Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Blazonul regal acoperind un perete al Bisericii Regilor din Toledo

FORMULA AS PE URME ROMÂNEȘTI

Pe urmele lui Columb

Statuia lui Columb din Barcelona (Foto: Shutterstock – 3)

Barcelona, septembrie, 2019. În piața Bo­queria, la ora amiezii, este un zgomot infernal – vânzători care își strigă marfa, cumpă­rători care se târguiesc, ha­mali care des­carcă din cami­oane, cohorte de turiști care fotografiază orice și nu înce­tează să se mire. Pe tarabe sunt toate fructele, semințele și mirodeniile pământului. Unele pe care nu le-ai văzut și nu le-ai mi­rosit niciodată, despre care nici nu știi cum se cheamă sau că existau, aduse din cele mai uitate și îndepărtate colțuri ale lumii. Pe deasupra zboară papagali liberi, veseli și colorați. Prin­tre mărfu­rile îmbietoare și mirosurile exo­tice, îți dai sea­ma că nu ai cu­nos­cut până acum decât o frân­tură din roadele și frumusețea pămân­tului. Apoi traversăm Ram­bles, „strada mare” a ora­șu­lui, plină de magazine în care găsești tot ce îți dorești, de la suveniruri cât o monedă, până la cele mai rare și luxoase bijuterii. În capăt, iată și por­tul! Sute de bărci își clatină catargele pe plutirea ușoară a apei. Vapoare ce pleacă sau se întorc din larg, însoțite de țipetele pescărușilor. Le salutăm și noi, „echipajul” For­mulei AS, bucuroși că am pus pi­ciorul pe țărmul vechilor con­chistadori. Și noi suntem tot un fel de navi­ga­tori. Și noi plutim pe oceanele necunos­cute ale istoriei, ase­menea lui Columb, încercând să desco­perim adevăruri în care cre­dem nedezmințit. Al meu se află, iată, în buzunarul cămă­șii. Un carnețel pe care e scris un singur cuvânt: Carpetania! Un cuvânt pentru care am străbătut Europa, de la răsărit la apus. Vechea denumire a unui ținut din inima Spaniei, cuprins între Madrid și To­ledo, la poalele principalilor munți din mijlocul țării – Sis­tema Central. Un cuvânt scris cu litere mari, pe o hartă din Evul Mediu: Carpatia. Gândul mi-a fugit imediat la Carpați. Și la carpi, unul dintre marile triburi dacice. O ispită cât America lui Columb! Istoricii români nu cunosc acest teritoriu, nu au auzit de populația carpetană. Nici magicul instrument al modernității – internetul, nu te ajută prea mult. Doar eu, de când l-am găsit prima oară, nu am avut niciun fel de îndoială că are legătură cu Carpații noștri și cu tribul dacic al carpilor! Fantezism? Nebunie? Cert este că lângă măreața statuie a lui Cristofor Columb am prins curaj: fie mă voi întoarce acasă cu o corabie încărcată de adevăr, fie eșecul va risipi cețurile din mintea mea prea visătoare. Îndrăzneț și entu­ziast, am îndreptat și eu, ca un conchistador, un deget către orizont, însă nu către America, ci către centrul Spaniei, acolo unde, cândva, se spune că ar fi existat Carpetania și locuitorii ei, carpetanii.

Portul din Barcelona

De la Barcelona până la Madrid am traversat aproape o jumătate din Spania. Tot ce am văzut a fost o țară de pia­tră și lut uscat, un deșert ro­șiatic, rareori acoperit de livezi de măslini. Nicio pădure, nicio pajiște, doar stâncă roșie, pe care vântul a tăiat-o, uneori, în forme bizare, de stafii și momâi. Din loc în loc erau amplasați tauri negri, enormi, din tablă, ca niște umbre gigantice ale unui animal fabulos ce bântuie aceste locuri.

Cârciuma cu noroc

Locul visat: Carpetania și teritoriile ei

Știam de pe vechea hartă medievală că ținutul car­petanilor se întindea de lângă lanțul muntos Sistema Central, aflat în nordul Madri­dului, și până mai jos de Toledo, către valea râului Tajo. Am pornit într-acolo la pas, prin sate. Același peisaj roșiatic, de piatră arsă, cu așezări risipite ici-colo, aceeași lipsă de vegetație. Ce să fi căutat dacii aici? Dacă neamul lor a ajuns până în Spa­nia, să fi rămas în asemenea locuri aride, așa de diferite de Carpații din care veneau? Neam de păstori, unde să-și fi ținut oile, în ținutul ăsta de cărămidă crăpată, lipsit de munți și pășuni? În depărtare zăresc câteva dealuri pipernicite. Por­nesc către o colină pe vârful căreia se văd case risipite. Ajung. Satul se cheamă Cendilo del Condado și nu seamănă deloc cu cele de la noi. Curțile caselor sunt doar niște împrejmuiri pe un loc golaș de stâncă, eventual câțiva copăcei arși de soare. Iarba e o raritate. În preajma caselor urâte și cenușii nu sunt flori, nici grădini, așa cum vezi în satele noastre. Oare de unde să pornesc reportajul meu? Pe cine să întreb despre daci, în locul acesta așa de straniu? Învățat ca în România, m-am dus, în cele din urmă, la „agenția locală de știri” – cârciuma satului. Deși era ora siestei – care e sfântă la spanioli – și localul era plin de tineri și de bătrâni, prima sur­pri­ză a fost că nimeni, nici dintre cei tineri, nici dintre cei bătrâni, nu vor­bea o boabă de limbă străină, și nimeni nu au­zise de Carpetania. Abia la ieșirea din sat, într-o altă cârciumă mai mo­destă, am reușit să găsesc un bărbat (inginer de pro­fesie) care vorbea destul de bine engleza. Și… sur­priză gigantică: „Da, știu despre ce vorbiți, chiar aici este ținutul carpe­ta­nilor. Oamenii locului nu își cunosc înaintașii pentru că… vă spun deschis, aici oamenii sunt cam inculți… Vă puneți între­bări despre identitatea voastră ca popor și vă căutați strămoșii? Foarte frumos, vă admir! Din pă­cate, la noi nimănui nu îi mai pasă de așa ceva. Nici eu nu știu să vă spun mai multe, însă bi­bliotecara satului cu siguranță știe. Haideți până la ea”. Impre­sionat, probabil, de nebunia de a-mi căuta rădăcinile la mii de ki­lo­metri distanță, omul s-a ridicat de la masă și m-a condus până la biblioteca sătească. Tânără și ama­bilă, bibliotecara m-a lămurit cu cât a știut: „Da, aici, cândva a locuit poporul carpetanilor, și noi făceam parte din așa-numita Carpetania. În urmă cu puțin timp s-au făcut la noi în sat să­pături arheologice. Însă eu nu știu mai multe. Ar trebui să mer­geți la Muzeul regional din Al­cala de Henares. De la ei au fost arheologii, ei cunosc”. Îmi venea să chiui de bu­curie. Aflasem, totuși, ceva: carpetanii și Carpe­tania au existat cu adevărat, nu era doar o infla­mație fantezistă. În sătucul acela fără plante și fără animale, ca o cazemată încinsă la roșu, de soare, am avut prima confirmare că sunt pe pământul vechilor carpetani! Oamenii își pierduseră com­plet memoria istorică, nici tradiții nu mai aveau, nu se mai păstrase nimic din trecutul lor. Ce diferență față de satele noastre, unde, în orice loc te-ai afla, poți asculta povești din bătrâni, unde tradițiile sunt încă vii și puternice, păstrate de sute de ani! Acolo, în mijlocul Spaniei, în deșertul acela de piatră arsă, am iubit și mai mult Româ­nia, am înțeles și mai bine ce bogați suntem și ce fericiți, și cât de importante sunt aceste „himere” ale istoriei și ale identi­tății, pe care le căutăm ca bezme­tici, peste mări și țări. Cu mare speranță m-am îndreptat către mu­zeul regional din Alcala, sperând ca măcar specialiștii de-acolo să știe ceva despre carpetani.

„Da! Această populație a existat!”

Luis Pa­lop Fernandez

La intrarea în muzeul regional din localitatea Alcala de Henares scrie chiar așa: „Bien venidos al pasado!” – „Bine ați venit în trecut!”. Să fi ajuns la ce căutam? Luis Pa­lop Fernandez, pur­tă­torul de cuvânt al muzeului, un tânăr arheolog extrem de amabil, împreună cu o specialistă-mu­zeo­graf, m-au primit ime­diat și, surprinși de între­bările mele, am început să dezlegăm împre­ună misterul carpeta­nilor.

– Informațiile despre Carpetania și despre locuitorii acestui ținut – carpetanii – sunt foarte puține. În România nu se știe nimic despre ei, nici internetul nu te ajută prea mult. A existat cu adevărat acest ținut? A existat cu adevărat aceas­tă populație?

– Da, a existat cu adevărat acest ținut și această populație, chiar aici, în această zonă a Spaniei! Motivul pentru care nu găsiți informații despre ei este că… nici noi nu știm prea multe. Cercetările sunt abia la început. Doar de puțin timp au fost luate în serios cele câteva scrieri antice, care vor­besc despre acest neam de pe teritoriul vechii Spanii. Și noi am început, efectiv, cercetările, de nici zece ani. Dar avem câteva săpături arheo­lo­gice și informațiile în­cep să se adune tot mai mult. De alt­fel, există câteva lucrări scri­se des­pre carpetani, pe baza a ceea ce se știe până acum…

– Și ce se știe?

Vas dacic

– Numele lor, mă lă­mu­rește de data asta doamna muzeograf, Elena Carion, se presu­pune că vine din gre­ces­cul karph-tanoi, de­ve­nit karpetanoi. Mai de­par­te, interpretările diferă, unii specialiști spunând că legătura este cu rădă­cina karpe, ce indică vâr­ful unui munte sau înălțimile, car­petanii lo­cuind numai pe creste de munți sau dealuri. Cert este că ei au fost în aceste teritorii și înainte de perioada romană cu câteva sute de ani. Se crede că erau indo-europeni, înrudiți cu cel­ții, deși nu se ames­tecau cu ei. Au fost cu­ceriți de romani și, în cele din urmă, romani­zați. Dar dumneavoas­tră, mă întreabă zâm­bind muzeografa, dum­neavoastră de ce credeți că acești carpe­tani au legătură cu România?

Acum e acum! Ce urmează să spun este tocmai „visul” călătoriei mele. Sunt constrâns să sinte­tizez, cât mai precis și cre­dibil, țelul muncii mele de jurnalist. Privită cu atâta dezin­teres și neîncredere acasă, în România, va fi mai ușor cre­zută tematica dacică aici, printre străini?

– În primul rând atenția mi-a fost atrasă de numele lor, care mi se pare că vine de la Munții Car­pați și de la unul dintre tri­bu­rile dacilor, numiți carpi. Apoi, aceas­tă le­gă­tură cu dacii se spri­jină și pe ipoteza, accep­tată de mulți istorici, inclusiv spanioli, că a existat o masivă emigrație a dacilor, care au pornit către Spania, alături de goți. În plus, această ipoteză, ce le pare multora aventu­roasă, e susținută concret și în mod surprin­zător de ultimele descoperiri în materie de ADN, ale unor cercetători de la Harvard, care afirmă că o migrație masivă, venită din est, s-a abătut asu­pra Europei, schimbând 100% popu­lația mascu­lină a Ibe­riei. Mai lim­pede spus, ve­chiul cro­mo­zom Y al bărba­ților din acele teritorii dis­pare complet și este înlocuit de cel al nou-veniților, des­pre care se bănuiește că erau păs­tori și răz­boinici, veniți dinspre Marea Nea­gră și Car­pați.

Cerbul dacic, pe un vas de piatră

În încăpere se lasă tăce­rea. Interlocutorii mei mă privesc sur­prinși. Apoi a­pre­ciază că explicația mea e mai bună decât a lor, însă nefiind specialiști pe acest domeniu, îmi suge­rează să cumpăr câteva cărți de la biblioteca mu­zeu­lui și îmi dau câteva nume de locuri și de spe­cialiști de unde aș mai putea afla informații. Nu des­coperi­sem încă Ame­ri­ca, dar speram că sunt pe drumul cel bun.

Don Quijote și dacii

Casă carpetană

Ținutul dinspre Toledo unde caut urmele carpeta­nilor este chiar La Mancha, locul de baș­tină al lui Don Quijote, cava­lerul visător și rătăcitor. Nu o să spun că Don Quijote și San­cho Pan­za erau daci, deși, practic, ei au trăit în Carpe­tania, însă întocmai ca un Cavaler al Tristei Figuri, am pornit și eu spre câteva locuri despre care aflasem că au fost ale carpetanilor, având în minte – nu scrieri cavalerești, ci cărțile cumpărate la Mu­zeul din Alcala de Henares, care se dovediseră a fi pentru mine un dar ceresc. Tex­tele cuprinse în ele erau surse sigure de informații ale arheologilor spanioli care se ocupaseră, în ultima vreme, de carpetani. Corabia mea plutea cu toate pânzele sus.

Zeul fără nume

Cerro del Viso, locul unde s-au făcut primele descoperiri despre carpetani

Cerro del Viso, este satul aflat pe cel mai înalt deal din regiune, unde s-au făcut primele desco­periri extinse legate de carpetani. Astăzi, acolo a fost instalată o bază militară, imposibil de vizitat. Așezarea se află pe un mic munte ce țâșnește din câmpia de piatră. Nu găsesc niciun specialist care să îmi explice, așa că mă bazez pe informațiile aflate în cărțile cumpărate de la muzeu. Carpetanii trăiau doar pe creste de munți. Mari crescători de oi și de vite, olari, meșteri în prelucrarea metale­lor. Dar poate cel mai important este că acest popor, la fel ca dacii, nu cunoștea scrisul, toate cunoștințele fiind transmise oral, adesea prin cântece. Nimic scris nu a rămas de la carpetani, doar însemnările romanilor despre ei, după cuce­rire. Aveau un singur Zeu, la care se rugau în orice împrejurare, fie că cereau ajutor în familie, pentru hotărâri importante, fie pentru război sau judecăți obștești. Un zeu cu nume secret, cunos­cut doar de preoții sacerdoți. „Zeul fără nume”, ascuns într-un munte, pe care carpetanii îl cele­brau în sanctuare din piatră, sub cerul liber. Chiar și sub stăpânirea romană, când practicile păgâne erau interzise, car­pe­ta­nii și-au con­tinuat cul­tul zeului lor. În se­colele XII-XIV, bi­se­rica încă se lupta cu astfel de practici în Carpetania. Local­ni­ci­lor li s-a interzis să-și mai țină vechile ritua­luri, oficiate la altarele de piatră din munți, interzicân­du-li-se și cân­tecele de invocație care le însoțeau. Din­colo de credința într-un singur zeu, carpetanii aveau cultul calului, la fel ca tracii, dar și cultul apei, prin care comunicau cu lumea de dincolo. Pe apă se făceau descântece, se alun­gau răul din casă și bolile, cu apă descân­tată se vindecau bolnavii și războinicii. Pentru carpetani, apa, alături de lună, era unul dintre cele mai pu­ter­nice elemente ale naturii. Pe vasele și cioburile din muzee sunt desene și semne nedez­legate, ase­mănătoare celor de pe ceramica dacică. Cerbul, de pildă, pe care e greu să ți-l imaginezi trăind în munții lipsiți de păduri ai Spaniei. Cu siguranță că simbolul lui venea din altă tradiție, dintr-un loc cu păduri adânci. Dacă te uiți mai atent, poți dis­tinge și urmele degetelor rămase în lutul proaspăt, în urmă cu 2000 de ani.

Mă despart de carpetani în satul Miralrio, unde există o re­plică a unei case străvechi, iden­tică cu locuințele vechi ale țăra­nilor noștri: pereți din pământ, acoperiș de paie, vatră cu lanț și ceaun, cancee din lut, focul care nu se stingea niciodată… Coin­cidențe sau argumente? Indife­rent care este răspunsul, inima îți tresare de emoție în fața unei case identice cu aceea a buni­cilor, în care ai copilărit.

Dacii de pe blazonul regilor

Stema Regală din Biserica Regilor

Imaginați-vă o veche cetate, cam de zece ori mai mare decât Sighișoara, și o să aveți o idee despre cum arată Toledo. Veche capitală a Spaniei și, se pare, cea mai im­por­tantă cita­delă a carpetanilor, Toledo este un loc ca o poezie rămasă, ca prin minune, din tim­puri străvechi, cu străduțe mici, întortocheate și pline de mister, cu ziduri roșii și putrede, un loc unde a fost descifrat și păstrat secretul fierului și al focului, din care ieșeau cele mai faimoase săbii și pum­nale. Aici se află și Bise­rica Tuturor Re­gilor – San Juan de Los Reyes. Gigantică, amenințătoare, șlefuită de timp. Motivul pen­tru care mă aflu în fața ei? Marele om de cultură român, Alexandru Busuio­ceanu, spune în capodopera sa, Zalmoxis, că în bise­rica San Juan de Los Reyes se află blazonul tuturor regilor Spaniei, care are la bază simboluri da­­cice. Da! Fami­liile regale ale Spaniei do­ve­­desc lumii întregi, în cate­drala de la Toledo, că rădăci­nile lor sunt dacice și au pus adevă­rul acesta în blazonul lor.

Biserica Tuturor Regilor

Mai întâi pășești pe un cu­loar circular, cu arcade specta­culoase, în stil gotic, ce se în­tâlnesc dea­su­pra ta, la o înăl­țime ameți­toare. În interior se află o curte cu o mică grădină, de o frumu­sețe paradisiacă, pe care o poți ad­mira prin feres­trele uriașe: lean­dri înfloriți, portocali cu fructele strălu­cind pe crengi, ier­buri ce te în­văluie în par­fum atunci când te apropii de ele. Din acest culoar, ce păs­trează în curtea interioară pro­mi­siunea Raiu­lui, poți intra în biserica pro­priu-zisă. In­te­riorul este și el gigantic, un spa­țiu ce pare să aparțină chiar cerului. Amețit, rătăcit în abisul ei, încerc să gă­sesc cu privirea blazonul regal. Surpriza este co­vârșitoare! Bla­­zo­nul nu este ascuns undeva, în vreo firidă a cate­dralei, ci e pus chiar în fața altarului, de cinci ori pe dreapta și de cinci ori pe stânga, cioplit în piatră, în niște dimensiuni gi­gantice. Ca să se poa­tă vedea de oriunde din catedrală! Ca să se știe! Ca să rămână în carnea acestor ziduri, și peste veacuri, adevărul regilor spanioli! La baza stemei regale, în dreap­ta, este un mănunchi de săgeți, iar în stânga, un jug de boi și un nod gordian retezat: „Jugul trium­fului getic”, cum spuneau vechii învățați spanioli. Jugul reprezintă bogăția dacilor, cu mulțimea ogoarelor pline de grâne și vite, în­tin­se pe malurile Dunării. Săgețile sunt alt simbol da­cic, pentru că aproape toți anticii vorbeau despre puterea și măiestria săgeților getice. Nodul gor­dian este simbolul acceptării mitului dacic, în Spania Evului Mediu. Baza noii regalități. Celui ce a creat acest blazon pentru re­gii spa­nioli, ma­rele umanist Antonio de Nebrija, românii ar trebui, după părerea isto­ricului Ale­xandru Busu­io­ceanu, să-i cele­breze pentru totdeauna nume­le. Pentru că el a expri­mat pentru eter­nitate legă­tura de istorie și destin a dacilor, cu po­porul și rega­litatea Spaniei.

Epilog

Antonio de Nebrija

„Ceea ce credeți nu este o nebunie!”

Nu am apucat să ies din Toledo, când primesc o știre prin telefon: Die­go Salvador Conejo, un doc­torand în is­toria car­petanilor, pe care îl cunos­cusem la mu­zeul din Alcala de Henares, îmi spu­ne: „Ceea ce cre­deți dum­nea­voastră nu este o nebunie. Nu sunteți pri­mul care sus­ți­ne ipoteza ori­ginii dacice a carpetanilor ve­niți din terito­riile geților. Ia­tă ce am aflat: Otto von Kotze­bue, un celebru ex­plorator ger­man, a vorbit pentru prima oa­ră despre ipo­teza venirii carpeta­nilor din Munții Carpați. Părerea lui este că numele lor ar proveni chiar de la acele locuri de baștină, de la numele mun­ților – Los Car­patos –, adăugându-se ter­mi­nația care indică pro­veniența «-an». De aici, cuvântul carpetan. În felul acesta, numele lor, car­petani, în­seamnă de fapt «cei ve­niți din Carpați». De ce nu a luat nimeni în considerare această ipo­teză… nu știu. Poate a părut prea exotic ca noi, spaniolii, să ne con­siderăm strămoșii contelui Dra­cula. Totuși, Otto von Kotzebue, provenit dintr-o familie de diplo­mați germani, a fost un mare ex­plorator, care între 1803 și 1830 a făcut înconjurul lumii de mai multe ori. Cred că ar trebui reconsiderate ob­ser­vațiile lui…”.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

13 Comments
  1. Articolul despre Carpetani este superb, ca de altfel toate articolele referitoare la stramosii nostri. Ar trebui sa le strangeti pe toate intr-un volum. Poate asa, urmarind itinerariile dumneavoastra, vazand podoabele dacice care zac in deoizitele unor muzee straine , sa aiba curajul si dorinta sa studieze, sa scrie si sa faca cunoscute tainele istiriei noastre. Eu va urmaresc de ani de zile si sunt fascinata. FELICITARI!

  2. Mulțumesc zeului că mai există omeni care încearcă să afle adevărul despre poporul Dac că academia română in100 150 de ani afalsificat istoria poporului dac inscimbarea denumiri a satelor comunelor Traian mai seama în Moldova sînt sigur romani nu au fost în Moldova.

  3. Va citesc de la aparitie,am intinerit impreuna.Cat am fost acasa cumparam revista saptamanal,suplimentul lunar precum si celelalte publicatii de care va ingrijiti.Despre articolul acesta as dori sa va spun cate ceva.Locuiesc la Modena ,Italia.La 20 km sud-vest de Modena se afla un oras care fiinteaza de prin sec al xv-lea si care se numeste Carpi.Stim ca un trib al dacilor liberi dintre Carpati si Nistru era compus din carpi.Poate ca exista inca un element care sa intereseze destul incat sa fie cautate urmele stramosilor nostri pe aceste plaiuri.

  4. Draga Catalin,

    Iti multumesc si te admir pentru eforturile de a descoperi si aduce la cunostinta tuturor, elemente din istoria noastra, si cum stramosii poporului roman au influentat istoria lumii.

    Cu drag si respect, din Ottawa, dar cu inima acasa, in muntii nostri,

    Georgeta

  5. Un articol bine conturat si putin aprofundat chiar si de catre istoricii nostrii bine ,,informatii” cu privire la acest subiect, insa as vrea sa fac o mentiune cu privire la scris. Comform ultimelor cercetari si descoperiri,pe teritoriul tarii noastre au fost descoperite tablitele de la Tartaria comform carora acestea atesta cunoasterea scrisului ba mai mult, datarea lor este cu mult inainte de aparitia scrierilor din Sumer-Mesopotamia

  6. Articol scris cu măiestrie, citești cu respirația tăiată și…afli “noutăți” despre “unii civilizatori” in UE!!! Felicitări maxime pentru contribuția adusă la: interpretarea corecta a istoriei!!!

  7. Vă mulțumim din suflet pentru toate comentariile și aprecierile! Voi, cititorii noștri, ne dați energie și putere să mergem mai departe! Vom ține cont de toate sfaturile și observațiile pe care ni le trimiteți – pentru noi sînt foarte valoroase! Doamnă Ana Popa, dacă anul viitor vom ajunge în Italia, vom ține cont de informațiile importante oferite de Dvs.!

  8. Dacă aţi fi coborăt puţin mai in sud, în zona Cadiz, dădeaţi de Turdetani. Surse istorice spaniole şi nu numai, spun că Traian era Turdetan. Asocierea cu Turda, Torda, Turdaş nu pare să fie întămplătoare. Citind despre turdetani am ajuns aici la carpetani. Interesant.

  9. Interesant , istorie nestiuta, nestudiata , sa speram ca spaniolii nu sunt atat de indiferenti ca ai nostri si vom afla mai multe de la ei .

  10. Eu va dau dreptate si va felicit pentru postarea acestor consideratii. Recent am publicat la Editura Izvorul Cuvantului din Bucuresti o carte cu titlul „De la UZ la OUZOU pe firul apei si al istoriei” dar si alte articole in reviste de specialitate despre asemanari ale getilor (dacilor) cu populatia cabila/cabira (o ramura a berberilor) din Nordul Africii. Acestia isi spun „IMAZIGHEN” adica „Oameni Liberi”asemeni getilor iar unii isi mai spun si „getuli”, denumire pe care o foloseste la un moment dat si Densusianu . Cabilii au o traditii , mestesuguri , spiritualitate si port popular , etc. similare getilorProf.Mariana Bendou .

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian