LUCIAN BLAGA – Ultimii ani

Dor de literatura română

Pentru că au fost prinşi citindu-l pe Blaga pe sub băncile amfi­teatrului, un grup de studenţi de la Facultatea de Filologie din Bucu­reşti au fost exmatriculaţi. Era prin anii ’50. Considerat „duşman al poporului”, marele poet fusese interzis, dat afară de la catedra de Filosofie a Universităţii din Cluj, ocolit de prieteni şi urmărit de secu­ritate. A murit de cancer şi de tristeţe, într-o umilinţă dramatică, înainte să-şi mai vadă numele tipărit pe vreo carte. Dedicat ultimei întoarceri a lui Blaga în satul natal, textul care urmează este un semn de omagiu şi de rechemare în suflet, a unui om şi poet uriaş.

„Gâga Popii”

În după-amiaza acelei zile, Lancrămul era, par­că, mai frumos ca oricând. Soarele trecuse de Râpa Roşie, iar lumina lui dădea o strălu­cire aparte, de ajun de praznic, lu­cru­rilor din jur. În loc să stea un ceas „la fereală”, la umbră, în crucea zi­lei, oamenii îşi făceau, sfioşi, de lu­cru pe la porţi. Se zvonea c-a’ trece prin Lancrăm Lucian Blaga, „copti­lu­lui ăl mic al popii Izidor”, ş-apăi cum să nu-l petreacă o ţâră cu privi­rea şi să nu-i dea un „Bună zâua”?!

Se scursese o vreme de când „Poe­tul” nu mai ajunsese prin sat. Oamenii mai aflau, din când în când, câte o veste de pe la Cluj, dar, la fel ca vremurile care îi năpăstuiau, nici veştile nu erau prea bune. Apăsaţi, „vai ş-amar!”, de necazu­rile cu Colectivul, că-şi pierduseră toţi găzduşagul şi pământurile, gospodarii din Lan­crăm ştiau bine cât avusese de su­ferit de pe urma comuniştilor, şi cel mai şcolit şi mai drag fiu al satului. „Oare ce l-o fi adus «tumnai» acuma pe la noi?”, se întreba lumea pe la porţi, privind spre capul Uliţei vechi, spre fosta casă a preotului Blaga, unde prie­tenii poe­tului, în frunte cu părintele Laşiţă, se strân­seseră să-l primească cum se cu­vine. Dar Blaga venise deja în Lancrăm, din capul dinspre Sebeş al satului, şi tre­cea agale, pe jos, prin faţa caselor, ridicându-şi, cu gesturi largi, pălă­ria, ca să-i salute pe oamenii care ieşiseră în porţi. Era îmbrăcat ca un domn, la costum, în sacou cu două rânduri de nasturi şi cu cravată, iar asta dădea, parcă, o aură şi mai solemnă întoarcerii sale neaşteptate în sat. Sub căldura dogoritoare a amiezei, toate ogrăzile erau mute şi toţi ochii priveau spre drum. Când, deodată, ca din senin, o hărmălaie plină de strigăte cuprinde „Uliţa ve­che”. „Gâga Popii!!! Gâga Popii!!! Ui’ c-o vint Gâga Popii!!!”. As­cunşi pe după pomii de pe marginea drumului, o mână de „împieliţaţi” prind a striga în urma Poetului. Lu­mea roşeşte de ruşine pe la porţi: aşa ceva nu se mai pomenise în Lan­crăm, de când lumea şi pă­mân­tul! Dar poetul se opreşte locului şi le zâmbeşte cu drag ştrengarilor, şi-apoi se duce ţintă să-şi îmbră­ţişeze foştii prieteni din copilărie, care puseseră în operă toată scena. „Gâga Popii!”, „Gâga Popii!”, au fost de-ajuns două cuvinte strigate de copiii din sat, ca să-l în­toarcă pe Poet în anii fericiţi ai copi­lăriei sale din Lancrăm. Cu lacrimi în ochi, Blaga îl strânge în braţe pe părintele Laşiţă, complicele său de năzdră­vănii de pe vremuri. Cum stăteau ei aşa, prinşi în frăţeasca îmbrăţişare, cu spatele la fosta casă a copilăriei, ochii Poetului bat chiar spre tărâmul de basm al acelor ani, spre Râpa Roşie de peste vale. Lacrimile întind roşul cărămiziu al lutu­lui peste tot, peste cerul şi peste pământurile Lan­crămului…

„Tăte casăle era vopsâtie în «Mândră Mărie»”

„Ţâi mintie ca az’. O vinit pă drumul vechi, la casa lor, care era vândută acuma. Şî pretinii lui, care-l aşteptau în sat, ne-or chemat deoparte, ne-or dat ceva bani şi ne-o zâs: „Când a trece domnul cela pă lângă voi, să strâgaţi tare după el: «Gâga Popii! Gâga Popii!». Că el, până la patru ani n-o vorbit, şi-apăi aşa îi zâceau, pasămite, co­piii la şcoală: «Gâga Popii», că era coptilul ăl mic al popii din sat. Şî noi, cum ce-o trecut Poetul, hopa!, am sărit: «Gâga Popii! Gâga Popii!». Pretinii Poetului, în frunte cu doctorul Iubu, or pus totul la cale!”.

Dorin Ordean zâmbeşte când îşi aminteşte po­vestea de acum mai bine de jumătate de secol. E cantorul din Lancrăm şi mă întâmpină chiar pe „Uliţa veche”, în dreptul po­milor după care se ascunsese în acea zi de vară. Urc cu el în turla bisericii, să privim de voie peste dealurile Lan­crămului, şi să ne punem la po­veşti…Domnule Or­dean, aţi fost martorul ultimei vizite a lui Lucian Blaga în Lan­crăm, în satul despre care a vorbit atât de frumos, şi în căr­ţile sale, şi în discur­surile de la Aca­demia Română. Cum era Lancrămul atunci, în 1957?

Cât am fost io coptil, satul o fost tot ca pă vremuri, când o fost Blaga coptil! Sat frumos, c-o avut de tătie, şî pădure, şî ape, şî pământ. Încolo, spre Vinţ, îi zicea „Drumul mălaiului”, ploua, nu ploua, aco­lo se făcea porumbul fain! Ţân minte că mer­geam la sapă acolo… Şî vineau norii grei cătră noi. Şi zâcea buna cătră moşu: „Hai să ne băgăm sub car, că vine ploaia!”. Ş-apăi zâcea moşu’: „N-are ploaia bani să treacă cu brodul păstă apă!”. La amiază, mâncai slană, brânză, ouă, pită de casă, şî o oră te băgai sub car, să te odihneşti. Şi zâcea moşu’ să stăm cu capul la roata caru­lui, că acolo, cât o fi de cald, mai tra­ge curentul, mai adie vântul. Păi cân­tau ciocârliile peste sat, ce fain era! Altfel o fost! Acolo era moara, moară de apă, amu numa zâdurile or mai rămas de ea. Dinjos, aveam o iri­guţă, aşa îi ziceam, o apă mai mică. Acolo băgau femeile cânepa la topit şi apoi vineau şi o spălau. Ş-apăi făceau pân­zăle, şi veneau aici, în Arini, la noi, la iarbă verde, să le usuce. Iarbă verde cât ve­deai cu ochii, şi pă ea nu­mai gâşte şi pânze mari, albe, întinse pe tot locul! Tare fain era Lancrămul, drept vă spui!

L-aţi aşteptat pe Poet ascunşi după pomii de pe Uliţa veche. Cum arăta satul în ziua aceea de vară?

Atuncia, casă­le, tătie, era vop­sâtie în al­bastru, „în mân­dră Mă­rie”, cum zâceau bătrânii. Tăt Lancrămul îl vediei aşa, „în mândră Mărie”, şi-aşa l-o văzut şi Poe­tul!

Tot satul gătit „în mândră Mărie”, ce ima­gine minunată!

Şi hainele populare erau la fel. După ce spăla cămeşile, mama le punea un pic de albastru ca să iasă albul mai strălucitor. Apăi ea ştia cât să bage, de-i ieşeau aşa ţifraşe. La noi, lăncrănjenii se îm­brăcau numai româneşte. Aşa o fost portul, aşa o fost obiceiul de când lumea, aşa o fost lumea îmbră­cată şi când l-o aşteptat pe Blaga să vie în sat…

Rânduielile morţii

Gătit în alb-azuriu „în mândră Mărie”, aşa l-a aşteptat Lancrămul pe Lucian Blaga. Toată uliţa mirosea a scovergi: Poetului îi plăceau la nebunie scoverzile, iar preoteasa din sat, soţia părintelui Leşiţă, împreună cu câteva femei din sat, îi pregăteau de fiecarea dată când Blaga îşi anunţa o vizită în Lancrăm. Ca de obicei, Poetul a tras la fosta casă părintească, aflată pe atunci la al doilea rând de proprietari. Mama lui Lu­cian Blaga vânduse casa prin 1909, pe când viitorul poet şi filosof era încă şcolar. Soţul ei, părintele Isi­dor, murise, iar ca să-şi poată ţine copiii la şcoli a trebuit să facă rost de bani şi să se mute în Sebeş. Şi primii proprietari, şi cei de pe urmă, au ţinut tot timpul uşa deschisă pentru familia Blaga. Aşa s-a întâmplat şi în ’57, când întreg alaiul de prieteni din copilărie s-a strâns pe lespezile grele ale târnaţului. Urc şi eu „treptele de piatră, cizelate de paşi şi nete­zite de ploi”, despre care citisem în „Hronicul şi cân­tecul vârstelor”. Curtea casei me­moriale din Lan­crăm e un colţ de rai, care încă mai păstrează, ca-ntr-un glob magic, lumea din vremea lui „Gâga Popii” şi-a prietenilor lui. Miroase a primăvară, cireşul din curte tocmai ce-a înflorit, iar păsările cântă cu foc peste dealuri. Înăuntru, în „casa” din stânga, fotografiile vizitei din anul 1957, în Lan­crăm, umplu două vitrine mari. În curtea casei pă­rin­teşti, Poetul e în lumea lui.

E trecut deja de 60 de ani, dar are în ochi sclipirea copilului năzdrăvan de odinioară. Într-o imagine se află în grădină, zâm­bind printre razele de soare ce scapără printre frun­zele copacilor, în alta e la fân­tâna din curte, sorbind cu sete apă rece, ca-n copi­lărie, în alta stă de vorbă cu nişte ţărani din sat. În ultima dintre fotografii, Blaga este în cimitirul din curtea bisericii, sprijinind crucea tatălui său. Călă­toria sa se sfârşise. „Miste­rul” întoarcerii în satul copilăriei era legat de rân­duielile morţii şi-ale îngropăciunii alături de-ai lui. Poetul îi scrisese din timp bunului său prieten, părintele Laşiţă, anunţându-l că va veni în sat pen­tru că vrea să-şi aleagă locul de veci, în curtea bise­ricii în care slujiseră întru Domnul tatăl şi bunicul său, Isidor şi Simion Blaga. Iar locul ales de poet va fi alături de înaintaşi. „Lucian Blaga n-a stat prea mulţi ani în Lancrăm, dar a rămas toată viaţa legat de sat. Poate şi pentru că a fost copilul cel mai mic al familiei. Aşa sunt cei mai mici, mai sen­si­bili”, îmi spune, pe ton mămos, doamna Ionela Nis­tor, ghidul Casei Memoriale. „Lucian Blaga a iubit din tot sufletul satul natal, a vorbit minunat despre el în «Elogiu satului românesc», discursul său de primire în Academia Română, l-a cântat în cele mai frumoase poezii ale sale”, spune doamna Ionela şi îmi arată ciorna poeziei „Părinţii”, scrisă de poet chiar atunci, după vizita la mormântul tată­lui său: „Coboară-n lut părinţii, rând pe rând/ în timp ce-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie ră­dă­cinile/ prin cari ne prelungim pe sub pământ”. Pas cu pas, poveste cu poveste, dau ocol de două ori casei me­moriale. Ce fericit trebuie să fi fost poe­tul acolo, dacă îşi alesese raiul copilăriei ca loc de veci.

Alungat din universitate

„Profesor Lucian Blaga”, aşa se semnase la fina­lul scrisorii, în care îi anunţa părintelui Laşiţă veni­rea sa în Lancrăm. Dar Lucian Blaga nu mai era profesor de ani de zile! Fusese dat afară de la Uni­versitatea din Cluj, la începutul lui februarie 1949, printr-o decizie semnată chiar de unul dintre priete­nii săi de familie, atotputernicul istoric Constantin Dai­coviciu. În vara lui 1951, e transferat la Biblio­teca Academiei din Cluj, unde va lucra ca un simplu funcţio­nar, până la pensio­nare.
Lucian Blaga ţinuse mult la postul de profe­sor de la Universitatea din Cluj. Ca să ocupe catedra de Filosofia Culturii, renunţase la funcţia de ministru pleni­po­tenţiar la Lisabona, cea mai înaltă treap­tă pe care o atinsese în diplomaţie. Dar abia ajuns la Cluj, a venit războiul, a ur­mat refugiul de la Sibiu, după ocuparea ungurească a nordului Transilvaniei. „Da, am avut parte de istorie!”, spune fiica poetului, d-na Dorli Blaga. „Şi aces­ta a fost doar începutul. Greul a ve­nit după război, salariile nu mai ţi­neau pasul cu inflaţia. Părinţii trebuiau să vândă, rând pe rând, tot ce cu greu realizaseră în 20 de ani de căsătorie. Iar alte posibilităţi de câştig pentru Tata nu mai existau, după cum bine se ştie…”. După instaurarea comuniştilor la putere, a început epurarea elitei intelectuale in­ter­belice. Ca altor oameni de cultură, comuniştii i-au oferit şi lui Lucian Blaga ocazia să pactizeze cu noul regim. Între 1945 şi 1946, are loc o încer­care de atra­gere a sa în aşa-numitul Partid Naţional Popular, în fapt, un satelit al Partidului Muncitoresc Român. Lucian Blaga îşi dă repede seama de capcana care i se întin­de şi demisionează rapid. Îna­in­te să facă asta, vorbeşte cu Cornelia, fidela sa so­ţie, şi cu fiica sa, Dorli, şi le aver­tizează asupra consecin­ţe­lor ce vor urma. Am­bele sunt gata să meargă până la capăt, alături de el, pe dru­mul greu ce avea să vină.

„Marele Anonim”

Ştiau cât de mult ţinea Blaga la postul de la Uni­versitate, aşa că l-au lovit unde îl durea mai tare. I-au luat nu doar catedra, ci şi orice speranţă că ar putea publica ceva în tim­pul vie­ţii. În vreme ce valoroasa sa operă filo­sofică şi poe­tică stătea la sertar, de-abia i se oferise posi­bilitatea tra­ducerii „Faust”-ului lui Goethe, pentru care comu­niştii îl plăteau dacă şi când li se năză­rea. Izolat într-un apartament mic, de două camere, Blaga trăieşte, per­manent, după 1948, sub spectrul iminentei ri­di­cări de către Secu­ritate. Pe an ce trece, mai cu sea­­mă după ’53, cercul din jurul poetului se strân­ge tot mai tare. A­propiaţi ai săi intră la închisoare, iar în­trebările şi rapoartele despre ce face şi ce mai scrie Blaga se tot înmulţesc. În ’58, doctorul Iubu, unul din­tre cei mai buni prieteni clujeni ai poetului, este arestat. În dosarul său de ur­mărire apar poze de la ieşirile la munte alături de Lucian Blaga, în care ima­ginea poetului e marcată cu un „X”. Biroul de la Biblio­teca din Cluj – care azi îi poar­tă nu­mele – e percheziţionat cu acea ocazie. Dar marea lovitu­ră încă nu ve­nise… „Unul dintre mo­­mentele cel mai greu de supor­tat a fost pu­bli­carea, în «Gazeta li­tera­ră», a fragmentului din ro­manul lui Mihai Be­niuc, «Pe mu­chie de cu­ţit», o infamie intitu­lată «Marele Anonim». Era în vara lui 1959, cu un an după arestarea gru­­pu­lui Dr. Iubu. Re­vista era a lui Zaharia Stancu, căruia îi apar­ţine şi pri­ma informare sem­nată împotriva lui Blaga, la Securitate, în 1949. Titlul din revistă trimi­tea, fără echivoc, la Tata. În acel capitol nu era atacat numai el, dar şi bu­nicul, preotul Isidor Blaga, omul de mare cul­tură, care este prezentat ca «măcelarul» satului. Durerea Tatii a fost profundă. S-a simţit umi­lit, jignit de către un om pe care l-a primit de ne­numărate ori în casă”, îşi aminteşte Dorli Blaga.

Lucian Blaga nu mai rezistă şi decide să ripos­teze. Scrie un memoriu către Comitetul Central al Partidului, pe care îl înmânează personal vicepre­mierului de atunci. Partidul pare dispus la o apro­piere de marele poet. E vizitat la Cluj de oameni suspuşi din lumea literară, i se promite editarea unui volum de poezie, primul după 15 ani de interdicţie. Dar apăsarea ultimilor ani îl îngenunchează pe Blaga. Ceea ce părea, la un mo­ment dat, o simplă criză de scia­tică, se dovedeşte a fi o boală in­curabilă, iar Lucian Blaga se stin­ge, la Cluj, în 1961. Trecuseră patru ani de la vizita sa în Lan­crăm, când îşi alesese locul de veci, alături de înaintaşii lui.

Înmormântat cu tot satul

Lucian Blaga nu scapă de Secu­ritate, nici după moar­te. Stau cu cantorul Or­dean în faţa mormân­tului Poetului, şi el îmi poves­teşte că Partidul a fost pe urmele lui şi la înmor­mân­tare. „În 1961, când o mu­rit Bla­ga, noi aveam o pro­fesoară de Română foarte bună, Dumniezo s-o ierte! Şî dânsa, cu de la ea pu­te­re, ne-o adus pe toţi, toată clasa, la înmormântare. Nu era voie să ne aducă, că or vrut să-l îngroape noap­tea, să nu se ştie de el. Iar părintele Laşiţă, pentru că i-o făcut slujbă frumoasă, o avut de tras, bietu’! L-or chemat pe la Partid, or vrut să-l dea afară din parohie, că di ce nu l-o înmormântat pe furiş. Când colo, o fost la slujbă tăt satul! Or fi fost şi perso­nalităţi de la Cluj, dar asta ştiu sigur, că o fost tăt satul. O fost scandal mare că de ce l-or înmor­mântat aşa, că de ce or ţinut discursuri unii şi alţii, toţi au dat cu subsemnatul. Era plin de securişti la înmormântare! Ştiu că vorbeau mama cu tata: «Uite, domnii ăia ce să uită după noi!». Ş-apăi de-aia i-or făcut şi mormântul aşa cum i l-or făcut, mic şi modest, că nu o fost voie să facă ceva mai frumos, ceva mai mare, ş-aşa o rămas cum îl vedeţi…”, spune can­torul, care îngrijeşte lo­cul de veci al lui Blaga.

*

Lăsăm în urmă mormântul şi coborâm, în po­veşti, la pas, pe „Uliţa veche”. Nu mai seamănă nici ea cu ce-a fost. Doar patru-cinci case mai sunt ca pe vremuri. Iar între toate, doar casa lui Blaga mai e „albastră, în mândră Mărie”, aşa cum era toată Uliţa Veche, când „Gâga Popii”, un copil care re­fuza să vorbească, se pregătea să devină unul dintre împăraţii literaturii române.

DORLI BLAGA – „Scrisul a fost forma de rezistenţă a lui Blaga în faţa regimului comunist”

Sunt foarte puţine cazuri – mai degrabă ex­cepţii! – de copii ai unor mari oameni de litere din România, care s-au implicat atât de mult în destinul literar postum al părinţilor, cum a făcut-o Dorli Blaga pentru tatăl său, Lucian Blaga. Le­gatară a unui uriaş „tes­ta­ment editorial”, acumu­lat după 15 ani de inter­zi­cere la publicare a poe­tului, Dorli s-a zidit între manuscrisele ma­relui om de cultură şi s-a îngrijit, până la ultima vir­gulă şi ultima notă de subsol, de publicarea operelor sale. Ajunsă azi la vârsta se­nec­tuţii, doamna Dorli Blaga ne-a primit cu mare amabi­litate în frumosul său apar­tament din centrul Capi­ta­lei, printre cărţile şi mobi­lele vechi, din perioada vieneză, ale lui Lucian Blaga…

Stimată doamnă Dorli Blaga, care sunt primele dum­­neavoastră amintiri le­gate de tatăl dvs., Lucian Blaga?

Sunt amintiri din prima copilărie, eram foarte mică. Eram la Berna, acolo unde mă născusem eu şi unde tata fusese ataşat de presă între 1928 şi 1932. Primele amin­tiri sunt legate de locuinţa noas­tră. N-oi fi fost cuminte, n-oi fi dormit, nu mai ştiu, dar ţin minte că a venit în cameră la mine şi mi-a făcut, aşa, părinteşte, cu degetul. Parcă îl văd şi azi! (zâm­beşte).

De Lancrăm, satul tatălui dumneavoastră, ce amintiri vă leagă?

Când venea în concediu din străinătate, tata trecea neapărat prin Lancrăm. De fapt, pe mine şi pe mama doar prin Banat şi Ardeal ne plimba în concedii, niciodată n-am trecut Carpaţii. Aşa că am fost în Lancrăm încă de pe când aveam un an. Mă lua cu el, de fiecare dată, pe uliţa satului, şi îmi povestea tot felul de întâmplări minunate, pe care, ulterior, le-am descoperit, ca toată lumea, în cartea lui „Hronicul şi cântecul vârstelor”.

Cum era Lucian Blaga în particular? Lumea are imaginea unui personaj retras, taciturn…

Nu era aşa taciturn cum crede lumea. Atunci când lucra, nu aveam voie să-l deranjăm. Orele de scris erau sfinte, nu intram în biroul lui! În rest, era un om foarte normal, avea prieteni, îşi făcuse relaţii peste tot pe unde lucrase în străinătate.

Lucian Blaga a avut, în perioada interbelică, o importantă carieră diplomatică. Ce l-a făcut să solicite rechemarea în ţară, la Cluj?

Tata şi-a dorit foarte mult să fie profesor la Cluj, ăsta a fost gândul lui tot timpul. Când s-a creat catedra de Filosofia Culturii, în ’38, era la Lisa­bona, ministru plenipotenţiar. A cerut imediat Regelui Carol al II-lea să-l recheme acasă! Îşi do­rise foarte mult cariera universitară… În perioada de la Cluj, avea multe obligaţii, pentru că era şi sena­tor şi venea des la Bucureşti. Apoi, participa şi la sesiu­nile Academiei… Era deja academician, din 1937. De altfel, Carol al II-lea a asistat personal la primirea sa în Academie, atunci când tata a ţinut celebrul discurs „Elogiu satului ro­mânesc”. Carol îl preţuia foarte mult… Din păcate, imediat ce am ajuns în ţară, a izbucnit războiul. În acel moment, în septembrie ’39, când a fost invadată Cehoslo­vacia, eram la grădina noastră din Bistriţa. Acolo nu aveam radio, dar avea o soră de-a lui tata, şi aşa a aflat ştirile cele groaznice. Am venit cu trăsura acasă, ploua infernal, iar tata era foarte necăjit, nu vorbea de­loc. Ex­perienţa sa diploma­tică prevedea că va fi şi mai rău. Avea o experienţă care îl făcea să pară vizionar uneori.

Dacă avea intuiţia că vor fi tot mai rele lucrurile, de ce nu a ales să plece în străinătate, înainte de ve­nirea comuniştilor?

Nu şi-a dorit asta niciun mo­ment! Voia să scrie în ţară. Îl apăsa dorul de ţară. Chiar are o poezie foarte frumoasă, „Ani, pribegie şi somn”. „Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară/ Întoar­cerea va să ră­mâ­nă un vis/ Să nu calc o ne­spusă po­runcă/ sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris./ Nu­mai noaptea, în fiece noapte/ som­nul mai vine/ so­sin­­du-mi din de­păr­­­ta­tele plaiuri/ mi-adu­ce un pic de-ntu­neric/ ca un pumn de ţărână din pa­tria mu­melor/ din cimitire de raiuri”.

După venirea comuniştilor la pu­­te­re, s-a încer­cat raco­larea lui Lu­cian Bla­ga într-un par­tid-sa­telit al co­muniş­tilor.

Apăruseră tot felul de partiduţe, în­ghi­ţite apoi de partidul comunist. Dar el şi-a dat re­pe­de seama care va fi evoluţia. Şi-a dat de­misia din acel partid prin­tr-o scrisoare des­chisă, iar noi, mama şi cu mine, am fost de acord, am fost ală­turi de el. Ne explicase că s-ar putea să apară conse­cinţe ale gestului său. A trecut printr-o perioadă grea după aceea. A urmat epu­rarea din Universitate. Deşi era afectat, tata căuta să compen­seze pierderea catedrei prin ceea ce scria. Opera sa postumă, ne­publicată, a fost foarte con­sistentă. A scris şi foarte multe poezii care s-au tot înmulţit şi pe care le-a tot regrupat în nişte cicluri pregătite pentru tipar. Tot spera că va veni momen­tul când să fie publicate. Asta a fost forma lui de rezistenţă!

Avea Blaga şi alte preocupări în afară de scris? Unde se retrăgea ca să reziste sistemului închis al dictaturii comuniste?

Ieşea în natură, asculta muzică… Nu citea seara, în schimb asculta puţină muzică la radio. Aveam şi o colecţie de discuri, de mic copil avea niş­te preferinţe muzicale clare. Era un mare me­lo­man.

Cum se simţea când v-a vizitat ultima oară la Bucureşti?

Era afectat de atacul jalnic al lui Mihai Beniuc, din capitolul „Marele Anonim”. Suferinţa l-a făcut să se îmbolnăvească. S-au găsit nişte fisuri pe vertebre. De fapt, erau deja metastaze.

Cum era în ultimele săptămâni de viaţă?

Tăcea tot timpul. Mama s-a internat cu el cât a durat boala. Nu dorea vizite.

Simţea că va veni un moment în care toată opera lui va vedea lumina tiparului, iar el va fi pus la locul pe care îl merită?

Spera, dar din păcate a murit cât era interzis. Semnase contractul pentru un volum de poezii, dar nu a ieşit cât timp a mai trăit el. Îşi făcuse un fel de testament editorial, avea încrederea asta că va veni şi timpul lui…

Aţi simţit vreodată numele de Blaga ca pe o povară?

Mi-am asumat nu­mele de Blaga şi am fă­cut tot ce a ţinut de mi­ne cu foarte mare bucu­rie. El e prezent tot tim­pul în viaţa mea, într-un fel sau altul.

Există vreun loc prin Bucureşti care vă aduce aminte de tatăl dumneavoastră?

Ţin minte că tata, când mai venea la Bu­cureşti, cu treburi legate de traducerea lui „Faust”, trecea de fie­care dată pe la Biblio­teca Academiei, deşi nu mai era academician. Şi ţin minte că ne vedeam acolo pe la 12-1, şi-apoi mergeam împre­ună în grădina Restaurantului Cina. Acolo îi plăcea, în gră­dină, să bea o bere, să ia prânzul şi să stăm la poveşti.