Situl de la Numancia, văzut de sus

Un diplomat obsedat de daci: RAMON DE BASTERRA

Ramon de Basterra

Ramon de Basterra avea 30 de ani când, în primăvara lui 1918, decide să abandoneze con­fortul le­gației Spaniei la Roma, pentru a se trans­fera în România, pe fron­tul de Est al Primului Război Mon­dial, într-un Bu­curești aflat sub ocupa­ție. Înalții oficiali spanioli se uită lung la ce­re­rea tâ­nărului diplomat basc. Ra­mon terminase fa­cultatea cu notă maximă, își putea ale­ge orice amba­sadă din lume! „De ce ai alege Bu­cu­­reștiul?”. Ra­mon nu răs­pun­de, dar ati­tu­dinea lui hotărâtă arată că nu este ni­mic de nego­ciat. Deci­zia lui fusese luată demult. Dintr-o după-amiază de toam­­nă, când plimbân­du-se în preaj­ma Am­basa­dei Spaniei de la Roma, un­de lucra ca tânăr diplo­mat, descoperise Co­lum­na Traiană. Fru­mu­sețea sculpturii și drama războ­iului dacilor cu romanii îl im­pre­sionează profund. Re­vine zil­nic, fascinat tot mai mult de vitejia dacilor și de dem­ni­tatea cu care își acceptă fina­lul, preferând să bea din cupa cu otravă, decât să devină robi. Iar momentul eroic al sinuciderii lui Dece­bal îi răscolește profund sim­țirea romantică tână­rului di­plomat spaniol, care tocmai începuse să se afir­me și ca poet. Ra­mon de Basterra pri­mește ordi­nul de transfer ca secretar III al Le­gației Regale Spaniole pe lângă Regatul Ro­mâ­niei și pornește spre Bucu­rești, într-un voiaj plin de pericole, prin teritorii disputate la baionetă, apoi se mută la Iași, unde se aflau, în refugiu, autoritățile ro­mâne. Vreme de câte­va luni, Ramon trăiește din plin drama româ­nească, într-un petec de țară înconjurat din toate părțile de dușmani. E o experiență-limi­tă, care îl apropie însă definitiv de România, căreia decide să-i dedice o carte.

Ramon de Basterra revine la București, la finele lui 1918, odată cu autoritățile române, după ce, miraculos, roata istoriei se întorsese de partea Ro­mâ­niei. Se lasă purtat de valul general de entuziasm al unei țări care, după sute și sute de ani, era din nou în gra­nițele „dodo­loațe” în care-i trăiau fiii, separați atâta amar de vre­me. Intuiția nu-l în­șelase pe tânărul poet. Pornise mânat de ob­sesia țării născute din în­cleș­tarea teribilă dintre romanii și dacii pe care-i ad­mirase, zile în șir, și ore întregi, pe Co­lumna de la Ro­ma, iar acum, ce minune!, după exact 2000 de ani, harta Ro­mâniei era aceeași cu harta vechii Dacii!

„Umbra Columnei arată spre Dacia”

Luptător din Numancia

„De vei cerceta ruinele Romei, vei desco­peri și acel vestigiu care-ți arată drumul către Răsărit” – așa începe cartea lui Ramon de Bas­­terra despre România. „Renumita Colum­nă a lui Traian rămâne singurul vestigiu care, ieșind la lumină, proclamă un falnic trecut de mult apus. Străbătând Forumul Nou, am fost ispitit să descopăr zestrea de istorii călătoare ce zăcea la temelia sa. De prin anul 80 se făcuse remarcat în Ră­să­rit, între Dunăre și Carpați, un popor bar­bar, cel al dacilor, care, atingând o forță fantastică, amenința citadela romană. În timpul domniei lui Domi­țian, hirsutul Decebal învin­sese generalii imperiu­lui, smulgând legiunilor stindardele, după care le dusese ca trofeu în capitala ridicată pe o trecătoare înaltă din Carpați”, scria De Basterra în cartea sa. „Sub zborul rânduni­cilor romane s-a născut pasiu­nea mea față de misteriosul popor. Rătăcind prin Cetatea Eter­nă, mi-am dat seama că în memoria ei dăi­nuia, cu limpezime, a­min­tirea Da­ciei. Acest gând m-a îndemnat să por­nesc că­tre Răsărit. Umbra Co­lumnei îmi tra­sa pe pă­mânt, ca un arătător, dru­mul de ur­mat…”.

Învățăcelul lui Iorga

Siniuciderea lui Decebal

Revenit la București, de-acum în România Ma­­re, Ra­mon de Bas­terra trimite note diplomatice pline de entuziasm la Madrid. E im­presionat să descopere atâ­tea și atâtea lucruri care îi leagă pe spanioli de români, la peste 3.000 de kilometri depărtare. În mai 1919, e invitat de marele Nicolae Iorga pe „feuda intelectuală” de la Vălenii de Munte. Întâl­nirea îi va marca destinul tânărului poet din Bilbao. Iorga îi lim­pezește viziunea despre isto­ria României, iar De Basterra vizitează România în lung și-n lat, până ajunge la Sar­mizegetusa. „Cu greu ne-am putea imagina un decor mai impunător decât acesta, croit anume pentru fapte de vite­jie. Mii de daci s-au sacrificat aici, în heca­tom­be sân­geroase. Când romanii au reușit să pună stăpânire pe capitala Sarmize­getusa, supraviețuitorii își bău­seră deja moartea din amfore pline cu otravă. Când învingătorul a ocupat orașul, l-a găsit plin de eroi, din moar­tea cărora avea să prindă viață soarta ne­pieritoare a unui po­por”.

Ramon de Basterra citește și recitește ulti­mele rânduri. Scena aceasta, a ultimei zile a Sarmize­getusei dacice îi pare foarte cunos­cută. Obosit de atâta muncă, face o pauză. Își freacă ochii, încearcă să-și limpezească min­tea. Deodată, pașii memoriei îl duc pe culoa­rele celebrului muzeu „Prado” din Madrid, acolo unde, pânzele în ulei ale lui Ramon Marti Alsina și Alejo Vera, înfățișează asediul cetă­ții spaniole Numancia, ai cărei locui­tori, exact la fel ca în Sarmisegetuza reprezentată pe Co­lumna din Roma, aleg să se otrăvească în masă, decât să ca­dă pradă romanilor. Ramon de Basterra e răvășit. Similitudinile cu imaginile de pe Columna lui Traian sunt per­fecte. Chiar în centrul tabloului lui Vera, un nu­man­cian aspru, cu barbă lungă, care sea­mănă leit cu Decebal, își înfige și el, la fel ca regele dac, pumnalul în inimă!

Moartea care naște viață

Casă numantină

„Legăturile dintre Spania și Ro­mâ­nia sunt mai vechi decât cuceririle ro­mane, duc înspre cele mai îndepăr­tate origini”, scrie De Basterra. „Numan­cia și Sarmizegetusa sunt legate tocmai de credința aceasta că moartea în­seamnă, de fapt, un început de viață. Destinele celor două popoare ce iau naștere în urma acestor bătălii sunt de neconceput fără sa­cri­ficiile, cumva ritualice, ale numantinilor și ale da­cilor”. Cartea lui De Basterra stârnește entuziasmul marilor intelectuali preo­cupați de istoria comună a Spaniei și României – George Uscătescu, în car­tea sa apărută la Madrid, în exil, în 1950, și Aron Cotruș, în celebra sa „Rapsodie Iberică”, dar și alții, in­clu­siv autori spanioli – folosesc în operele lor metafora dramaticei suprapuneri a destinelor Sarmizegetusei și Numan­ciei, văzută prima oară de Ra­mon de Basterra.

Halucinație istorică? NUMANCIA

Ceramică numantină

Și iată-mă în Numancia! E sep­tembrie, sunt la 3.000 de kilometri de țară, pe-un vârf de deal, sub un soare dogoritor. Bucuria lu­crurilor pe care le văd mă face să cred că trăiesc un vis. Ne a­flăm la peste 1.200 de me­tri altitudine, pe o ar­șiță ca-n deșert. Pă­mântul este roșu, cră­pat, fără urmă de vege­tație. Din loc în loc, câte un panou cu un taur uriaș îți a­mintește că ești în Castilla-Leon, ini­ma Spaniei.

Numancia e unul dintre locurile mi­tice pentru spanioli, exact cum e Sarmi­zegetusa pentru noi. Copiii spanioli des­coperă încă de mici, din manua­lele șco­lare, istoria mândră a Numanciei. Re­produse peste tot, în manuale și în cărți, tablourile lui Ramon Marti Alsina și Alejo Vera sunt doar două dintre operele care surprind eroismul Numanciei. Dacă lupta pentru libertatea și unitatea româ­nilor s-a hrănit sute de ani din imaginea „Daciei Felix” și din rezistența dârză a dacilor în fața Imperiului Roman, Nu­man­cia a devenit pentru spanioli simbo­lul rezistenței, în cele mai grele mo­men­te ale istoriei. Miguel de Cervantes a scris o piesă de tea­tru despre asediul Nu­man­ciei – cea mai bună operă dra­matică a sa –, Antonio Machado și Car­los Fuen­tes au închinat și ei ode tribului antic din Numancia. Nu e, deci, de mi­rare, câte autocare de spanioli așteaptă să intre în situl arheologic! „Numacia e un loc pe care neapărat trebuie să-l vezi o dată în via­ță”, îmi spune, zâmbind, o doamnă în cârje, venită tocmai de la Valencia „în pelerinaj”.

Păstorii antici de pe Moncayo

Păstor transhumant din provincia Soria. E încălțat în opinci și poartă straiță identică cu a păstorilor sibieni

„Până în zilele noas­­tre, în cultura spa­niolă s-a consacrat expresia «rezistență numantină», pentru a exprima o re­zistență îndărătnică”, mă pune în temă ghidul nos­tru, o tânără energică, ce-și însoțește explicațiile de un joc de scenă plin de viață. Pentru că am bă­tut atâta drum, tocmai din România, ca să aflăm istoria Numan­ciei, vorbește cu noi pe îndelete. Ne-ar vorbi cu orele, în fie­care colțișor al ve­chii cetăți, dacă nu ne-ar împinge din spate valurile de turiști gră­biți! „Erau oa­meni strașnici, oameni bine legați, oa­meni de munte, numantinii! Cu bărbi, cu cămăși lungi, din cânepă, cu cușme pe cap și înveliți în man­tale de lână. (Întocmai ca dacii de pe Columnă). Ca să reziste ier­nilor crunte, care-i de­ci­mau pe romani, când veneau pe aici în expediții, nu­mantinii și-au înghesuit casele unele în altele, pe poteci cotite, ca vântul să nu le poată străbate. Nu­mantinii erau păstori, creșteau oi și capre, făceau brânză, făceau lână, și cu ele coborau la vale, să-și tocmească grâne. Nu­mantinii aveau un munte sfânt, Mun­tele Mon­ca­yo. Acolo își aveau și templele săpate în stânci, unde făceau ritualuri legate de lumea morților. Erau oameni foarte apropiați de natură, marile lor ritualuri se petre­ceau în locuri în care natura se mani­festa în moduri impresionante, la cas­cada unui râu, în pădure, în peșteri, pe un vârf de munte… Pentru ei, piatra era și armă, și loc de închinare, pă­durea la fel, și adă­post, și capcană pentru dușmani, dar și loc de închi­nare. Oameni puternici și liberi, mai presus de orice”, își încheie povestea ghidul. Zâmbește. Crede în ce spune, așa cum credem și noi că suntem pe drumul cel bun.

Coincidențe

Femeie la arat în zona vechii Numancii

De-a lungul secolelor, oamenii Nu­manciei s-au dovedit a fi „cei mai curajoși și mai drepți” dintre triburile iberice din jur. Răz­boaiele cu romanii aveau să dureze nu mai puțin de 20 de ani, „războaiele de foc”, cum le-au numit, impresionați și înspăi­mântați, cro­nicarii romani.

Intrăm într-o casă nu­man­tină reconstrui­tă, casă simplă, făcută exact ca la noi, din piatră și chir­pici. În mijloc se află vatra, focul viu, care nu se stingea niciodată, în jurul ei stelaje cu vase de lut, iar pe pereți, se află întreaga panoplie a unui războinic numantin. Multă vre­me, numantinii au folosit o armă foarte apropiată de „falx”-ul dacic, numită „falcata”. Pe jos, în casă, sunt niște vase mari, din care bărbații obiș­nuiau să bea o bere tare, aspră și amară, numită „caelia”. Ca dacii, și numan­tinii erau oameni de viață, le plăcea băutura! Înainte de bătălii, în timpul unor ritualuri stro­pite din belșug cu bere, consumau și un soi de „po­țiune magică”, care îi făcea să intre neîn­fricați în lupte.

… ultima zi a Numanciei

Ultima zi a Numanciei – faimosul tablou al lui Alejo Vera, de la Muzeul Prado

Două decenii au ținut piept numantinii forțelor disproporțio­nate ale Romei, din 154 până în 134 înaintea erei noastre! Disperată de pierderile masive, Roma decide să-și tri­mită la Numancia cel mai bun general al ei, pe Scipio Emiliano, cuce­ritorul Cartaginei, în fruntea a 60.000 de sol­dați. Dar Scipio nu a riscat lupta. A ales să-i lichideze pe numanci prin înfometare. A blo­cat râurile din jur, a blocat orice posibilitate de aprovizionare a Nu­manciei. Liderul nu­mantin Avarus și câțiva apropiați ai săi au în­cercat o pace cu Scipio. Condiția generalului ro­man a fost ca numan­tinii să-și predea mai întâi armele. Furioși, numantinii și-au ucis emisarii, pentru că au îndrăznit să negocieze o astfel de variantă umili­toare: pentru un numantin era preferabil să moară de foame decât să rămână dezarmat! După un an de izolare, fără niciun ajutor, sălbăticiți de foamea cruntă, ultimii supra­vie­țuitori au preferat să se sinu­cidă, decât să cadă în mâinile dușmanului… „Când romanii au reușit să pună stăpânire pe ce­tate, supravie­țui­torii își băuseră deja moartea din amfore pli­ne cu otravă”. Pasajul scris de Ramon de Bas­terra des­pre dacii din Sar­­mize­ge­tusa se supra­pune per­fect peste „Ulti­ma zi a Numanciei”. Două po­poare despărțite de mii de kilometri, pe care le lea­gă mai mult de­cât ame­nințarea roma­nă! Le lea­gă ceva de din­­colo de isto­rie, un anume fel de-a fi liber, de a trăi simplu și fără teamă de moarte, un fel anume de a-nțelege moar­­­tea, ca pe o înviere, în lumea de dincolo.

Întrebarea întrebărilor

Cap de lup din teracotă, descoperit la Numancia, identic cu stindardul de luptă al dacilor

„De unde au venit nu­mantinii?”, întreb la plecare. „Nu se știe”, îmi răspunde, de data asta, un tânăr arheolog. „Au fost o populație cu totul deo­sebită în istoria Spa­niei”. Spe­cialiștii se contrează de se­cole pe tema asta. Chiar și în tomurile dedicate istoriei Numan­ciei, subiectul e ocolit. „Trăim un moment în care istoria tocmai se re­scrie din temelii. Se lucrează cu teo­rii noi, care dau com­plet peste cap istoria cla­sică. Cert e, însă, că obice­iu­rile numantinilor sunt mai apro­piate de cele ale triburilor din estul con­tinentului european, și mai puțin de cele ale triburilor me­dite­ra­neene”.

Prin ur­mare, originea numantinilor tre­buie căutată pe continent, înspre Est, exact așa cum ne-o con­firmă și o hartă din Muzeul de Istorie a Cata­lunyei, de la Bar­ce­lona. De altfel, studii recente de ADN demonstrează, și ele, că „po­poarele an­tice din Occident s-au desprins de cele din est dintr-un trunchi co­mun cu cel daco-tracic, de unde­va din zona Mării Ne­gre”, găsesc scris într-una dintre cărțile de istorie a Nu­manciei, pe care mi-am cumpă­rat-o la in­trarea în sit. La final, la ca­pitolul moștenirii numan­tine, numit „Trecutul pre­zent”, dau peste câte­va poze care mă lasă perplex: un „cioban practicând transhumanța” și o „fe­meie la plug”, în provincia Soria, din care face parte Numancia. Ciobanul e încălțat în opinci, poar­tă ițari și pe umăr are o strai­ță în pătrate, maro cu alb, exact cum poartă cio­banii noștri din Mărginimea Sibiu­lui. „Nu­man­tinii ne-au lăsat moștenire un fel de a fi aparte, altfel decât în restul teritoriului Spa­niei”. Cât de „apar­te”, ar trebui să vină să vadă la noi!

Urc în mașină, cu direcția Madrid. Ard de nerăb­dare să văd cu ochii mei tablourile de la Prado, cu „Ultima zi a Numanciei”! Apoi, de acolo, vom mer­ge mai departe, încă o mie și ceva de kilometri, până la Sevilla, până la Cadiz și Merida, mereu în căutare de urme vechi dacice, vlăhești, românești. Mii și mii de kilometri pentru o idee, așa cum făceau, acum 100 de ani, vi­sători precum Ramon de Bas­terra…

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian