MIHAI GHIȚĂ (KANAL D) – „Dincolo de profesie, marea reușită a vieții mele sunt prietenii”

Povești frumoase despre oameni frumoși

– Ești realizatorul și prezentatorul emisiunii „Asta-i România”, de pe Kanal D, o emisiune de reportaj, cu subiecte bine alese, bine documentate și incitante. Dovadă, succesul de care se bucură. Cum s-a născut?

– Tot mergând pe teren ca reporter de știri, mi-am dat seama, din comentariile şi din întrebările oa­menilor, că ei simţeau nevoia unor reportaje mai ample decât acelea pe care le făceam atunci, în doar două minute. În două minute poţi să spui un ade­văr, dar, ca să-l demonstrezi, ai nevoie de mai mult timp. Aşa am pornit cu această emisiune. Ăsta a fost mo­torul. Așteptările oamenilor pe care îi în­tâl­neam. Şi nu am gândit-o ca pe o emisiune de an­chete, ci, mai cu­rând, ca pe o emisiune despre po­veşti: po­veşti rostite de oameni. În general, povești frumoase des­pre oameni frumoși. Şi-am nimerit-o, să știi! Dovadă, am depăşit deja episodul 400 din „Asta-i Ro­mânia!”.

– Punând pe un taler România ta pi­to­rească, și pe altul defrişările săl­batice de pă­duri, poluarea apelor şi a solului, se­rialul de groază al corupției, crezi că balanţa se echili­brea­ză?

– Sigur că, în anii ăştia, România ni s-a relevat nu doar frumoasă şi bună, ci şi golaşă şi rea, dar ceea ce am învăţat mai presus de orice e că răul nu tre­buie să precum­pă­neas­că asupra binelui, astfel că, în ultimele sezoane ale emisiunii, am vrut să ară­tăm mai mult bine decât rău. Cred că oamenilor li s-a acrit de in­formaţii negative şi de văitat. Aș­teaptă să li se arate că mai există speranţă, că încă se mai poate să vezi şi lumină, nu doar întu­neric.

– Cum vă găsiţi şi vă selectaţi subiectele pen­tru emisiune?

– Noi am intrat într-un parteneriat cu tele­spec­tatorii. Urmărim cu rigurozitate e-mail-urile şi oricare alte feluri de mesaje pe care le primim de la ei, şi acolo, în acele me­saje, găsim su­biectele. Asta, pe lângă temele pe care ni le furnizează agen­da publică. În e­senţă, asta ne deosebeşte pe noi, ca emi­siu­ne: faptul că me­reu am pus în prim-plan aș­tep­tările oamenilor. Şi faptul că avem libertate editorială, adică libertatea de a spune lu­crurilor pe nume, nepărtinitor – iar noi spu­nem lucru­rilor pe nume direct, prin vocile ro­mâ­­nilor.

– O emisiune de acest gen e obligatoriu produsul unei echipe unite. Ţi-a fost dificil să-ţi găseşti oamenii de care aveai nevoie?

– Proiectul ăsta l-am demarat de unul singur. În timp însă, atrăgând atâţia telespectatori, am fost nevoit să-i dau amplitudine şi era limpede că nu mai puteam să fac faţă solo, fără ajutor, astfel că a trebuit să aduc mai mulţi reporteri, să dezvolt o echipă. Din fericire, nu mi-a fost greu să cons­tru­iesc echipa, fiindcă deja printre pri­etenii mei exis­tau nişte oameni extraor­dinari, pro­fesionişti, care au fost de acord să mi se ală­ture. Astfel că azi, deşi eu mă numesc „re­alizator”, de fapt, „Asta-i Româ­nia” e făcută de o trupă de prieteni, care se aşează la o masă mare, fac cu toţii, de comun acord, su­marul, apoi pleacă pe teren, apoi edi­tează… Eu nu mi-am ima­ginat vreodată c-o să apar la televizor şi nici nu tân­jeam după asta. Că, pe vremea mea – am ajuns să vorbesc ca un moş! (râde) –, reporterii aveau pager şi de vorbit la televizor nu se putea, decât prin telefon, cu o fotografie a ta într-un colţ al ecranului. Ulterior, au intervenit evoluţiile astea tehnologice, cu trans­misiuni live, prin satelit, de peste tot… Ce să mai zic de ideea de a deveni prezentator?! Nici prin vise nu mă bântuia!

Când reportajul se termină la spital

– Reportajul adevă­rat, de teren, nu e în­tot­deauna lipsit de riscuri. Care e strategia voastră de apărare?

– Aaa, ce subiect ai deschis! Am putea să mai stăm nişte ore bune să-ţi povestesc aventuri de pe teren. Reporterul e un om care se expune multor riscuri, inclusiv unora la nivel fizic. Ce să mai zic de cameramani?! Păi, o dată, am fost să fac un re­portaj pe o groapă de gunoi de lângă Bucureşti şi aco­lo am dat peste nişte oameni care n-au apreciat in­tenţiile mele, astfel că întâi ne-au alergat bine, pe mine şi pe cameraman, pe munţii de gunoaie, cu to­poarele în mâini, după care, când ne-au prins, ne-au ţinut sechestraţi, sub ameninţarea aceloraşi topoare, vreme de peste trei ore, până când, cumva, cum­va, am reuşit să sun în redacţie, colegii au aler­tat poliţia şi poliţia a venit să ne elibereze. Altă dată, când am fost la Berevoieşti, pentru reportajul cu sclavii, vreo 10 patroni de sclavi înarmaţi cu pari, cu topoare şi cu furci, ne-au alergat, pe mine şi pe cameraman, preţ de vreo 2 kilometri, până la ieşirea din sat, unde aveam maşina par­cată. Ne-am baricadat înăuntru, dar ne-au făcut maşina zob cu parii. Sincer, atunci chiar am crezut că nu mai scă­păm întregi! Şi astea au fost împre­ju­rări delicate. Pentru că au fost cazuri când chiar am luat bătaie. De pildă, odată, ne-au sunat niște inși la redacţie, că nu mai pot să su­porte, că e o nuntă ţi­gă­neas­că între blocuri și nu se pot odih­ni. Ime­diat m-am îmbarcat cu came­ra­manul în mașină şi-am pornit-o în­tr-aco­lo. Ce să-ţi spun ce „tablou” am găsit! O nuntă întinsă pe trei străzi, porci pe tăvi, alţi porci în proţapuri, pe un colţ de stra­dă cânta Adi Minune, pe col­ţul celălalt cânta Salam, într-un adevărat duel al manelelor, cu vo­lumul la maxim! Noi, hai să fil­măm, să vorbim cu cei de-acolo… Numai că n-am apucat să punem nici măcar o singură întrebare, c-a apărut „ginerică” şi a început să ne care la pumni şi picioare, încât de-acolo am plecat direct la spital. Aşadar, „strate­gia de apă­rare” e uneori fuga şi în­totdeauna e asu­marea riscu­ri­lor. Deşi e o situaţie anormală, nu poţi să te laşi de meserie.

– Cu atâtea acte de eroism la activ, nu pot să nu te întreb cum ai ajuns reporter. A existat vre­un jurnalist în familia ta, care să te în­drep­te pe această cale?

– Eu vin dintr-un sat de lângă Roşiorii de Vede, dintr-o familie foarte simplă – mama a lu­crat la fabrica de bere, tata a lucrat la CFR. Am fost cres­­cut de bunica. Cine să mă îndemne să fiu jurnalist? Apoi, la 14 ani, am plecat de-acasă, singur, să învăţ carte. M-am mutat la Roşiorii de Vede, în gazdă, dorind să urmez liceul. Problema era că, deşi am intrat printre primii, nu aveam şi banii cu care să mă întreţin. În vara aceea, dinainte de clasa a IX-a, am cărat grâu cu spatele şi am fost la sapă în vii. Aşa am strâns bănuţi, cât să-mi plătesc gazda pe două luni, după începerea anului şcolar.

– Dar uite că greutățile te-au adus departe. Ce facultate ai făcut?

– Am ales Jurnalismul, iar un an de zile am fost plecat în Anglia, la un training la BBC. Aco­lo, tot din lipsă de bani, a trebuit să lucrez part-time la un supermarket, iar vinerea, sâmbăta şi dumi­ni­ca mergeam la cules de căpşuni. Şi să mă vezi cum „epuizam” straturile, că, fiind plă­tiţi la cât cule­geam, tră­geam cât puteam de tare şi în­totdeauna eram pri­mul de pe câmp, şi ca timp, şi ca recoltă! (râde) În­tors acasă, m-am angajat la un ra­dio, după care am făcut trecerea spre tele­vi­ziu­ne, la Reali­tatea TV, ca re­porter. Acolo am în­văţat me­serie şi acolo s-a in­vestit enorm în mine: am vă­zut toată lumea asta, ca reporter al Realităţii! Final­mente, am ajuns aici, la Kanal D, unde am pornit proiectul „Asta-i Ro­mâ­nia” şi unde am devenit şi manager al Ştirilor postului.

– Cu viața ta personală ești un manager la fel de bun?

– Răspunsul e „da”. Și dincolo de profesie, am avut grijă să-mi construiesc un univers al meu: am o terasă plină cu flori superbe, pe care-mi place să le bibilesc, am o pisicuţă care mă alină şi mă amu­ză, am o bucătărie unde-mi exersez talen­tul gas­tronomic – îmi place foarte mult să gătesc, dar nu atât pentru mine, cât pentru alţii – şi am o mână de prieteni, vechi de vreo 15 ani, cu care îmi împart şi bunele, şi relele vieţii – investesc foarte mult în fa­­milie şi în prieteni, pentru că astea consider că sunt cele două constante ale vieţii. Lor le pasă cu-ade­vărat de tine, indiferent că eşti într-o perioadă fastă sau eşti doborât de neca­zuri. Uite, de pildă, cu ceva timp în urmă, am avut o pro­blemă de să­nă­tate şi a trebuit să stau câteva zile în spital. Ei, în acele zile, n-am fost nici măcar un minut singur: prin rotaţie, lângă mine a fost me­reu câte un pri­eten! Dincolo de profesie, cred că asta e marea reu­şită a vieţii mele: aceşti oameni buni, aceşti prie­teni pe care pot să mă bazez, pe care Dumnezeu i-a adus în viaţa mea şi pe care eu am ştiut apoi să-i cultiv, ca să rămânem sufleteşte aproape.