Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Munții hareșenilor

Lumina lumii la Arefu

Nici măcar nu e mult. Ai mers pe o cărare pier­dută prin iarba înaltă, ai auzit zumzetul lumii, iar lumea era făcută din umbra unor copaci și din lumi­nă blândă, din lăcuste și bondari și păsări și foșnet de iarbă înaltă. Ai văzut o casă pierdută și ea prin iarba înaltă. Ai mers spre ea mai departe, iar casa era părăsită, sau așa părea să fie, cum stătea ascun­să, acolo, prin iarba înaltă, în lumina blândă a lumii. O altă casă lăsată în paza Celui de Sus, aici, în satul Arefu, la poalele dinspre sud ale Munților Făgăraș, în lumina blândă a lumii. Și ai intrat în acea casă, iar casa era părăsită, și numai tăcerea și lumina și iar­ba înaltă mai stăpâ­neau asupra ei. Iar casa era toată părăsită, și doar într-o odaie scundă, ascunși în lumina blândă a lumii, ai găsit doi oameni. O fe­meie și un bărbat, Filofteia și Con­stantin. Ea de 94 de ani, el de 102. O sută doi ani. Și ai rămas acolo, cu ei, o viață, iar femeia a început să cânte despre un păstor care a venit, de­mult, de sus, și prin lume a umblat, oi pierdute a căutat, să le ducă la izvoară, ca de sete să nu moară; și uşa le-a des­chis să iasă la păşunea cea aleasă. Și a cântat Filofteia, iar Constantin a ră­mas nemișcat, desprins de pământ, alb ca lumina blândă a lumii, în odăița aceea ascunsă și scundă, la marginea lumii, la poalele Munților Făgăraș. Și doar în­tr-un târziu, Constantin s-a întors prin­tre noi, a zâmbit, a întins mâna și a spus: Uite, a dat soarele! Și te-ai uitat atunci spre soare și soarele ți s-a arătat în toată lu­mina lui orbitoare. Și ai văzut și ai simțit: lumea era toată doar lumi­nă. Și nici măcar nu e mult. E totul.

Cei șapte moși de la începuturi

Viaţa sub şiţă

Arefu. Cea mai veche, mai nordică și mai muntoasă așezare de pe Valea Argeșului. Numele satului apare în toa­te hărțile Munteniei și se pierde în ne­gu­ra vremii. Șapte moși au fost la în­ceputuri. Iar nu­me­le lor erau Badea, Becheanu, Dobrin, Drăgulea, Ionices­cu, Redeche și Ros­cescu. Istoria le păs­trează numele, pentru că numele lor au devenit de po­veste. La fel ca lo­cul în care s-au așe­zat. Șapte case au fost ridi­cate la în­ce­puturi în locul ăsta cu lumină, de la poa­lele Munților Făgăraș, Are­fu. Șapte moși au fost la începuturi, iar moșii au privit pădurea și muntele și sălbăticiunile pămân­tului și nu s-au temut. Și au în­vățat potecile întune­cate ale pădurii și s-au deprins cu hățișurile și negura, și au trecut mai departe. Iar mai departe erau grohotișurile și stânca și culmile de netrecut. Și ei le-au trecut. Le-au învățat trecă­torile și le-au trecut. Și au mers și mai departe și au coborât în altă parte, dincolo de munte, într-un loc care astăzi se numește Ardeal, iar acolo au găsit oameni ca ei, frați, și au găsit și ceea ce cău­tau: mei. Meiul era hrana, viața lor. Și viață și hrană au încărcat în desagi cei șapte moși, și-au îmbrățișat frații de dincolo de munte și s-au întors. Pe trecători neum­blate, peste grohotișuri și stânci, prin hățișuri, negură și noapte. Și nu s-au te­mut. Și când au coborât din nou, spre soții, copii și case, soa­rele s-a ridicat din nou deasupra lumii și li s-a arătat în toată lumina lui orbitoare. Și s-au oprit cei șapte moși din drum și bucurie le-a fost inima, iar mâinile lor s-au întins spre soare, iar soarele s-a po­gorât peste casele lor. Și au strigat atunci „hareș!”, cuvânt care însem­na răsărit și lumină. În toate hri­soavele vechi, până târziu, în seco­lul XIX, Areful s-a numit Hareș, iar locuitorii lui, „hareșeni”. Cu cei șapte moși din Ha­reș începe istoria unei țări. Ei au fost muntenii de la începuturi, iar Țara lor Româ­neas­că s-a numit, cândva, chiar așa: Muntenia.

Hareșenii

Cetatea Poenari

Când stai de vorbă cu profe­sorul Cezar Bădescu, timpul se oprește în loc. Cum s-a oprit și pen­tru el, un bărbat de 82 de ani, la fel de tânăr ca unul de 30. După ce a absolvit Facultatea de Istorie la Bucu­rești, s-a întors în satul său natal, a devenit dascăl și n-a mai plecat. 38 de ani a fost profesor de istorie și director al școlii din Arefu. Generații întregi de copii s-au format sub bagheta sa, copii care au de­venit oameni în toată firea, oameni care au rămas sau au plecat, dar au luat cu ei o lumină orbitoare, lumina istoriei fabuloase a locului unde s-au născut. El, Cezar Bădescu, e omul care a păstrat aceas­tă lumină ne­stinsă și în vremuri de uitare, el e omul care a știut s-o dea mai departe. De un muzeu al sa­tului și două ansambluri folclorice se ocupă și as­tăzi. Iar mu­zeul nu este doar conservare a trecu­tului, cum nici an­samblurile nu sunt doar despre muzică și dans. E mai mult aici, iar Cezar Bă­descu știe foarte bine asta: e despre mândria de a fi om al locu­lui din Arefu, despre datoria pentru moșii de la înce­puturi, e despre o poveste care trebuie să meargă mai departe. L-am găsit pe profesor la fân, pe pajiș­tea din fața casei. Într-o cămașă albă, su­flecată la mâneci și descheiată la piept. L-am găsit senin, flu­ie­rând o doină, un om tânăr de 82 de ani. M-a poftit în casă, m-a ascultat și a zâmbit. Atunci când Cezar Bădescu povestește, repede, fluent ca o apă, timpul se vrăjește și devine viu.

„Știți ce erau moșnenii? Țărani liberi, asta erau! Liberi! Moșii noștri erau liberi! Liberi ca pasărea cerului! Și nu era ușor ca țăran în vremurile acelea să nu aparții de moșia unui boier! Și o să vă spun și cum s-a întâmplat asta!”.

Două sunt legendele despre un fapt cât se poate de concret: oamenii din Arefu au fost stăpânii mun­ților, de la începutul istoriei Țării Românești. Sunt acte vechi, care se păstrează în arhivele episcopiei, acte care dovedesc că moșnenii hareșeni erau pro­prietarii a 16 munți, 10 înțărcători, și a mai bine de 17 mii de hectare de pădure! Toată partea arge­șeană a Munților Făgăraș, până la Lacul Bâlea era a lor. Veacuri întregi de pământul acesta nu s-a putut atin­ge nimeni, deși au fost mulți cei care au în­cercat să și-l însușească. Abia la începutul secolului al XIX-lea, prin vicleșug și bună prietenie cu Vodă Caragea, boierul Filipescu reușește să dobândească o mare parte din moșia uriașă a țăranilor hareșeni. Însă nici măcar un bandit de boier nu ne-a putut înfrân­ge până la capăt!, spune răspicat Cezar Bădescu. Hotarele moșiei lui Fili­pescu n-au putut fi statornicite decât în niște acte mincinoase. Când trimișii boierului au încercat să le așeze pe munți, țăranii noștri i-au alungat cu parii, de nu s-au mai întors nemernicii niciodată! Și au luat și pietrele de hotar! Doar nu erau să rămână acolo! Unii le-au făcut trepte de scară, alții cruce de mormânt, altele au ajuns la temelia școlii care s-a făcut atunci. Pentru că pă­mântul ăsta ne-a fost lăsat de Vodă nouă, din cele mai vechi timpuri! Cele mai vechi timpuri ale Țării Românești, spune isto­ria, încep la 1290, odată cu descăle­carea lui Negru Vodă.

Negru Vodă și moșii din Hareș

Când au fost cursul anilor de la Adam 6798, Radu Vodă Negrul, care avea scau­nul său la Făgă­raș de la moșii și strămoșii rumânilor, carii venise de la Roma, în zile­le lui Traian, împăratul Romii, s-au socotit săși mute scaunul dencoace, peste plai, stă scris în Cronica Bălenilor. Și a trecut Carpații Negru Vodă. Și a făcut cetate de scaun, după unii cronicari la Câmpulung, după alții, la Curtea de Argeș. A descăle­cat, a întemeiat un voie­vodat, a ridicat o țară. Istoria Munteniei începe cu el. Cu Negru Vodă și cu cei șapte moși din Hare­șul de ieri, Areful de azi. Iar legendele locului, con­fir­mate de hrisoave, povestesc cum Negru Vodă s-a retras din calea hoardelor tătărești, în cuibul său de vulturi, cetatea construită de el pe malul drept al Argeșului, ce poartă astăzi numele de Poenari. Tă­tarii i-au luat însă urma, au trecut Argeșul și au urcat drumul Pleșilor, iar odată cu înserarea, și-au ridicat tabăra la poalele cetății. Soarta lui Negru Vodă pă­rea pecetluită. În puterea nopții, Vodă îi cheamă la el pe cei șapte moși din Hareș, care vin în cetate, spune povestea, pe cărările lor ocolite, știute doar de ei și de fiarele sălbatice. Știți să mă scoateți de aici?, întreabă Vodă, iar cei șapte moși încuviin­țează din cap. Grăbiți, schimbă potcoavele cailor și le așează invers, pentru ca tătarii să creadă că alaiul lui Vodă se îndreaptă spre cetate, când, de fapt, el o părăsește. Înaintea zorilor, Vodă și alaiul său au părăsit cetatea sortită pieirii, s-au furișat pe potecile întunecate ale pădurii, s-au deprins cu hățișurile și negura, și au trecut mai departe. Iar mai departe erau grohotișurile și stânca și culmile de netrecut. Și ei le-au trecut. Și au mers și mai departe, iar când soarele era la chindie, au ajuns în Vârful Paltinul, unde s-au oprit. Iar ce se vedea de-acolo, de sus, în zare, era Ardealul, spre miază­noap­te, și Țara Ro­mânească, spre miazăzi, și munții, în lumina abia presimțită a înserării, și libertatea. Negru Vodă și ai lui scăpaseră cu viață datorită celor șapte moși din Hareș. Atunci, la începuturile unei țări care avea să se numească Muntenia, la lumina făcliilor, ca răs­plată pentru ajutorul dat, Vodă avea să scrie, să semneze și să pecetluiască un hrisov care a rămas: 16 munți, 10 înțărcători și o pădure uriașă, de necu­prins, deveneau moșia fabuloasă a celor șapte bătrâni din Hareș. Și-au strâns mâinile și s-au îm­bră­țișat. Negru Vodă avea să coboare în zori spre ceta­tea din Făgăraș, iar hareșenii se întorceau acasă, trans­formați în moșneni și cneji. Istoria fusese scrisă, povestea abia începea.

Vlad Țepeș și ciobanul

Profesorul Cezar Bădescu

O altă legendă, istorisită de Cezar Bădescu, plasează întâmplarea ceva mai târziu în istorie, pe vremea lui Țepeș. Țepeș, cel care avea să afle ve­chea cetate a lui Negru Vodă în ruine și să porun­cească să fie refăcută, adăugându-i ziduri, turnuri și dependințe. Doar că, în această poveste, în locul celor șapte moși de la începuturi, acum se află un cioban hareșan. El l-ar fi povățuit pe Țepeș să schim­be potcoavele cailor, el i-ar fi arătat drumul spre munți, și, în numele lui, satul ar fi primit mun­ții, plaiurile și pădurea. Cert este că într-un hrisov al lui Radu cel Mare, din 1606, munții, plaiurile și pădurea sunt descrise, hotar cu hotar, ca fiind pro­prietatea hareșenilor. Din vremea lui Negru Vodă sau, un veac și jumătate mai târziu, din cea a lui Țepeș, legendele conțin adevărul: hareșenii au fost stăpânii munților. Iar povestea lor e strâns legată de meterezele înalte, ce țâșnesc din stâncă până la cer, ale cetății Poenari. Nici nu știi dacă să râzi sau să plângi. Nici tătarii, de pe vremea lui Negru Vodă, nici maghiarii lui Carol Robert de Anjou, de pe timpul lui Basarab I, care au fost zdrobiți cu pietre, aici, la Posada, nici turcii, care s-au războit cu Vlad Țepeș, n-au cucerit cetatea asta. Și, uite, am ajuns astăzi să fie închisă din cauza urșilor. Ei sunt cei mai mari cuceritori din istorie. Ei și prostia ome­nească. Hai mai bine să râdem, ca să nu plân­gem. Din cauza urșilor, accesul la Cetatea Poenari este astăzi interzis.

Acasă la Gheorghe Popescu, cioban

dav

Acum, spre seară, însoțit de Cezar Bădescu și ascultând povești despre urșii care coboară zi de zi în sat, tocmai am pășit în livada baciului Gheorghe Po­pescu. Toată familia e la fân. Fân care a fost cosit, iar acum e risipit pentru a fi ridicat în claie. Pen­tru că, de la cei șapte moși încoace, viața din lu­minișul Arefului a mers mai departe, aproape ne­schimbată. Din cei 16 munți de odinioară le-au mai rămas 6, dar tot e mult, tot e destul, tot e munte cât să vezi cu ochii, să-ți urci tur­mele de oi sus, tot mai sus, pe plaiu­rile neguroase ale Făgărașului, acolo unde iarba e mai bună, iar brân­za se păstrează cu­ra­tă doar de la frigul nopții. Doar oa­menii care să facă asta sunt tot mai pu­țini… Despre oameni și urși și câini îmi vorbește și baciul Gheorghe. Des­pre urșii ăia, adevărați, din munte, care ple­cau cu oaia în brațe, încolțiți de namilele de câini. Câini aleși pe sprân­ceană, schim­bați în taină cu ai sibienilor, pentru prăsilă, vara devreme, sus, la Bâ­lea, lo­cul de întâlnire din­tre Ardeal și Munte­nia, locul de întâlnire al ciobanilor ro­mâni din cele mai vechi timpuri, chiar și atunci când timpurile erau potrivnice, iar românii erau rupți unii de alții, de hotare străine. Ăia erau urși ade­vărați, nu clovnii ăștia de pe șo­sea. Ăștia nu-s urși, sunt cățăi. Nu vedeți că nici de zgomot nu se mai sparie?! S-o întors lumea cu susu-n jos, de au ajuns și urșii să se schimbe ca oamenii. De oameni știam, dar la urși chiar nu cre­deam să se în­tâm­ple asta…. La 84 de ani, baciul Gheor­ghe a trăit și a văzut multe. A vă­zut și cum lu­mea lui, neclintită de vea­curi, co­boară din munte și o ia spre vale, spre traiul mai ușor din orașe. Pă­mânt sau bani?, i-ar fi întrebat Negru Vodă pe cei șapte moși, aco­lo sus, în Vârful Paltinul. Pă­mânt!, au răspuns într-o suflare moșii. Și no de vezi, acu’ toți vor bani și or uitat ce să facă din pă­mânt! Nu mai știe lumea să-l lucre cum trebe, sau, când știu că-i de muncă, fug de el ca de dracu’! Și ajung la mama naibii prin străinătățuri și ne lasă pe noi tot mai bătrâni și mai singuri! Ciobanii ăștia tineri nu mai vor meserie, îi prea grea pentru ei, îs toți cu nasu-n jos, prin telefoane. Ptiu!. Baciul Gheorghe scuipă de obidă în pământ. Doar că el nu e singur. Soția, copiii și ne­poții sunt toți împreună aici, în livadă, învârtind fânul, așa cum au făcut o viață. Și nici când a rămas singur, în stână, pritocind focul în bez­na nopții, sub răpăitul ploii și șuierul vântului, baciul Gheorghe n-a fost singur. Apăi, că știam că acolo sus e El. Și numa’ ce mă ru­gam acolo, în ini­ma mea, și îi vor­beam și nu lăsam focul să se stingă și nu mai simțeam urâtul. N-ai cum să fii singur când vorbești cu Ăl Mai Mare din Ceruri, așa molco­muț, în tine. Și când îl auzi, tot așa, acolo-n tine, cum îți răspunde. Ce și-au vorbit Gheorghe Popescu și Dumnezeu în nopțile lungi, cu ploaie surdă din creierii munților, n-am aflat. Am aflat însă că aici, în răcoarea înse­rării, cu soția și nepoata lui dragă, inima lui e plină de lumină, iar sufletul îi strigă o dată și încă o dată: „Hareș!”. E o lumină blândă care se pogoară pe lume, lumina blândă a înserării, o lumină care aici, în livada asta, aca­să la Gheorghe Popes­cu, cioban, nu s-a schim­bat nici­când de la cei șapte moși încoace.

Hareș!

Un sat la poalele Făgăraşului – Arefu

Și noaptea a venit și-a trecut și e o nouă dimineață în Arefu. Ai mers pe o cărare pier­dută prin iarba înaltă, ai auzit zumzetul lumii, iar lumea era făcută din umbra unor copaci și din lumină blândă, din lăcuste și bondari și pă­sări și foșnet de iarbă înaltă. Și ai văzut o casă, și-o cămăruță scun­dă și ascunsă, în care erau doi bătrâni. Filofteia, de 94 de ani, și Constantin Enache, de 102. Îi săruți mâna lui Constantin, iar el ți-o sărută pe-a ta. Și așezi pe o tăviță puțină mân­care și câteva fructe, iar Filofteia îți mulțumește și îți spune că le vei găsi pe masa raiului, atunci când vei ajunge acolo. Apoi se face liniște, iar Constantin se desprinde de pă­mânt, alb ca lumina blândă a lumii, și plutește. Iar Filofteia începe să cânte, iar vocea ei subțire ca firul tremură, se înalță, se frânge, răz­bește și cântă mai departe. Și se face iar liniște. Constantin îți arată soa­rele, iar Filofteia poves­tește. Despre Constantin, omul ăsta blând și bun, cu care s-a iubit o viață, despre cei cinci copii ai lor, crescuți cu răbdare și dragoste, despre dumi­nicile în care, îmbrăcați în portul vechi, de sărbă­toare, cel pe care îl poartă și acum, porneau îm­preună spre biserică. Nelipsiți, mereu primii, duminică de duminică. Despre cum Constantin pleacă spre biserică și azi, iar ea, Filof­teia, trebuie să-l oprească, pentru că bătrânul nu mai are cum să ajungă acolo singur, pe jos. Despre toate nopțile în care Constantin s-a trezit țipând, ca apoi să plângă și să-i povestească cum vede iar tranșeele și gropile pline de apă și aude schijele și obuzele și îi vede pe oameni murind. Iar ea, Filofteia, luân­du-l în brațe și mângâindu-l, îi șoptește că războiul a trecut și nu se va mai întoarce, ungându-l cu agheaz­mă și mir. Despre ursul care le mai zgârie ușa în miezul nopții, iar ei, Constantin și Filofteia, îi vorbesc cu blândețe, și îi spun să plece de unde a venit. Și ursul pleacă. Și la sfârșit, când te ridici să pleci și tu, când săruți mâna acestui bărbat și mâna acestei femei, trecuți, pe jumătate, în lumea de din­colo, soarele ți se arată în toată lumina lui orbi­toare, și te simți ușor, despovărat de griji, ca după spo­vedanie, iar sufletul și inima îți strigă, împre­ună, pentru totdeauna: „Hareș!”.

Foto: Florentin Popa

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian