DORLI BLAGA: „Scrisul a fost forma de rezistenţă a lui Blaga în faţa regimului comunist”

Sunt foarte puţine cazuri – mai degrabă ex­cepţii! – de copii ai unor mari oameni de litere din România, care s-au implicat atât de mult în destinul literar postum al părinţilor, cum a făcut-o Dorli Blaga pentru tatăl său, Lucian Blaga. Le­gatară a unui uriaş „tes­ta­ment editorial”, acumu­lat după 15 ani de inter­zi­cere la publicare a poe­tului, Dorli s-a zidit între manuscrisele ma­relui om de cultură şi s-a îngrijit, până la ultima vir­gulă şi ultima notă de subsol, de publicarea operelor sale. Ajunsă azi la vârsta se­nec­tuţii, doamna Dorli Blaga ne-a primit cu mare amabi­litate în frumosul său apar­tament din centrul Capi­ta­lei, printre cărţile şi mobi­lele vechi, din perioada vieneză, ale lui Lucian Blaga…

Stimată doamnă Dorli Blaga, care sunt primele dum­­neavoastră amintiri le­gate de tatăl dvs., Lucian Blaga?

Sunt amintiri din prima copilărie, eram foarte mică. Eram la Berna, acolo unde mă născusem eu şi unde tata fusese ataşat de presă între 1928 şi 1932. Primele amin­tiri sunt legate de locuinţa noas­tră. N-oi fi fost cuminte, n-oi fi dormit, nu mai ştiu, dar ţin minte că a venit în cameră la mine şi mi-a făcut, aşa, părinteşte, cu degetul. Parcă îl văd şi azi! (zâm­beşte).

De Lancrăm, satul tatălui dumneavoastră, ce amintiri vă leagă?

Când venea în concediu din străinătate, tata trecea neapărat prin Lancrăm. De fapt, pe mine şi pe mama doar prin Banat şi Ardeal ne plimba în concedii, niciodată n-am trecut Carpaţii. Aşa că am fost în Lancrăm încă de pe când aveam un an. Mă lua cu el, de fiecare dată, pe uliţa satului, şi îmi povestea tot felul de întâmplări minunate, pe care, ulterior, le-am descoperit, ca toată lumea, în cartea lui „Hronicul şi cântecul vârstelor”.

Cum era Lucian Blaga în particular? Lumea are imaginea unui personaj retras, taciturn…

Nu era aşa taciturn cum crede lumea. Atunci când lucra, nu aveam voie să-l deranjăm. Orele de scris erau sfinte, nu intram în biroul lui! În rest, era un om foarte normal, avea prieteni, îşi făcuse relaţii peste tot pe unde lucrase în străinătate.

Lucian Blaga a avut, în perioada interbelică, o importantă carieră diplomatică. Ce l-a făcut să solicite rechemarea în ţară, la Cluj?

Tata şi-a dorit foarte mult să fie profesor la Cluj, ăsta a fost gândul lui tot timpul. Când s-a creat catedra de Filosofia Culturii, în ’38, era la Lisa­bona, ministru plenipotenţiar. A cerut imediat Regelui Carol al II-lea să-l recheme acasă! Îşi do­rise foarte mult cariera universitară… În perioada de la Cluj, avea multe obligaţii, pentru că era şi sena­tor şi venea des la Bucureşti. Apoi, participa şi la sesiu­nile Academiei… Era deja academician, din 1937. De altfel, Carol al II-lea a asistat personal la primirea sa în Academie, atunci când tata a ţinut celebrul discurs „Elogiu satului ro­mânesc”. Carol îl preţuia foarte mult… Din păcate, imediat ce am ajuns în ţară, a izbucnit războiul. În acel moment, în septembrie ’39, când a fost invadată Cehoslo­vacia, eram la grădina noastră din Bistriţa. Acolo nu aveam radio, dar avea o soră de-a lui tata, şi aşa a aflat ştirile cele groaznice. Am venit cu trăsura acasă, ploua infernal, iar tata era foarte necăjit, nu vorbea de­loc. Ex­perienţa sa diploma­tică prevedea că va fi şi mai rău. Avea o experienţă care îl făcea să pară vizionar uneori.

Dacă avea intuiţia că vor fi tot mai rele lucrurile, de ce nu a ales să plece în străinătate, înainte de ve­nirea comuniştilor?

Nu şi-a dorit asta niciun mo­ment! Voia să scrie în ţară. Îl apăsa dorul de ţară. Chiar are o poezie foarte frumoasă, „Ani, pribegie şi somn”. „Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară/ Întoar­cerea va să ră­mâ­nă un vis/ Să nu calc o ne­spusă po­runcă/ sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris./ Nu­mai noaptea, în fiece noapte/ som­nul mai vine/ so­sin­­du-mi din de­păr­­­ta­tele plaiuri/ mi-adu­ce un pic de-ntu­neric/ ca un pumn de ţărână din pa­tria mu­melor/ din cimitire de raiuri”.

După venirea comuniştilor la pu­­te­re, s-a încer­cat raco­larea lui Lu­cian Bla­ga într-un par­tid-sa­telit al co­muniş­tilor.

Apăruseră tot felul de partiduţe, în­ghi­ţite apoi de partidul comunist. Dar el şi-a dat re­pe­de seama care va fi evoluţia. Şi-a dat de­misia din acel partid prin­tr-o scrisoare des­chisă, iar noi, mama şi cu mine, am fost de acord, am fost ală­turi de el. Ne explicase că s-ar putea să apară conse­cinţe ale gestului său. A trecut printr-o perioadă grea după aceea. A urmat epu­rarea din Universitate. Deşi era afectat, tata căuta să compen­seze pierderea catedrei prin ceea ce scria. Opera sa postumă, ne­publicată, a fost foarte con­sistentă. A scris şi foarte multe poezii care s-au tot înmulţit şi pe care le-a tot regrupat în nişte cicluri pregătite pentru tipar. Tot spera că va veni momen­tul când să fie publicate. Asta a fost forma lui de rezistenţă!

Avea Lucian Blaga şi alte preocupări în afară de scris? Unde se retrăgea ca să reziste sistemului închis al dictaturii comuniste?

Ieşea în natură, asculta muzică… Nu citea seara, în schimb asculta puţină muzică la radio. Aveam şi o colecţie de discuri, de mic copil avea niş­te preferinţe muzicale clare. Era un mare me­lo­man.

Cum se simţea când v-a vizitat ultima oară la Bucureşti?

Era afectat de atacul jalnic al lui Mihai Beniuc, din capitolul „Marele Anonim”. Suferinţa l-a făcut să se îmbolnăvească. S-au găsit nişte fisuri pe vertebre. De fapt, erau deja metastaze.

Cum era în ultimele săptămâni de viaţă?

Tăcea tot timpul. Mama s-a internat cu el cât a durat boala. Nu dorea vizite.

Simţea că va veni un moment în care toată opera lui va vedea lumina tiparului, iar el va fi pus la locul pe care îl merită?

Spera, dar din păcate a murit cât era interzis. Semnase contractul pentru un volum de poezii, dar nu a ieşit cât timp a mai trăit el. Îşi făcuse un fel de testament editorial, avea încrederea asta că va veni şi timpul lui…

Aţi simţit vreodată numele de Blaga ca pe o povară?

Mi-am asumat nu­mele de Blaga şi am fă­cut tot ce a ţinut de mi­ne cu foarte mare bucu­rie. El e prezent tot tim­pul în viaţa mea, într-un fel sau altul.

Există vreun loc prin Bucureşti care vă aduce aminte de tatăl dumneavoastră?

Ţin minte că tata, când mai venea la Bu­cureşti, cu treburi legate de traducerea lui „Faust”, trecea de fie­care dată pe la Biblio­teca Academiei, deşi nu mai era academician. Şi ţin minte că ne vedeam acolo pe la 12-1, şi-apoi mergeam împre­ună în grădina Restaurantului Cina. Acolo îi plăcea, în gră­dină, să bea o bere, să ia prânzul şi să stăm la poveşti.