Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Jurnalul Familiei Escu”

Unde ieșim sâmbătă seară?

– S-a spus despre el că e „cel mai bun produs cultural realizat cu ocazia Centenarului”. Lipsit de clișee, morgă și festivism, docu­men­tarul realizat de Șerban Georgescu aduce pe marile ecrane peripețiile societății românești din ultimii 100 de ani –

Șerban Georgescu, regizor

„Mi-am dorit să fac un soi de cronică a acestei mari familii care e România, cu toate întâmplările importante din ultimii 100 de ani”

– Șerban, cine e, de fapt, familia Escu?

– „Escu” e orice familie obișnuită, e românul de rând, care a trăit sau trăiește la bloc, ai cărui bunici au trăit la țară și au traversat cele două războaie. Escu e marea familie a românilor, indiferent ce nume poartă, fiindcă toți am trecut cam prin același tip de experiențe, de-a lungul ultimilor 100 de ani.

– S-a spus despre acest film că e o încercare de redefinire a identității românilor. Tu ce ți-ai propus cu el?

– Departe de mine intenția de a face un film antro­pologic. „Jurnalul familiei Escu” e mai degrabă un do­cu­mentar cu întâmplări de zi cu zi, care ne aduce în fața ochi­lor istoria mică, a de­ta­­liilor mărunte. E un film des­pre lim­bă, granițe, muzică, sporturi, mo­dă, tradiții, religii, adică toa­te acele lucruri care țin la un loc o familie. Mi-am dorit să fac un soi de cronică de fa­mi­lie, o cro­nică a acestei mari fa­mi­lii care e România, cu toate întâm­plă­rile importan­te din ul­timii 100 de ani, pornind chiar de la dile­ma mea personală, aceea a unui tată care își dă seama că fiica i-a crescut și va pleca curând din țară. În astfel de momente, realizezi mai bine ca niciodată cât de puține știm unii despre alții, chiar în interiorul aceleiași familii. Nu știm prin ce au trecut rudele noastre mai în vârstă. Nu ne cu­noaș­tem mica noas­tră istorie, care e extrem de im­por­tantă. Nu ne cunoaștem unii pe alții îndeajuns. Și asta, numai și numai pentru că am trăit vremuri de opreliște, când istoria și traumele prin care am trecut nu s-au putut povesti. Or, neputința de a povesti e și o neputință de a dezlega și a da sens istoriei personale.

– E un film pentru nos­talgici sau, mai degrabă, un film pentru generația tânără?

– Și una, și alta. E și pentru nostalgici, pentru că vine cu o arhivă inedită, neexploatată pâ­nă acum. Sunt imagini din Arhiva Națională de Film și din Arhiva TVR, care nu au mai fost difu­za­te. De la filmări cu mașini stând la coadă la PECO, până la re­por­taje din vremea comu­nismului, în care un individ prins că a trecut gra­­nița ilegal își făcea mea cul­pa public, blamând Occi­den­­tul, mul­țumit că partidul i-a acordat cle­mență, sau la imagini filmate la revoluție, în care soțiile mar­ti­rilor primesc câte un borcan de dulceață și două kile de făină despăgubire. N-o să vedeți eternele imagini cu elicopterul care pleacă, pentru că ce mi-am propus e să-i duc pe tineri spre o istorie ne­con­vențională, o istorie a vieții cotidiene, care conține în ea istoria mare. Dar care nu e în manuale și nu e deloc gran­dioasă. Dovada că e și un film pentru generația tânără e chiar faptul că recent, la Râșnov, unde a fost vizionat, filmul a primit prin vot „Premiul liceenilor”.

– Jurnalul Familiei Escu a fost un film gândit pentru Centenarul României. E și un film patriotic?

– Depinde de cum de­fi­nim patriotismul. Dacă puteți privi filmul ca pe ilustrarea efor­turilor continue ale aces­tei familii medii, de a supra­viețui și a se adapta în toate regimurile, atunci da, e un film patriotic. E o odă pe care o închin unor oameni care au făcut și pușcărie, au stat și la cozi, s-au și distrat, au și dansat, au mers și la nunți, și la Cântarea Ro­mâ­niei, și în vacanță, au și plâns, au și râs, și care și-au păstrat mereu umorul, în ciuda faptului că au fost ne­voiți să schimbe macazul de nenumărate ori.

– La ce se pot aștepta cei care vor cumpăra bilet la cinema?

– Se pot aștepta la un film emoționant, la un film cu mult umor, la imagini de arhivă spectaculoase, la foto­grafii de familie și la titluri de ziare din epocă, absolut nă­ucitoare. Vor regăsi în film și o adevărată colecție de obiec­te, de piese de îmbrăcăminte, de locuri care ne sunt tu­turor familiare, dar de care am uitat, cu siguranță. E ca o oglindă prin fața căreia pot să treacă, să se uite atent și să se regăsească, și părinții, și bunicul, și bunica, adică orice Escu din țara asta. Și e și un film comercial în sensul bun, pe care îl poți vedea cu toată familia alături, cu o pun­­gă de floricele în brațe. Nu va lăsa pe nimeni indiferent.

Ce putem vedea

„Jurnalul Familiei Escu” este povestea foarte multor români care prin forța întâmplărilor au ajuns să tră­iască între aceleași fron­tiere, exact ca o mare familie. Cei care ajung zi­lele acestea la cinema vor avea parte, așadar, de o călătorie în timp și spațiu, punc­tată de nenumărate povești ale stră­bunicilor, verilor, mătușilor și cum­naților, de la destrămarea Ve­chii Lumi și nebunia războiului, până la cre­area Omului Nou so­vietic și la ha­osul postdecembrist. În 95 de minute, care trec pe ne­sim­țite, filmul lui Șer­ban Geor­gescu face o cronică deli­cioa­să și amuzantă a românului obiș­nuit, în care ghizi și însoțitori la bord ne sunt Ioana Pârvulescu, Sorin Io­niță, Mihaela Miroiu, Theodor Paleo­logu, Vintilă Mihăilescu și Stelian Tănase. Prin felul în care evită șa­bloa­nele, clișeele și locu­rile comune, „Jurnalul…” lui Șer­ban Georgescu e și un gest necesar, care ne obligă să reevaluăm felul în care privim propria istorie recentă.

Unde putem vedea

Gândit și produs anul trecut, cu ocazia Centenarului României, filmul a călătorit până acum în selecția oficială a câtorva mari festivaluri naționale de film, unde a smuls aplauze furtunoase și a strâns rapid cronici entuziaste. Da­că l-ați ratat la TIFF, la Fes­tivalul Filmului European, la Fes­tivalul de Film și Istorii de la Râș­nov sau la Arkadia Shortfest, aveți, în sfârșit, ocazia să-l vedeți acum la cinema. Din 25 oc­tom­brie a.c., „Jurnalul Familiei Escu” a intrat pe marile ecrane din ca­pitală și e prezent și în multe cinematografe din țară.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian