Poarta spre cer

Parcul Naţional COZIA – Cum vine primăvara în pădure?

Sunt în jur de 20 de tipuri de zone naturale care au parte de o protecţie specială în în­treaga Europă. Unele habitate protejează o plantă rară, în alte zone e protejată o specie de ani­male pe cale de dispariţie. Ei bine, există în Ro­mânia un parc naţional, Parcul Naţional Cozia, care înglobează toate cele 20 de tipuri de habitate Natura 2000. O lume întreagă într-un singur parc! Iar de trei ani are şi câteva mii de hectare de păduri vir­gine, incluse în patrimoniul mondial UNESCO! O zonă plină de frumuseţe şi de legende, întinsă de-o parte şi de alta a Oltului. De Dragobete, am luat la pas faimoasele păduri de fag ale Coziei, ca să adul­mecăm primii venirea primăverii în munte…

Când păsările îşi dezleagă ciocul

„Primăvara, şi vântul se simte altfel… Ori­cât de tare ar bate, oricât de sus ai fi în munte, tot vine câte o pală mai caldă, cât să-ţi în­moaie inima. Primăvara totul e altfel, şi mi­res­mele sunt altfel, şi foşnetul pădurii e altfel, până şi vântul e altfel!”.
Suntem sus, pe creastă, după o urcare de o oră, pieptiş, pe cărările versantului Muntelui Cozia care se oglindeşte în Olt, iar vântul zboa­ră pe deasupra noastră cu aripi reci. Apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte, ca şi cum ar vrea să confirme, acolo, pe loc, vorbele ghidu­lui meu Pavel Prundurel, un om „al muntelui”, cum rar am mai întâlnit. O boare căldicică bate peste pădure, ca o promisiune că primăvara e, în sfârşit, aici. E final de februarie, ajun de Dragobete, iar păsările îşi cântă cu foc dorul de drăgosteli. La doar câteva sute de metri dea­supra Văii Oltului, peste infernul traficului din­tre Vâlcea şi Sibiu, păsările s-au înstăpânit peste acest colţ de rai al Parcului Naţional Cozia.

Misterele pădurii

În pădu­rea deasă, seculară, de fagi, e o linişte absolută, pes­te care trilurile păsăretului răsună imperial. O sărbă­toare a vieţii şi a iubirii pe care, lovind cu spor, ca un scriitor plin de vervă aflat la maşina de scris, o cio­cănitoare pare că o însemnează pentru eternitate într-o scoarţă de copac. „În popor se zice că acum, de Dragobete, se dezleagă ciocul păsărilor. Acum e perioada în care ele încep să se împerecheze. Nu cred că e o simplă coincidenţă faptul că avem săr­bătoarea românească a Dragobetelui, sărbătoarea dragostei, exact în aceeaşi perioadă când natura începe să îşi dea drumul la viaţă!”, spune Pavel Prundurel, şeful Parcului Naţional Cozia.

Inginerul Prundurel are o voce caldă, precum vân­ticelul de primăvară, şi pune emoţie în fiecare istorioară cât de măruntă pe care mi-o spune. „Ce-ţi poţi dori mai mult decât să fugi pentru câteva ore din nebunia oraşului şi să stai în natură, să te bucuri de aerul ăsta curat, de liniştea de aici, să priveşti splendoarea naturii?”. Stăm sus, aşezaţi pe un jilţ de muşchi verzi, şi ne tragem sufletul după urcuş. În faţă avem un perete uriaş de stâncă, tăiat parcă anume cu barda cândva, cu secole în urmă, pe vremea primilor noştri voievozi. Stânca chiar are nume de voievod: „Muchia Basarab îi spune. De altfel, multe locuri din Parcul Cozia au nume care trimit la istoria noastră veche: Dacul, Zamolxe…”. În timp ce povestim, pe stânca din faţa noastră ru­lea­ză un documentar despre viaţa animalelor. „Sun­tem ca la cinematograf!”. Cu privirea sa formată, de specialist, Pavel Prundurel mă ajută să văd for­fota muntelui. Colo – o capră neagră dormind de voie, dincolo – zeci şi zeci de cuiburi de păsări. „Vezi mulţimea aceea de puncte albe? Sunt cuiburile răpitoarelor mari, vulturii şi acvilele. Multe dintre ele deja clocesc”.

Ospăţ cu muguri

Pavel Prundurel priveşte lumea din jur printr-o lupă uriaşă. Un detaliu nu-i scapă! Are şi azi curio­zitatea copilului de la „generală”, care „ghicea” copăceii de-abia plantaţi – nişte joarde subţiri, fără pic de formă – după gustul primilor muguraşi. „M-am născut la ţară, în Munţii Făgăraş, în ultima comună din Ţara Loviştei. Am trăit de mic în natu­ră. Ţin minte că la şcoală, învăţătorul ne punea să plantăm, în fiecare primăvară, câte un tei, câte un frasin, pe lângă şcoală. Până să dea frunzele, eu ştiam deja care ce copăcel e! Luam un mugur mic şi îl mestecam până îi ghiceam gustul. Zic: «Ăsta e tei»! Fiecare mugur de copac are o aromă uni­că”. Mergem la pas prin pă­dure, adânciţi în frunziş până peste glezne, şi fiecare oprire e un nou prilej de mirare. Nu există potecă, nu există me­tru pătrat de pădure din care şeful Parcului Cozia să nu scoată o poveste. „Uite un cuib: cu câtă grijă a fost aran­jat! Ce arhitectură gro­zavă au făcut păsările cu ghe­ruţele şi cu cioculeţele lor!”. Atât de bine cunoaşte pădurea, că e în stare să-mi spună până şi din ce soi de ierburi şi ramuri şi-au făcut păsările cuibul anul trecut!

Lumea de la rădăcinile fagilor

Urcăm un pic în munte şi, pe lângă trunchiurile gri-albicioase ale fagilor, apar şi cele mai închise la culoare, ale stejarilor. În timp ce eu privesc în sus, uimit de înălţimea fagilor, Pavel Prundurel priveşte universul de jos, de la firul ierbii, pe care cei mai mulţi dintre noi îl ignorăm, La picioarele noastre se află un fag bătrân, căzut la pământ, cu trunchiul des­picat, ca o jardinieră pentru tot felul de plante mărunte. „Asta e ditamai ghinda, aici e un jir. Uite cum şi-a desfăcut embrionul şi cum s-a înfipt în humusul hrănitor al copacului. Va creşte chiar aici, îşi va împinge rădăcina până în pământ şi se va face un arbore triumfal. Are toate condiţiile”. Mă străduiesc să văd şi eu lumea cu „lupa” şefului Parcului Cozia. Ade­vărul e că nu-ţi trebuie decât un dram de atenţie şi de răbdare ca să descoperi micile minuni ale naturii pe lângă care, altfel, treci cu pas grăbit. „În jur e puzderie de ghindă şi de jir. Pe aici e plin de animale sălbatice: mis­treţii mănâncă astfel de seminţe, căprioarele la fel, dar tot rămân destule ca să crească şi pădurea. Dacă stăm să ne uităm atent, la tot pasul găsim copăcei de fag”. Iar printre copă­ceii de fag, din loc în loc, Pavel Prundurel găseşte, parcă puse înadins pentru spectacolul traseului, urme proaspete de cerb – „La cum arată, ieri cred că a trecut pe aici” – sau de mistreţ – „Se vede cum s-a scărpinat de scoar­ţa dură a acestui copac…”.

Arbori de trei mii de ani

Sunt de o oră în Parcul Cozia şi am văzut deja mai multe decât într-o vizită la un mare muzeu de ştiinţele naturii. Inginerul Prundurel îmi dă dreptate. „Într-un parc naţional ai toate nivelurile de dez­voltare ale florei şi faunei: alge, muşchi, licheni, ciuperci, vegetaţie mare, animale sălbatice, mami­fere, vertebrate, nevertebrate, insecte, carnivore, ierbivore. Cu cât ai mai multe la un loc, cu atât e mai bine, iar aici, la Cozia, avem de toate, din belşug! Într-un astfel de parc, ca al nostru, natura e lăsată să-şi urmeze singură cursul. S-a uscat un copac, a căzut, rămâne acolo, nu se poate atinge nimeni de el! Lemnul mort, căzut pe jos, nu e o pier­dere, nu e o pagubă. El intră imediat în circuitul energetic, este hrană pentru alte specii şi populaţii, precum fagul căzut, în care încolţeau ghinda şi jirul. Tot în copacii căzuţi îşi au casa o grămadă de vieţui­toare: pe sub stratul de frunze, crenguţe căzute şi lemn descompus, avem furnicuţe şi gâze de toate fe­lurile, care îşi fac şi ele datoria faţă de ecosistem”.

Pentru cine nu a mai fost într-o arie strict prote­jată, prima impresie e şocantă. Copaci înalţi, puter­nici, viguroşi, frumos aliniaţi, rânduri, rânduri, ca o armată gata de asalt, iar la rădăcinile lor alţi co­paci, frumoşi şi ei cândva, căzuţi acum la datorie, loviţi ba de un trăsnet, ba de o boală, ba de trecerea timpului. „O armată căzută şi o armată zveltă, în picioare”, cum îi place să spună inginerului Prun­durel. „Într-o zonă protejată, ca a noastră, găsim arbori colosali! Noi avem aici, la Cozia, arbori de tisa trecuţi de 3.000 de ani, martori ai atâtor isto­rii… Uitaţi-vă la fagul de acolo, are aproape 2 me­tri diametru!”, îmi spune ghidul meu şi se aşează lângă copac. „Are 180-200 de ani. Fagul trece de 200 de ani, dar nu mai mult. Se spune că arborii aceş­tia vechi dau o mare energie”, îmi şopteşte apoi şi înţeleg pe loc că verva şi entuziasmul omului care mă conduce prin sălbăticia Coziei au acelaşi „izvor”.Domnule Prundurel, obârşia dvs. este în Ţara Loviştei, mai a­proa­pe de Sibiu decât de Vâl­cea. Cum aţi descoperit munţii din zona Coziei?

Eram copil în clasa a V-a, şi toc­mai ne întor­ceam de la Târgul de Sfân­tul Ilie, de pe la tiribombe, pe unde ne plăcea nouă, celor mici, să ne jucăm cu orele. Seara, de acasă, din foişorul casei părinteşti din Ţara Lo­viştei, am văzut Vârful Cozia, contu­rat ca o aură de apusul soarelui. Şi atunci, cu o soră mai mare, un frate mai mic şi încă trei verişori ne-am de­cis să mergem a doua zi pe Masivul Cozia. Era departe, dar muntele se vedea atât de frumos, că nu puteam rezista tentaţiei aventurii. Mi-am făcut atunci un traseu în minte – pe ce culmi, prin ce sate urma să trecem – şi chiar eu am condus „expediţia” a doua zi, deşi unii din gaşcă erau mai mari ca mine. Aşa cum plănuisem de acasă, din foişor, aşa a fost! Am pornit pe la 3 dimineaţa, că era de mers, oho! La un moment dat, am ajuns la o stână, ne-a primit ciobanul cu braţele deschise. Aveam şi noi, e drept, o sticlă de ţuică de la tata, ca să deschidem mai uşor… ţarcul oilor. Omul ne-a pus de mâncare, ne-a grijit, iar pe la 12-1, pe la amiază, am ajuns pe Vârful Cozia. Ore întregi am stat acolo şi ne-am mirat de priveliştile care ni se întindeau la picioare. A fost o aventură pe care nu o pot uita! Ţin minte toţi paşii, toate locurile pe care le-am văzut în ziua aceea…

Primăvară pe muntele magic

Ani buni după prima „expe­diţie” pe masivul Cozia, inginerul Pavel Prundurel devenea şeful Parcului Naţional care înglobează, în cele 17.000 de hectare ale sale, între care 3.500 de hectare de pă­duri virgine de fag, trecute, recent, în patrimoniul UNESCO, şi mun­te­le magic al copilăriei sale. E la fel de dornic de aventură şi acum, abia aşteaptă să-i vină prin păduri tineri studenţi de la Ştiinţele Na­turii, Silvicultură sau Ecologie, abia aşteaptă să apară vreun grup de turişti străini curioşi să viziteze pădurile virgine de fag, abia aş­teap­tă ca un jurnalist ca mine să-l sune, în căutare de poveşti. Îşi pu­ne îndată rucsacul la spinare, sare în Duster-ul albastru-închis, care a văzut toate că­ră­rile munţilor de-a stânga şi de-a dreapta Oltului, şi e „la datorie”! Datorie e un fel de a spune, pentru că pentru Pavel Prundurel pădurea înseamnă bucu­rie. În atâţia ani, îi ştie felul de-a fi ca unei făpturi, fiecare nuanţă, fiecare ecou, cum respiră, cum intri în marele circuit al anotimpurilor. Pentru Pavel Prun­durel, primăvara nu vine când spun doamnele de la Meteo, seara la 7, la televizor. Primăvara vine as­cunsă ochiului profan, vine anunţată de micile de­talii pe care numai sensibilitatea omului de munte le poate di­lata într-atât încât să fie vizibile pentru noi, ceilalţi, turiştii de oca­zie. Ne oprim din nou din drum, după ce-am cucerit o nouă stâncă, lângă un pin falnic mirosind a verde proaspăt. Un vânt cald bate din nou peste culmile Parcului Cozia…

Aşteptarea pădurii

Domnule Prundurel, traiul dvs. permanent în natură vă ajută, cu siguranţă, să-i simţiţi şi tresăririle adânci. Cum vine primăvara pe munte?

În primul rând, creşte ziua. Uşor, uşor, lumina te îmbie mai devreme spre munte, temperatura e mai plăcută şi simţi, aşa, în tine, o chemare, simţi cum furnică viaţa în jur. Eu, unul, simt primăvara de la primele miresme ale co­pacilor care înfloresc foar­te devreme: alunii, arinii, săl­ciile… Apoi se trezesc la viaţă tot mai multe vieţuitoa­re. Îmi ies în cale gâze dez­morţite, insecte, aud păsăre­lele acestea, cu cântul lor de dragoste. Să ştiţi că, primă­vara, cântecul păsărilor este altfel decât cel pe care-l au­zim vara sau toamna. Cânte­cul de primăvară al păsărilor e a chemare, a întâlnire, e dragoste. Chiar şi păsările răpitoare cântă de dragoste, ciufii, bufniţele cântă până târziu în noapte. De multe ori, seara, rămân în apropie­rea pădurilor numai ca să ascult concertele păsăreşti. Ploaia de primăvară e alt răs­făţ, scoate la iveală mirosul reavăn al pământului. Pur şi simplu, primăvara, toată pădurea miroase a aşteptare. Orice firişor de iarbă care se zbate să crească are povestea lui, te încarci cu energie numai privindu-l! Până şi buştenii tăiaţi cu un an în urmă, pentru focul din sobe, primăvara se forţează să dea, bieţii de ei, nişte muguri. Atât de mare e forţa naturii primăvara!

Conştiinţa ierbii

Pădurea pe care o descrieţi e foarte vie. Are trăsături omeneşti…

Ne complacem să credem că doar noi, oame­nii, avem sentimente. Nu e adevărat! Toate plantele şi animalele au simţire. Mai mult decât oamenii, natura are, genetic, chema­rea de a da viaţă. Caută să dea viaţă şi să se adapteze încontinuu. Şi plantele, şi anima­lele au conştiinţă, fără discuţie! Priviţi acolo verdele acela de pe stâncăraie: e un pin pitic care creşte direct pe piatră! Să vă mai dau un exemplu, că tot e plin de capre negre pe aici: dacă un pui de capră neagră a rămas orfan, vine o altă căpriţă, care poate nici nu a fătat vreodată, şi îl adoptă imediat! Şi tot imediat i se declanşează lactaţia, are lapte să hrănească puiul respectiv! Nu e asta o minune? Zbaterea pentru viaţă a naturii e cu adevărat incredibilă…
Pornim din nou la drum, cu pas repede, ritmat de bătăile ciocănitoarei. Ciocănitorile sunt foarte importante pentru natură. În multe ţări, ele nici nu mai există. Vin turişti din Occident şi mă roagă să-i ajut să le filmeze, vor să vadă ciocănitorile de la noi.

„Grijă mare, că acolo e cu UNESCO!”

Ca şef de parc naţional, inginerul Pavel Prundu­rel s-a bătut ani de zile cu diverşi „dezvoltatori” care voiau să construiască în zone protejate ori care voiau să tragă telecabină până pe Masivul Cozia. „Lumea nu a înţeles de la început care e rostul unui parc naţional. Telecabina însemna să distrugi o bună parte din munte. Se strica şi un renume, o tradiţie: iei turistul de jos în sandale şi-l duci în Vârful Cozia, cum se poate aşa ceva!? O vreme, am făcut faţă cu greu situaţiei, dar am avut presa bună de partea noastră, iar asta a ajutat”.

De când cu intrarea, acum trei ani, a pădurilor vir­gine de fag din Parcul Cozia în patrimoniul uni­versal UNESCO, lucrurile s-au îndreptat şi mai mult. „Vin foarte mulţi străini interesaţi de pădurile noastre din patrimoniul UNESCO, oameni pasio­naţi, cunoscători, care ne întreabă de pădurile vir­gine de fag. De atunci, şi politicienii, şi autorităţile au dat un pic înapoi. Zic: «Grijă mare, că acolo e cu UNESCO, fiţi atenţi să nu ne trezim cu pro­bleme»”.

„Nu mai e mult, şi primăvara e aici!”, spune ve­sel Pavel Prundurel. Zărise un pui de tei şi luase să guste un muguraş, cum făcea pe când era copil.

Simţi gustul? Ăsta e gustul primăverii!