, și zgândărește pentru o clipă asfaltul cu privirea.

„Cu opinci în picioare și traista la spinare”

„Am rămas orfan de tată la aproape 14 ani. A murit la pădure, pe loc. A căzut un buștean pe el și aia a fost. Eu tocmai mă gândeam să plec de aici, să mă angajez la uzinele Dacia. A plâns mama să nu mă duc, că-s cel mai mare dintre frați, pe ea cui o las?, zicea. N-am lăsat-o. M-am dus și eu la pădure, după tata. Doar că eu n-am murit, uite-mă.” Și Nelu zâmbește. Zâmbetul stingher al unui om care a rămas. Copil, a lucrat la „degajări cu secera, la descopleșit, cu opinci în picioare și traista la spinare”. De dormit, dormeau în pădure. „Făceam barăci, cabane finlandeze, cu vatră pe mijloc și horn, și o stănoagă. N-aveai pat. Puneai cetină pe jos, făceai focul, și uite așa, unul lângă altul, 10-15 copii dormeam.” I se luminează chipul. Și povestește iar: „Dar eu mai aveam grijă și de oile unchiului. O sută avea. Le ținea prin zăvoaie. Te pierdeai prin zăvoaiele noastre pe atunci… Și seara venea și el la mine, la oi, cu o lansetă în mână. Ăla pescar! Cele mai bune muște de momeală el le făcea! Dădea de câteva ori, țac, țac, țac, și dacă vedea că nu mușcă, se muta mai departe. Era lipan pe atunci, clean, mreană, păstrăv… Bine, la clean și mreană nu se uita nimeni! Țin minte: se lăsa ceața pe Lotru și eu cu oile după mine, mă tot uitam la unchiu’: țac, țac, țac. Și odată îl vedeam: un lipan, doi lipani, trei lipani… Hai, mă, acasă, să-i frigem, zicea. Și o luam cu oile spre casă amândoi, așa, spre noapte, și când ajungeam, mâncam la lipan până mă săturam… Azi? Lipan? Un’ să mai fie? Că dacă au făcut baraj și au regularizat apa, n-au mai fost bolovani sub care să se ascundă peștii! Aia e… Se schimbă lumea, rămân amintirile!”

În 1966, pe când Nelu Păun avea 15 ani, a început construcția barajelor de pe Lotru. „Cele mai bune pământuri, alea din luncă, pe care aveam porumbul și cartofii, ni le-au luat! Inițial, au vrut să ne mute de aici, să ne inunde de tot. Dar ne-am opus. Uite așa se plimba Ceaușescu cu elicopterul și ne făcea cu mâna când se gândea să verse apa pe noi! Bă, nu plecăm!, îi strigam de jos. Și ne-au lăsat să rămânem. Dar peste noi au venit oameni din toată țara. Mai ales moldoveni. Au venit cu sumane, cu obiele, cu buhaiuri. Noi n-aveam de astea pe aici. Cam 15 colonii muncitorești s-au construit în zona noastră. S-au făcut blocuri supraetajate, creșe, cinematograf, alimentări… De toate găseai în alea! Ai noștri, când au văzut așa, s-au lăsat de munca la pământ și se duceau la magazin să cumpere. Mai era și scandal cu ăștilalți, care ziceau nu mai lua, mă, de aici, du-te și creșteți, că tu ai de unde! Vreo 10 ani și mai bine să fi durat. După care, vorba aia: moldovene, fă-ți bagajul, că s-a terminat barajul! S-a terminat. S-a băgat curent, salarii, s-au făcut casele de piatră, a venit gargara de după ’90, unii și-au găsit service prin alte părți, au apărut pensiunile, am evoluat, ne-am încâinat, eeh…” Și Nelu Păun face un gest de lehamite cu mâna. „Acum îl aștept pe fii-miu. După ce o veni, mă duc și eu la înmormântare.” Îl întreb cine a murit. Se miră: „Au dat și la televizor! O fetiță de-a noastră. În Maramureș s-a întâmplat. Dar taică-su-i de aici, din Malaia!” Îmi iau rămas bun de la Nelu Păun și rămân cu ciripitul de vrăbii. Nu mai urcă nimeni pe Valea Satului. Lumea s-a strâns în curtea unei case și așteaptă sosirea preotului. Liniștea de aici zumzăie mai tare ca lăcustele. Ne salutăm tăcuți din priviri. Las asfaltul în urmă, urmez o potecă de iarbă până la gardul unei grădini și strig.

Nucul familiei Nucă

„Vai de mine…”, spune Valentina Nucă și îmi deschide poarta. „S-bolnavă. Mă doare aici, după cap, și mi-a cuprins și umerii.” Îmi arată unde o doare; o femeie într-o grădină cu un nuc bătrân, uriaș, prin frunzișul căruia se văd, până departe, munții. Sunt două case în grădina asta. Una, ceva mai nouă, de zid, și o alta din lemn, mult mai bătrână ca nucul. Intrăm în cea nouă, de zid. „Cam de când a murit bărbatul meu mă simt așa. Sunt patru ani de atunci. Alețaimăr a avut. Stați, stați.” Stau. Se așează și ea. Îmi povestește, în timp ce vocile de la televizorul din cameră dezbat criza guvernamentală, cum soțul ei a căzut de pe un fânar și cum, după un timp, a început să-și uite prezentul, să se trezească noaptea și să vrea să plece spre casă, spre mama lui, din Săliștea. „Copil credea că e, copil…”

80 de ani are Valentina Nucă, dar privirea ei pare mai veche de atât. Nu bătrână, veche. Ca și cum, înăuntrul ochilor cu care mă privește, se află straturi și straturi de viață. Îi spun că am venit să-i ascult povestea. Oftează: „De la 6 ani am legănat la frați. Tata pleca la pădure, mama la fân sau la sapă, frati-miu mare cu oile, eu stam cu copiii. Greu era, că eram 12. De dormit, dormeam toți într-un pat, ca peștii, în dungă. Din 12 frați, doi sunt prin Australia, doi prin America… Trece viața, trece…” și Valentina caută telecomanda să oprească televizorul. O găsește, mai aruncă o privire spre oamenii de pe ecran, „proștilor”, zice și închide. Pentru o vreme, nu se mai aude decât ticăitul ceasului de pe perete. Apoi femeia povestește din nou: „Nu ne lipsea nimic pe atunci. Era liniște în Malaia. Liniște mare. Aveam oi, cai, vaci… Numai mie, parcă, îmi lipsea ceva. Copilărie, d-aia, cum vedeam la alte fete. Că ele se mai strângeau, se mai jucau, mai vorbeau una cu alta, eu, cu legănatul la frățiori… Ceva, ceva, mai făceam eu pe furiș: coseam. O văzusem pe mama cum face și făceam și eu ca ea, pe ascuns. Păpuși îmi făceam! Le pitulam să nu le vadă mama și, cum adormeau frățiorii, le scoteam fuga să mă joc! Și mă tot măream, și începuseră horele, și eu n-aveam voie să mă duc… Până într-o zi, aproape 16 ani aveam, când m-a bătut mama c-am avut curajul s-o înfrunt și, țin minte și azi, pe un mușuroi am stat și am plâns: Doamne, mi-am zis, care băiat o veni primul să mă ceară, p-ăla îl iau! He!”, zâmbește Valentina.

Un zâmbet de fată de 16 ani. „N-a trecut mult timp. Încă iarnă era și nu mai aveam fân. Tata era la tăiere de pădure, unde e locul cu dinozauri. Și mi-a zis c-a dat mugurul de fag acolo și să vin cu caprele să mănânce. Și m-am dus cu caprele. Prin zăpadă mare m-am dus. Și când am ajuns, roșie toată la față eram și alb tot locul de zăpadă! Și am văzut că se uită cineva la mine! Dar știi, uitătură-uitătură, de nu știam unde să mă mai ascund! El era! Nucă al meu! Lucra și el la pădure, cu tata. M-a văzut și nu și-a mai luat ochii de la mine! 19 ani avea el, 16, eu. La o vreme, de Păresimi, s-a făcut horă-n sat și a venit și el de la Săliștea. M-am nimerit și eu, tot pe fugă. El, numa’ cu ochii pe mine! M-a jucat până m-a scos mama de păr din horă. Dar în vară, Nucă al meu a venit cu părinții să mă ceară. N-am stat pe gânduri, m-am dus.” Trei zile a ținut nunta lor. Pentru Valentina începea o nouă viață.

Băcița din Plaiul Giuvânării

„Așa mult timp mi se părea că am fost căsătorită…” Timp pentru copiii ei, un băiat, apoi o fată, timp pentru țesut, la gherghef sau la război, timp pentru șezători, clacă și rugăciune, timp, timp fericit. „Eram mai uniți între noi, ca sat, aveam încredere unii în alții.” Apoi, lumea aceea s-a schimbat, odată ce o furtună mare a făcut ca torenții să curgă de pe munte nu doar cu bolovani și bușteni, ci și cu morții din cimitir. „I-a scos apa din morminte și i-a dus.” Așa că mai întâi afluenții Lotrului au fost regularizați de autorități, apoi s-a ajuns la concluzia că e păcat ca atâta amar de apă să nu fie folosită pentru propășirea și bunăstarea unei epoci de aur. A început construcția barajelor. „Unde e apa acum, aveam porumbul. Erau și mori acolo, și grâu… Ni le-au luat! Și un leu nu ne-au dat pe ele! Și acum plătim atâta la curent! Păi, e drept așa?! Nu e drept!” Valentina s-a ridicat în picioare și s-a așezat la loc. „Au schimbat trenul cu asfaltul, ne-au adus lumină, ne-au civilizat, am luat și noi muncitori în gazdă până să se ridice coloniile, am învățat de la ei să fac prăjituri ca în Banat, mi-a murit și băiatul…” După înșiruirea asta de lucruri, pentru o vreme, nu se mai aude decât ticăitul ceasului de pe perete. Apoi, Valentina Nucă se ridică de pe pat, cotrobăie prin sertare și îmi arată fotografii. „Uite, el e băiatul meu”. Apoi părinți, frați, socri, rude, prieteni: o viață de om în poze. „Hai”, spune Valentina, „să-ți mai arăt”. Intrăm în casa de lemn. „150 de ani are, săraca, și încă se mai ține, dar, uite, au început să-i curgă pereții.” Scoate dintr-o ladă cu naftalină tot ce i-a rămas cusut. Haine, ștergare, macaturi. „Sunt ultima din Malaia care să mai știe să țeasă un costum popular adevărat. Toți copiii din sat sunt îmbrăcați de mine, când e vreo sărbătoare! Dar nu vând nimic! Dau, dacă e de dat, și păstrez pentru când o mai fi cineva care să prețuiască ce am făcut eu o viață. Dar nu prea mai e. S-a dus lumea mea. Astăzi ne omoară luxul. Banii ăștia, internetul, telefoanele! Mă mai uit la femei: cum au o țâră de timp să se hodine, cum le uită Dumnezeu în telefonul ăla! Ce-o fi, mă, de văzut în el?! Că se strică lumea din cauza lui!” O rog pe Valentina să mai dea o dată timpul înapoi, să se uite bine, așa cum mi-a spus că se uită seara la munți, și să-mi spună când a simțit cu adevărat că viața e cea mai frumoasă. Nici nu clipește: „Pe munți, cu oile”, îmi zice. „Când dădea soarele-n zori și venea mirosul ăla de rășină de brad, să îmi umplu pieptul cu el!” S-a limpezit tristețea din ochii ei, cât să îmi povestească cum, după revoluție, a fost iar băciță, sus, în Plaiul Giuvânării; mulgea oile, făcea brânză, oprea furtunile cele mari cu rugăciune și cu un topor înfipt la ușa stânei, cu crengi de salcie și lumânări de la Înviere, cum pleca apoi cu turmele și măgarii de acolo, de sus, în cântec de fluier și tălăngi de oi, până departe, la Dunăre. O lume care a fost, s-a dus și a rămas în amintirea ei ca cea mai fericită. De jos, de la asfaltul de pe Valea Satului, se aud acum cântecele preoților și clopotele de la biserică. Valentina Nucă se închină. „Am să mă duc și eu”, zice, și mai rămâne o vreme cu ochii spre munți.

Femeia cu patru vieți

O strig. Mă aude într-un târziu, îmi deschide, mă poftește în casă. Povestește:

„M-am născut în muncă. Burdușită-n muncă am fost. Din zori și până făceam noaptea iară zi, muncă. Hodină mai puțină. Animale, pământ, copii. Asta mi-a fost viața. Au trecut anii, nici nu știu când s-au dus. Mă uit înapoi, și ieri mi se par toate. Și în inima mea tot puterea de demult o am. Și atunci vine capul să mă vâjâie și picioarele să se înmoaie, să-mi arate câți ani am! Dar eu nu mă las! Nu mă pot lăsa! Uite, și acum n-am liniște, când știu că am buruiană-n curte. Mă scol, mă îmbrac, ies afară, ascult ce mai pot auzi, văd ce mai pot vedea cu ochiul ăsta care încă mai are lumină-n el și mă duc să jumul. În brânci, și tot plivesc prin grădină, măcar că mă ceartă copiii. Seara, intru-n casă și las televizorul deschis, să se audă voce de om înă­untru. Și rămân așa, cu gândurile mele. Și mă gândesc că viața aia grea de am avut-o a fost mai frumoasă ca a de acum. Știi cum știu? După oameni! Toată lumea era veselă atunci! Și se cânta mereu. La sapă, cântai, la fân, cântai, la pădure, cântai, la horă, jucai! Și nu alegeai săracul de bogat, cum văd că se face azi. Că azi e lumea luxului. Și luxul ăsta e o nenorocire! Nu banii-s buni pe lume, sănătatea și credința! Și la ce bun să strângi și să ai, dacă nu știi să te îmbucuri?! Uite, eu încă mă îmbucur. Mă îmbucur că îmi mai dă Dumnezeu zile, că mă mai pot ține pe picioare, că încă mai pot să judec, că încă mai pot auzi și vedea, că vin toți copiii, nepoții, strănepoții și străstrănepoții la mine. Patru generații am lăsat în urma mea! Patru vieți am trăit! Că am prins și războiul, când treceau avioanele pe cer și rușii pe cai, și noi, copiloanele, ne adunam la o căsoaie-n munte, să ne ascundem. Și cum s-a schimbat lunca-n apă și opaițu-n bec am prins! Și m-am îmbucurat și de ăla, când l-am văzut că s-aprinde! Și cum noroiu’ de pe poteca de aici se face asfalt, și cum se umple Mocirlea asta de oameni ai mei și cum unii mor și alții pleacă am prins, și cum pământul pe care l-am muncit o viață, acum e cu dinozauri, să se îmbucure și copiii de azi de el! Îna­inte merge lumea și am mers și eu cu ea. Nu-mi pare rău de nimic. Iubire am dat și iubire am ­primit!”

97 de ani are bunica Paraschiva din Malaia. În viața asta a ei a trăit și le-a văzut pe toate, cât să înțeleagă că lumea s-a schimbat și se va tot schimba, însă ceva va rămâne, mereu și mereu, mai departe, aici.