O zi pentru istoria României: 10 MAI

Vreme de opt decenii, până la venirea comuniştilor, în calendarul sărbătorilor naţionale ale României, 10 Mai a fost reperul principal. Ziua Naţională! Parada militară din fiecare 10 Mai era deschisă de Rege şi de Regină, fără excepţie, iar românii participau cu mândrie, în număr mare, cinstindu-şi suveranii. O sărbătoare a bucuriei, culminând cu faimoasele bătăi cu flori de la şosea. Dar în afară de iubitorii de istorie, puţini sunt cei care ştiu că în spatele acestui eveniment se ascunde o poveste ca un roman poliţist. În rolul principal: chiar Principele Carol, viitorul rege al României, riscându-şi viaţa, pentru a accepta nobila misiune ce-l aştepta. Pentru a celebra momentul istoric şi pentru a da la o parte uita­rea, ne invităm cititorii în aventura acelui început de destin românesc.

E dimineaţă devreme, abia trecut de 5 ceasuri. Castelul şi domeniul princiar sunt înghiţite de o tăcere grea şi apăsă­toare, care dă şi mai mult glas gându­rilor ce nu-i dau pace. Se ridică în capul oaselor, şi sprijinit de marginea patului, îşi mai îngăduie un minut, cât să zică o rugăciune. „Şi asta nu-i decât prima zi!”, îşi spune Carol, când, ajuns în faţa oglinzii mari, cu ramă de aur, îşi aran­jează cămaşa de căpitan al „drago­nilor”, apretată mai ceva ca o platoşă. Îşi îmbracă apoi tunica scurtă, apăsând pe fiecare nasture, ca şi cum ar vrea să se impregneze pentru totdeauna de ră­ceala metalului. Ştie că îmbracă pentru ultima oară uniforma de ofiţer prusac, uniforma asta pentru care ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa. Dar destinul îi deschisese alt drum, pe care trebuia să pornească fără întârziere. Nu mai era vreme de nostalgii! Fără să lase vreun muşchi al feţei să-i trădeze emoţiile, iese din cameră pentru a-şi lua rămas bun de la fiecare membru al familiei. Se face ora 10 până ajunge la părinţii săi, de la care primeşte binecuvântarea, udată cu lacrimi amare de biata mamă, care nu-l mai lasă din braţe. La fel cum îi promisese Împăratului Wilhelm, Ca­rol le promite şi alor săi: orice s-ar în­tâmpla, pe oriunde îl vor duce paşii, nu va face niciodată de ocară numele de Hohenzollern! Îşi mai îmbrăţişează o dată mama, se înclină în faţa tatălui, îşi pune la pieptul tunicii scrisoarea de învoire semnată de Împărat, apoi înca­lecă şi porneşte la drum, în aventura vieţii sale. Undeva, „departe, la Porţile Orientu­lui”, o tânără naţiune îşi aştepta noul principe: Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Ho­henzollern pornea pe drumul ce avea să-l transfor­me în Carol de Hohenzollern, primul prinţ străin urcat pe tronul Principatelor Unite, aşa cum deci­se­seră, cu câteva săptămâni în urmă, reprezentanţii românilor, în cadrul unui plebiscit!

„Dumnezeu să te aibă în paza sa!”

În primăvara lui 1866, imediat după ce Alexan­dru Ioan Cuza fusese constrâns să plece în exil, politicienii de la Bucureşti căutau febril un înlo­cuitor pentru tronul şubred al Principatelor. Rusia şi Imperiul Otoman erau cu trupele la graniţă, gata să profite de primul moment de slăbiciune şi să destrame Unirea lui Cuza, iar Austro-Ungaria nu vedea cu ochi buni pre­ten­ţiile românilor, ca­re-şi do­reau domn stră­in. Cum să împaci ma­rile puteri?! Ru­dă cu Îm­păratul Prusiei, dar şi cu Napoleon al III-lea al Franţei, Karl von Ho­hen­zollern părea, totuşi, so­luţia ideală: un tânăr des­toinic, cu vederi li­bera­le, cu şcoli înalte şi cu o carieră militară so­lidă, un om de cuvânt, dar, mai a­les, un om de acţiune. În­săr­cinat să rezolve pro­ble­ma cât mai curând, primul ministru Ion Brătianu face un tur de forţă prin Europa, pentru a-l convinge pe Carol, pe cei din familia sa, dar şi pentru a obţine acordul Franţei, fără de care planul era sortit eşecului. Rezolvă totul, dar marea piedică se do­vedeşte a fi, până la urmă, simpla sosire a lui Karl von Hohenzollern la Bucu­reşti. Prusia şi Austria sunt pe picior de război, iar drumul cel mai scurt – şi gra­ba era mare! – spre Principate traversa Imperiul Austro-Ungar. „Asta nu e aven­­tură, asta e curată nebunie!”, este aver­tizat tânărul căpitan, care, făcând parte din familia domnitoare prusacă, risca să fie arestat sau chiar ucis, de-ar fi fost reperat în drumul său spre Ro­mânia!

Carol e, însă, de neclintit: însoţit de doi ofiţeri de încredere ai tatălui său şi sprijinit de agenţi români, porneşte în cea mai mare grabă spre Principate! Călare pe cal, lăsând în urmă casa pă­rintească, cu mama Josefina plângând în poartă, plecat în necunoscut, spre o ţară pe care nu o ştia decât din broşurile şi ilustratele cu care îl cucerise entu­zias­tul Ion Brătianu, Carol se simţea mai singur ca oricând. Dar gândul că aco­lo, în Principatele Române, milioa­ne de oameni îşi puseseră încrederea în el îi dădea curaj în goana nebună a ca­lului său.

În căutarea unui paşaport fals

La prima oprire, tânărul german dă jos uniforma prusacă pentru un costum lejer, de turist. O ia cu el pe tren, o bucată de drum, pe sora sa, prinţesa Maria. Bună idee! Peronul e plin de soldaţi aflaţi în subordinea sa, cărora prinţul le spune că o conduce pe fru­moasa Maria până la Köln. Dar la prima staţie, Carol îşi strânge în braţe sora, ia poşta expresă, apoi luntrea până la Bonn. De pe luntre, fuga la gară, pe jos, de-a lungul oraşului! Prinde noul tren în ultima clipă, după primul semnal al locomotivei cu aburi. Afară plouă infernal. Lipit de geamul compartimentului, în timp ce trenul înghite, şuie­rând, oraş după oraş, Carol simte cum îşi lasă ţara în urmă… Ajuns în Elveţia, alături de consilierii tatălui său, pune la punct „planul de fugă” spre Bucureşti. De acum înainte era nevoie de un pro­iect serios, care să adoarmă vigilenţa duşmanilor austrieci. Călătoria e cu atât mai periculoasă, cu cât din România continuă să fie trimise spre Occi­dent, total imprudent, telegrame de felicitare, care intră pe mâna presei şi a agenţilor de informaţii străini. E nevoie urgentă de un paşaport elveţian pe nume fals! Forfota din jurul lui Carol e tot mai mare. De la Paris soseşte locotenentul Sergiu Lenş, ofiţerul de legătură din partea română. E cuprins de frenezie, are la el scrisori şi hârtii, prin­tre care şi proclamaţia pe care prinţul urma să o adreseze poporului la sosirea în Bucureşti. Toată presa europeană vuieşte despre marea acţiune pusă la cale de guvernul de la Bucureşti! Paşaportul e ca şi rezolvat: „complotiştii” trebuie doar să se hotărască repede asupra noii identităţi a prinţului, asupra destinaţiei sale şi asupra motivelor călă­toriei. Dar, „rodat” în astfel de operaţiuni secrete, încă din vremea Revoluţiei de la 1848, Brătianu transmisese, prin locotenentul Lenş, cele mai bune sfaturi pentru prinţ…

Misteriosul „elveţian” de la clasa a II-a

„Karl Hettingen!”, citeşte prinţul cu voce tare, când primeşte noul paşaport. „Karl Hettingen!”, declamă, cu intonaţie, ca pentru a se obişnui cu noua sonoritate. „Semnalmente: «Ochi albaştri, păr negru, nas vulturesc, barbă mijindă pe obraji, statură sveltă»”. „Semne particulare: «Ochelari pentru vedere»”. Carol zâmbeşte. Chiar el venise cu ideea de a purta ochelari falşi, ca să fie cât mai greu de recunoscut! „Scopul călătoriei: «Interese de afa­ceri la Odessa»”. Tânărul ofiţer pru­sac încearcă să pară cât mai re­laxat în costumul său de business­man. Câteva zile, până când va ajun­ge în România, asta va fi noua sa identi­tate: Karl Hettingen, om de afaceri! „Domnul Hettingen” îşi convoacă apropiaţii pentru o ultimă şedinţă, înainte de intrarea pe teri­to­riul duş­man. Trebuiau înlăturate orice detalii care ar putea da de bă­nuit.

Superbul oraş Salzburg, aflat pe graniţa dintre Bavaria şi Austria, e primul mare „hop” în aventura prin­ţului Carol spre România. Trenul frânează brusc în dreptul peronului, iar scârţâitul roţilor îi dă fiori prin­ţului. Îşi potriveşte ochelarii pe nas, îşi ia aerul lejer de afacerist şi co­boară în gară. Un funcţionar obraz­nic îi taie numaidecât calea. „Ia spu­ne, cum te cheamă?”. Carol se blo­chează. E frapat de nesimţirea vame­şului, atât de neobişnuită, pentru el, prinţ şi ofiţer superior.

Nimeni nu i se adresase niciodată aşa! Vrea să îl pună la punct, dar se stăpâneşte la timp, mai ales că, de nervi, nici nu-i mai vine în minte numele de împru­mut! „Karl Het-ti…”. Aflat în dreapta prinţului, unul dintre consilieri sal­vează situaţia, intrând peste funcţio­nar, sub pre­textul că are de declarat nişte ţigări. Carol are timp să-şi scoată paşaportul şi să îl în­tindă vameşului, fără să mai răspundă la întrebare. Cu ochelari pe nas, prinţul nu e recunoscut. Dar emoţiile pân­desc la tot pasul. Sala de aşteptare e plină de ofiţeri pe care Carol îi ştia bine dintr-o cam­panie militară mai veche, din Silezia. După ve­rificarea bagajelor, se întoarce în tren, laolaltă cu lumea amestecată de la clasa a doua. Chiar înainte să pornească tre­nul, un func­ţionar dă buzna în vagonul lui Carol. Îl priveşte insistent şi, fără să zică vreo vorbă, notează ceva în carneţel. „Dacă o fi prins vreun fir vameşul şi acum va transmite informaţii la Vie­na?”, se fră­mântă prinţul. În vagon, lumea doarme dusă…

„Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat”

Noaptea, prin Austria inamică, orele se lun­gesc nefiresc, precum şinele de cale ferată pe care tre­nul le lasă în urma sa. O teamă brus­că îi spune că nu va mai ajunge la Bucureşti. Cum­păneşte fiecare posibilitate, să fie pregătit de orice. Spre dimi­neaţă, cum pâlpâie un dram de lumină, scoate din bagaj hârtiile primite de la locotenentul Lenş. Desface pe furiş textul pro­clamaţiei către ţară şi-l ci­teşte în gând, ca pe-o rugăciu­ne fier­binte către un sfânt degra­bă ajutător. „Ales de către na­ţiune Domn al ro­mânilor, mi-am pă­ră­sit fără a sta la îndoială şi patria, şi fa­milia, pentru a răs­punde la che­marea acestui po­por, care mi-a încredinţat des­tinele sale…”. I se pune un nod în gât la citirea frumoaselor cuvinte, care prind atât de bine, în solemnitatea lor, ticluită în limba franceză, sim­ţămintele ca­re l-au încercat în ultimele zile. „Acceptarea dum­neavoas­tră îmi impune, o ştiu, mari da­torii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credin­cioasă, cu­ge­tări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei”. Se gân­deşte din nou la cei de acasă, la educaţia aleasă pe care i-au oferit-o ai lui, la exem­plul viu al stră­moşilor prusaci şi la jură­mântul pe care-l făcuse către rege şi către familie, că va face cinste casei de Hohenzollern în noua sa misiune. „Cetă­ţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, sol­dat, eu voi împăr­tăşi cu voi soarta cea bună, ca şi pe cea rea!”. Citeşte şi reci­teşte proclamaţia, fie­care cu­­vânt îi dă, parcă, mai multă putere. Nu-şi doreşte de la bunul Dumnezeu decât să ajungă să rostească de­claraţia asta în faţa români­lor.

Pe oră ce trece, situaţia e tot mai încordată în Europa. Peste tot, şi la Viena, şi la Budapesta, şi la Timişoara, gările sunt pline de trupe care aşteaptă să fie duse la luptă împotriva Prusiei natale…

O bisericuţă pe malul Dunării

Pe 8 mai, „afaceristul” Karl Het­tin­gen ajunge la Baziaş, ulti­ma staţie a căilor ferate austriece. Cum trans­por­turile de trupe au dat totul peste cap în Austria, următorul vapor ac­celerat pe Dunăre avea să fie cel mai devreme duminică. Încă două zile în Imperiul duşman! Soarta, care avea să-i ceară încă atât de puternice do­vezi de stăruinţă şi răbdare, îl pune încă o dată la probă în pragul noii sale vieţi. La Baziaş, prinţul şi suita abia găsesc camere la un hotel murdar. Ca să nu atragă aten­ţia, nu arată că s-ar cunoaşte între ei. La lăsarea serii, pro­fitând de vremea ploioasă, Karl iese „incognito” pe malul Dunării şi intră, discret, într-o mică biserică ortodoxă să se roage. Locuitorii ţinutului erau români, i se spusese, au întocmai portul celor din Valahia. Karl admiră costumele oa­me­nilor şi simte cum îi creşte inima. Îi vine să-i ia în braţe pe ţăranii aceia simpli din bisericuţă şi să le spună că e el, Carol de Hohen­zollern, viitorul domn al fraţilor de peste graniţa im­periului! Domnul Bră­tianu îi poves­tise că marea ambiţie e unirea tuturor românilor, dar Doam­ne, câte mai erau de făcut până atunci!
La lăsarea întunericului, lumea bună din Ba­ziaş ia cina în restaurantul hotelului. Acolo se strân­­geau fruntaşii micului oraş, pentru a dezbate poli­tica zilei. Din colţul său, Carol aude vor­bin­du-se chiar despre alegerea prin­ţului de Hohen­zollern la tronul Româ­niei. Îşi recu­noaşte doar numele. Obosit de aven­turile prin care trecuse, prinţul se întoarce în odaia sa murdară. A doua zi, stă închis în cameră şi scrie scrisori şi telegrame. Le scrie şi alor săi. E ultima scri­soare pe care o semnează Karl: de îndată ce va ajunge în România, va deveni Carol. Prin­cipele Carol!

„Pe Dumnezeul meu dacă ăsta n-a fost prinţul de Hohenzollern!”

Sunt Rusaliile ortodoxe. Vaporul ve­nit de la Belgrad e gata să pornească în jos pe Dunăre. Negustorul Hettingen nu mai are răbdare. Se instalează în vapor încă de la ora 8. La 9 apare, pe neaş­teptate, Ion Brătianu! Venea direct de la Paris, cu temele făcute. Cei din suită îl avertizează să nu cumva să dea de înţe­les că l-ar şti pe domnul Hettingen. La 10, porneşte vaporul. Carol, din nou la clasa a II-a, separat de însoţitorii săi, în mijlocul unei mulţimi din cele mai ordinare. Între nişte saci şi lăzi, îi scrie Împăratului Franz Iosef. Exact când sem­nează întâia oară cu numele de „Principele Carol al Ro­mâniei”, vaporul trece prin Porţile de Fier, pe graniţa cu România. În man­ta­lele lor sure, grănicerii români ce stau de santinelă cu mâna ridicată la beretă habar nu au că îşi salută viitorul rege…
La 4 se zăreşte Turnu Severin, primul oraş al noii sale ţări. La punctul de debarcare, Carol porneşte spre ieşire, să ajungă cât mai repede pe malul românesc. Dar căpitanul îi taie calea şi-l întreabă de ce coboară la Turnu Severin, dacă are bilet de Odessa. Pasagerul Hettingen spune că vrea doar să facă doi paşi pe mal şi trece mai departe. Veniţi din urmă, „agenţii” Brătianu şi Lenş îi dau zor prinţului, care sare de pe punte şi calcă prima oară pe pământ românesc. Odată ajunşi pe uscat, I.C. Brătianu îşi scoate pălăria în faţa prinţului şi-l roagă să urce într-una dintre trăsurile gata pregătite. În acea clipă, Carol aude pe cineva exclamând îndărătul lui: „Pe Dumnezeul meu dacă ăsta n-a fost prinţul de Hohenzollern!”. Era căpitanul vaporului, care, din fericire, îl recunoaşte prea târziu… „Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român!”, le spune, hotărât, Princi­pele Carol însoţitorilor săi. Emoţionat de cele auzite, locotenentul Lenş prinde fraza din zbor. Îl bate pe umăr pe Brătianu: „Ioane, vor­bele astea minunate nu pot lipsi din procla­maţia prinţului către ţară!”.

*

Karl de Hohen­zol­lern-Sigmaringen avea 27 de ani când a venit în România. Ziua de 10 Mai, ziua intrării în Bucureşti a celui ce avea să intre în istorie drept Carol I al Ro­mâniei, a devenit Ziua Regalităţii, iar până în 1947, a fost şi Ziua Naţională a României. Printr-o întâmplare a sorţii, ziua de 10 Mai avea să intre în istoria României şi ca Ziua Independenţei, obţinută de armata română chiar sub sceptrul lui Ca­rol, în 1878. De­venit rege în 1881, Carol I a domnit, credincios noii sale ţări, vreme de 48 de ani, cea mai lungă din istoria statelor româneşti. Şi a ci­vilizat România!

„Voievodul cu ochi albaştri”

Anunţată prin telegraf la Bucureşti de către Ion Brătianu, sosirea noului prin­­cipe în Capitală a stârnit un viu entuziasm. 30.000 de oa­meni l-au aşteptat pe Carol şi l-au condus până pe Dealul Mitropoliei, acolo unde avea să depună jurământul faţă de ţară. Pe atunci doar un copil, Ale­xandru Lahovary evocă emo­ţionant momentul sosirii prin­ţului de Hohenzollern în Bucu­reşti. „Împlineam 10 ani când, în ziua de 10 Mai 1866, intra în Bu­cureştiul îmbrăcat de săr­bă­toare noul domnitor Ca­rol de Hohen­zollern-Sigmaringen. Din balco­nul casei părinteşti, aşezate în faţa Palatului Dom­nesc, puteam privi în voie spec­tacolul pe care îl aşteptam de atâta timp. Cu cea­suri înainte, strada era neagră de lume. Pe margine se înşiruiau unităţile Gărzii Naţionale. Casele erau împodobite cu steaguri şi cu ghirlănzi de flori, peste ferestrele larg deschise se aplecau capete, îndreptate toate către capul podului: dintr-acolo trebuia să so­sească Prinţul. De cum am putut desluşi chipul Domnitorului, nu am mai fost în stare să-mi deslipesc ochii de pe dânsul. Era tot ce auzisem în ultimele luni vorbindu-se în casă despre el şi des­pre chipul cum îl aşteptau toţi Românii, ca pe un izbă­vitor? Era prestigiul ţării îndepărtate de unde venea, care influen­ţase imaginaţia mea de copil? Sau era privirea blândă şi pătrunzătoare a ochi­lor săi albaştri, ae­rul său decis şi calm, zâmbetul prietenos cu care mulţumea uralelor mulţimii?

Am rămas apoi în balcon până la întoarcerea de la Mitropolie şi intrarea sa în palatul unde va avea de înfruntat atâtea ceasuri de cumpănă grea pentru ţara cu care se identificase din prima zi, dar şi atâtea, mereu tot mai numeroase, clipe senine, în care putea gusta bucuria roadei bogate, ieşite din osteneala lui de fiece clipă!

Seara, când după ce am sărutat mâna părinţilor, fratele meu George şi cu mine ne-am dus la culcare, ştiam că balconul casei părinteşti ne mai păstrează multe bucurii pentru zilele următoare. În casa de peste drum, numită fără modestie palat, îşi odihnea oboseala călătoriei grele tânărul Voievod cu ochii albaştri, iar asupra somnului său veghea o ţară întreagă”.