Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștilor

Pelerinajele toamnei

• Puțini sfinți români dezleagă atâtea râuri de credincioși, precum patronul spiritual al Bucureștilor. În fiecare an, pe 27 octombrie, prăznuirea lui transformă Capitala într-o sărbătoare uriașă, plină de cântări și de rugă­ciuni. Speranța moare ultima. Într-o lume măcinată de necre­dință, pele­rinajele noastre, cu tot aerul lor ușor învechit, arată că încă mai există nădejde în dreptatea și puterea lui Dumnezeu •

Pare că a apărut pe lume de nicicând și de ni­căieri, străpungând negura veacurilor, în­velit în legende născute la sud de Dună­re, legende care nu te lasă decât să-i ghicești viața, adâncindu-i taina. Apoi, încet, pe măsură ce veacu­rile se apropie de al nostru, istoriile despre Cuviosul Dimitrie cel Nou capătă consistență și limpezime, iar din clipa în care moaștele sale se mută în Bucu­rești, ajungem să îl cunoaștem pe deplin, cu trup neputrezit și suflet plin de Duh Sfânt. Și tot la urmă ne-a dat cuviosul rodul său cel mai bogat – minuni multe și cu răsunet, minuni care l-au transformat în cel mai mare ocrotitor al urbei așezată pe Dâm­bo­vița. Și care, an de an, în octombrie, dezleagă pele­rinaje uriașe de credincioși.

Bouarul cel smerit

În poveștile românilor de la sud de Du­năre, sfântul Dimitrie a fost, la origini, un bouar simplu și foarte smerit. Din dragoste pentru cei sărmani, el nu lua ca plată decât pâine și sare, iar asta numai de la cei înstăriți. Să­racilor le primea vitele în ciurdă pe nimic. După ce a intrat în mânăstire, a continuat să își mâne vacile prin lunca râului Lom, care curgea aproape de chi­lii. Acolo, în singurătate feri­cită, se va fi adâncit în inimă și-și va fi curățit ruga. Cu totul desprins de lume, cufundat în frumusețea zidirii, uita că merge pe pământ. Așa se face că într-o zi, din nebăgare de seamă, a călcat pe un cuib de păsărele, în care se aflau deja câțiva puișori, stri­vindu-i pe toți. Inima i s-a strâns de durere. Luase vieți nevinovate și asta îi părea de neîngăduit – “Dacă eu nu i-am văzut, tu cum de nu i-ai ferit!?”, iar fi spus, mâniat, picio­rului. Ca să se pedepsească pentru păcatul de a fi zdrobit făpturi lăsate în lume de Dumnezeu, timp de trei ani, cuviosul Dimitrie nu şi-a mai încălţat piciorul care călcase pe păsări. Trei ani în care va fi umblat ars de soare și învinețit de zăpezi şi de ger, zdrelit de pietrele ascuţite ale chiliei sale săpate în stâncă, împuns de ciulinii care creşteau în lunca Lomului. Nepăsători şi păşind indiferenţi prin lume, ne vine greu să pătrundem această sfântă nevoinţă, de a învăța să calci atât de atent, încât să ajungi să simţi lumea cu tălpile. Pare puţin, dar o astfel de aspră lucrare îi va fi zdrelit sfântului picioarele, în timp ce îi rotunjea asprimile inimii. În trei ani, va fi ajuns să iubească şi să prindă în rugăciune lu­mea toată.

Sihăstrie în peșteră

Nu ştim limpede cum şi-a sfârşit viaţa cuviosul Dimitrie. Tradiţia bisericii noastre ne învaţă că, sim­ţindu-şi moartea aproape, s-a sihăstrit cu totul într-o peşteră, înstrăinându-se deplin de oameni, pentru a putea să stea numai cu Dumnezeu. În anii aceia din urmă, s-a adâncit total în rugăciune. Ştim din vieţile sfinţilor că adăstarea aceasta nemărginită cu mintea în cer te schimbă, dinlăuntru, pe deplin. Că omul ajun­ge să strălucească de lumina dumnezeiască, aşa cum fierul rece dogoreşte şi străluceşte după ce îl ţii în foc. E clipa când în cuptorul dumnezeirii omul se preschimbă în sfânt. Cuviosul Dimitrie s-a stins singur. Nu i-a ţinut nimeni lumânarea la creştet, nu a fost plâns de niciun frate din mânăstire. O istorie spune că, simţindu-şi apropiată clipa trecerii din această lume, s-a întins între două stânci mari, care, mai apoi, după moartea sa, la o ploaie repede, au fost cuprinse de o revărsare a râului Lom. Aşa a ajuns trupul său acoperit de ape şi de uitare. Peste sfânt, râul a curs timp de treizeci de ani. Ar fi rămas aşa, dacă Domnul însuşi nu ar fi vrut să îl descopere drept reazem în credință și rugăciune.

Lumina din trup

Fata își pierduse lumina ochilor, la vârsta la care prietenele ei începeau să viseze la măritiș. Și, odată pierită, lumina îi luase și bucuria și dorul de viață. Își petrecea de acum zilele mai mult închisă în casă, întinsă pe lavița de lângă sobă, încercând să se adune înlăuntrul inimii. Durerea pricinuită de orbire nu îi răpise credința, ba poate că i-o și ascuțise. Învățată încă de mică să se roage, acum o făcea mai abitir decât în trecut. O nădejde nebună, de care nu vorbise nimănui, o încre­dința că acolo sus, în lumea nevă­zută, a îngerilor, sfinților și a Lui Dum­nezeu, există un leac pentru boala ei. Și că dacă Hristos va îngă­dui vreodată ca lumina ochi­lor să i se întoarcă, atunci acest fapt nu se va putea întâmpla fără rugăciuni fier­binți. De aici își agonisea și bruma de pace care o sprijinea să meargă înainte. Iz­băvirea i-a venit mai întâi în vis. Într-o noapte se făcea că mer­sese la Mânăstirea Basara­bovo, afla­tă nu foarte departe de satul ei, Cer­ven Vodă, și că acolo s-a spă­lat pe față cu apa din fântâna lăcașului. Doar că apa minunată nu îi curățase doar trupul, ci și inima. Și, încet, în vis, lumina i s-a întors în ochi și o bucurie albă, fără margini, i s-a revărsat în suflet, odată cu ea. Când s-a trezit, era însă tot oarbă, dar plină de nădejde. Știa că nu avea decât să repete visul și se va vindeca. Era cu totul încredințată de aceas­ta, așa că i-a înduplecat pe părinți să o poarte, cale de 17 ki­lometri, până la mânăs­tire. Când au ajuns era deja noapte, așa că au vrut să aștepte zorile. Dar întunericul de afară i-a adus fetei dureri așa de cumplite ale ochi­lor, încât a plecat degrabă către fântâna din mânăstire, s-a spălat, la fel ca în vis, și în negreala îndesată a nopții, a prins a desluși fețele părinților. Vedea din nou, dar nu vedea doar ceea ce vedeau cei din jur. O putere lăuntrică îi dezlegase și ochii inimii, care puteau să vadă limpede, fără tăgadă, deasupra râului Lom, care curgea prin apropiere, un mănunchi de candele. A alergat într-acolo, însă nimeni în afară de ea nu le putea vedea. Când s-au apropiat de apa neagră, fata a zărit, pe fundul râului, moaștele Sfântului Dimitrie. Străluceau, învelite în lumină. Era lumina lui Dumnezeu, lumina harului care-l învăluise pe cuvios viața toată și care înce­puse să lucreze și în sufletul fetei, în urma suferinței îndurate cu credință și rugăciuni.

Ocrotitorul cetății lui Bucur

Moaștele sfântului Dimitrie au fost scoase de preoți din apele Lomului și duse într-un cortegiu cu lumânări, prapori și cântări, până în satul natal. Istoriile de demult spun că juncanii care trăgeau carul cu trupul neputrezit s-au oprit, în chip minu­nat, chiar în fața casei în care trăise cuviosul. Sătenii au ridicat în cinstea moaștelor o biserică în care sfântul a început să facă primele minuni. Ves­tea lor s-a dus până departe, în Țara Românească. Boierii noștri, în frunte cu domnul, auzind de pute­rea cuvio­sului, au vrut să aducă moaștele la Bucu­rești, să le așeze spre închinare în Catedrala Mitro­po­litană, la loc de cinste, ferit de furia otomanilor care stăpâneau la sud de Dunăre. Însă cuviosul Dimitrie nu s-a învoit la acest gând – carul în care au urcat sfântul lui trup a ajuns până în satul Ruși, din Bulgaria, de unde boii nu au mai vrut să plece cu niciun chip. Atunci, părinții care însoțeau con­voiul s-au gândit să înhame la car doi juncani neîn­vățați și să îi lase să meargă oriunde vor voi. Iar juncanii s-au întors în Basarabovo, semn că sfântul Dimitrie nu voia încă să plece de acasă.

La București, sfintele moaște au ajuns abia în veacul al XVIII-lea. Erau anii războiului ruso-turc (1769-1774), când un general muscal, Petru Salti­cov, le-a luat din Basarabovo, cu gândul să le tri­mită spre Moscova, pentru a nu fi pângărite de turci. De data aceasta, sfântul a încuviințat părăsirea satu­lui natal și a îngăduit carului cu moaște să ajungă până la București. Aici, un negustor aromân, Hagi Dimitrie, apropiat al generalului, l-a rugat pe acesta să le dăruiască românilor, drept răsplată pentru suferințele îndurate în urma războiului. Petru Sal­ticov a încuviințat, iar de atunci, cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabovo veghează cetatea lui Bucur.

În Bulgaria, pe urmele sfântului

E toamnă. O simt în aer, o văd în lumina care s-a îmblânzit și în cerul care de acum e mai adânc. E toamnă, iar eu trebuie să “întorc” dru­mul spre locul de unde a venit cuviosul Dimitrie. Simt că dacă nu voi pu­ne eu însumi piciorul acolo unde el și-a mânat turmele, dacă nu îi voi vedea peștera și patul de pia­tră, nu-i voi înțelege pilda și viața în adânc. Cum să scrii despre un sfânt dacă nu ai îngenuncheat în locul nevoinței sale? Satul în care cuviosul a văzut lumina zilei nu este departe de București, locul în care s-a mutat și pe care îl ocro­tește. Deși e pe celălalt mal al Du­nării, foarte aproape de Ruse, așe­zarea sa natală a fost, încă, de la începuturi, pe moșia voievozilor noştri valahi. Ne-o spune lim­pede numele care apare în cronici, drept “sa­tul şi mânăstirea lui Basarabă”, regele Basa­rab I, primul domn al Ungrovlahiei. Pentru domnitorii noştri, Dunărea nu era o graniță, ci o punte de ape, care mai mult lega, decât despărțea. În se­colul al XVI-lea, în “satul lui Basarabă” slu­jeau trei preoţi, toţi ţinuţi pe cheltuiala voie­vozilor români. Putem presupune că şi supuşii din satul sfântului erau tot vlahi, chiar dacă acest fapt nu apare în cronicile bulgare referitoare la cuviosul Dimitrie.

Aşadar, spre acest ţinut al Daciei de jos, aflat astăzi în Bulgaria, mă îndrept, despicând în două marea câmpie a Dunării. Trec fluviul bătrân, las în urmă Ruse şi mă înfund între spinările dealu­rilor din lunca Lomului. Simt că nu merg doar prin spaţiu, ci şi prin timp, căci dincolo de rui­nele deceniilor recente, carii ale unor vremuri gră­bite, locurile nu s-au schimbat prea mult de când sfântul îşi mâna vitele pe aici. Apa Lomu­lui, care curge tulbure şi liniştită, e la fel, aşa cum sunt şi sălciile pletoase şi soarele blând de deasupra mea. E linişte şi e bine, simt că sunt pe drumul cel bun. Încet, spinările dealurilor se dez­golesc, steiuri de stâncă le străpung pe alocuri, scutu­rându-se de verdeaţă şi arătându-şi piatra albă la soare. Am intrat pe un tărâm sfânt. De la vărsarea Lomului în Dunăre şi până aici, sunt 300 de chilii săpate în piatră, 300 de chilii strân­se în jurul a 40 de bisericuţe. Cu veacuri în urmă, tot ţinutul era un stup în care sihaş­trii români strângeau zi şi noapte mierea rugă­ciunii neîn­cetate. Chilia sfântului Dimi­trie e aproape. Un vârf care se ridică împun­gând cerul îmi spune că am ajuns.

De îndată ce trec poarta grea de fier a mâ­năs­tirii, o pace dulce îmi înveleşte inima şi aşa feri­cită de soarele blând şi de aerul lim­pede. E un colţ de rai, aşa cum sunt toate si­hăs­triile. Rugă­ciunea blândului Dimitrie a ro­tunjit fiecare colţ de stâncă. În urmă cu sute de ani, locul va fi fost cu totul sălbatic şi ne­pri­mitor. Peştera în care el s-a sălăşluit plu­teşte deasupra mea, e mai degrabă un cuib de vulturi decât o chilie. În vremurile noastre, părinţii mânăstirii au tăiat trepte în stâncă, poate pentru ca pelerinii să ajungă la ea mai ușor. Păşesc pe ele înfrigurat. E o cale strâm­tă, de abia încape un om. În stânga mea se des­­face, largă, o prăpastie abruptă. Câteva trepte, şi ajung. Stânca e scobită larg, te poţi opri să îţi tragi sufletul. În faţa ta ţi se des­chi­de, liber, văzduhul. Jos, apa Lomului şerpuieşte li­niş­tită. Eşti frate cu păsările, departe de lume, te poţi apuca lesne cu mâinile de toartele cerului. Înţe­leg de ce cuviosul a fugit aici şi cum şi-a sfinţit zile­le. Nu eşti pe stâncă, ci într-o catedrală ridicată de în­suşi Dum­nezeu. Un loc în care rugăciunea te poar­tă aproa­pe de la sine.

Mă aplec şi in­tru în peştera care îi va fi fost sălaş şi care a fost apoi lărgită de călu­gări, pen­tru a le sluji drept bise­ri­că. Îmi vin în min­te cu­vintele fi­localiei – “rugă­ciu­nea e dul­ceaţa inimii”. Asta simt. În locul aces­ta sco­bit în piatră mă simt aca­să şi mă simt ocrotit. Adăst câteva clipe cu gândul la cuvios. Lumina se scurge din ferestre pe o icoană înfăţişându-l pe sfânt. Zugravul i-a pictat o faţă blân­­dă, care mie mi-l amin­teşte pe Hristos. Înge­nun­­chez, mă închin şi îi mulţu­mesc pentru tot. Pentru cale, pentru aceste rânduri pe care le scriu, pentru întâl­nire. Într-un fel aparte, în care nu vă pot spune cum, ştiu că sfântul nu a pă­ră­sit niciodată satul în care s-a născut şi peştera în care şi-a dus ultimii ani din viaţă. E și acum aici, ru­gându-se împre­ună cu toţi cei care vin să îl întâl­neas­că, așa cum este și-n Bu­cu­rești, aștep­tând mulțimile por­ni­te să-l întâl­nească prin ru­gă­ciuni.

Istoricul Mânăstirii Sfântului Dimitrie Basarabov

* A fost înființată de domni­to­rul valah Ioan Basarab I, înte­me­ietorul Țării Românești, pe o mo­șie a sa aflată la sud de Dunăre. Toată valea Lo­mului a înflorit în acele secole, stâncile fiind pline de chilii și biserici rupestre, în care locuiau călu­gări isihaști, lucrători ai rugăciunii lui Iisus și iubitori de singurătate. Însă înflorirea aceasta a mo­nahismu­lui isihast avea să primească o grea lovitură, prin căderea Constan­ti­nopolului și cuce­rirea Balcanilor de turci. Din vremea Impe­riului Otoman avem și prima ates­tare docu­men­tară a Mâ­năstirii lui Basa­rab I, într-un registru de taxe din secolul al XV-lea.

* În timpul războiului ruso-turc dintre anii 1769-1774, gene­ra­lul Petru Saltikov s-a hotărât să mute moaș­tele sfân­tului la București, pentru a le scăpa de urgia oto­ma­nă. Un alt răz­boi ruso-turc, în­tre anii 1877-1878, va dis­truge mâ­năs­ti­rea lui Basarab. Au scă­pat doar pește­ri­le care erau săpate sus, în pe­retele de stâncă.

* Renașterea stră­­vechiului așeză­mânt va fi făcută de un mo­nah providen­țial, Had­ji Hri­­sant, care se va să­lășlui în ruinele mânăstirii, în anul 1937. Era ho­tărât să trăiască în singu­rătate, ase­me­nea Sf. Di­mi­trie. Și-a săpat o chilie, sus în stâncă, și o nouă biserică, în care s-a rugat până în anul 1961, când a trecut la Domnul. Du­pă el au venit și alți uce­nici, astfel în­cât Mânăs­tirea lui Basarab I sau Mâ­năstirea Ba­sarabov este singura mânăstire să­pată în stân­că din Bulgaria care încă mai are viețuitori.