„Urieșii” de la Boldești-Grădiștea: OMUL YAMNAYA

Descoperiri fabuloase în Prahova

• Trei morminte cu o nouă rasă de om au fost descoperite anul acesta în pământurile Prahovei. Vechi de 5 milenii, omul Yamnaya este cel cu care se aseamănă cel mai mult euro­peanul de azi. Un grup internațional de cercetători de vârf s-a adunat în satul Boldești-Grădiștea, într-un efort comun, modern și costisitor, de a-și afla originile •

Cutiile cu schelete

„Haideți să vă arăt un secret”, zice, la final, căutătorul sub pământuri. Pășim în urma lui, pe cu­loare tot mai înguste și întortocheate, de la parterul acestei imense clădiri, din 1865, până ajun­gem la o ușă mereu închisă. Intrăm într-un fel de „odaie-nișă”, lungă, îngustă, foarte înaltă și fără ferestre. Două neoane alburii bâzâie în înaltul plafonului. Pe partea stângă, pe rafturi, de la pământ până sus, sunt zeci și zeci de lăzi de carton cafenii. Nu e praf, temperatura și lumina sunt „gândite”. Cutiile miros a nou, asemeni celor în care se amba­lează cumpărătu­rile. Ar­heologul ia una pe care a scris de mână, cu-n mar­ker:”Tumul 8, mormântul 1″. Înăuntru e scheletul unui băr­bat de acum 5000 de ani. Parcă ți-e frică și să-l atingi, dar Alin ne lasă. Craniul i-e spart în trei bucăți, de o armă, așa că mai ia o cutie. „Stați să găsesc altul mai întreg, să vedeți cum ară­tau oamenii ăștia”, zice. În toate cutiile, până sus, sunt doar schelete: nobilii călăreți ai civilizației Yamnaya, pe care dr. Alin Frînculeasa îi caută de peste zece ani, în tumulii împrăștiați prin toate câmpiile Pra­hovei. E foarte dificil, riscant și costisitor să-i dezgropi, fiindcă, pentru un schelet din ăsta, trebuie să retezi practic un deal, cu mijloace mecanizate. Abia în mijlocul lor poți găsi acel „mormânt principal”, cu sheletul cel mai im­portant. Sau poți să nu găsești nimic. Localnicii cred și azi că-n acești tumuli sunt îngro­pați uriași, comori, uneori chiar întregi armate tur­cești. Simple povești! Aceste coline au fost înălțate pentru un singur om. Îmi arată scheletul micuț al unui copil de 9 luni – doar pentru acest bebeluș a fost ridicat un deal înalt de 7 metri. Peste 90 de asemenea schelete Yamnaya a dezgropat acest „vânător de morminte preistorice”, care a pornit la pas prin toată Prahova, cartografiind sute și sute de tumuli. După ce și-a publicat cărțile și articolele, au început să-l caute savanți din toată Europa. Atât istorici, arheo­logi, dar mai ales unii dintre cei mai mari gene­ticieni și bioantropologi. Minți de vârf ale continen­tului, adu­nate să răspundă unor întrebări: „Cum arată cel mai apropiat strămoș al omului european de azi?”, „Pe cine am moștenit genetic?”, „De la cine am învățat să ne organizăm social?”. L-au chemat pe Alin Frînculeasa într-un proiect de milioane de euro, coordonat de Universitatea din Helsinki. Astă vară au săpat aici, în satul Boldești-Grădiștea. Au găsit trei morminte. Presa euro­peană a vorbit despre o „des­coperire arheolo­gică extra­ordinară”. Ziarista ger­mană Sonia Kastilan, de la „Frankfurter Allge­meine Son­ntag­zeitung” a rămas cu arheologii trei săptă­mâni, muncind alături de ei și trăind în casele localnicilor, doar pentru a scrie două pagini de ziar, mândră că a fost părtașă la marea descoperire. S-a scris elogios, fiindcă a fost pentru prima oară când, folosindu-se tehnici cos­tisitoare și ultramo­derne de studii genetice și izo­topice, s-a dovedit că acest „om Yamnaya”, care a trăit acum 5 milenii pe pămân­turile noastre, are deplin genomul și toate trăsăturile pe care le avem și noi, acum.

Vânătorul de tezaure

Muzeul ăsta mare din Ploiești este în sine fabu­los. Atâta arheo­logie preistorică, încât au fost greu de ales piesele din expoziții. Sala asta largă, unde stăm acum, prin care te-ai putea învârti cu bicicleta, e destinată doar desco­peririlor din Budureasca. Alte două, celor din Tîrgșoru Vechi. Mulțimi de tezaure, găsite pe doar câțiva kilometri pătrați. Începând din urmă cu peste 7000 de ani, straturi peste straturi de locuire continuă, ca-ntr-un tort de Cră­ciun, e întrea­ga Prahovă… Boian, Gumelnița, Cernavodă, mai ales epocile bronzului, dacică și ale primelor migra­ții. Așezări întregi, cea gumelnițeană din satul Apos­tolache, davele dacice de la Tinosu, Homorîciu, Plo­peni, Gura Vitioarei… Alin însuși a săpat așezări dacice în Budureasca și Bel­ciug, așezări eneolitice de la Mălăiești, Seciu și Urlați, a des­coperit singur 25 de tumuli din epoca bronzului (alții decât Yamnaya) și un întreg cimitir cu 70 de morminte, lângă Câm­pina, tot din epoca bron­zului. Datorită lui, muzeul pra­hovean are azi cea mai mare colecție de piese descoperite în tumulii din Ro­mânia. În alte ținuturi, arheolo­gii abia au ha­bar despre cum se sapă un ase­menea deal-pira­midă. „E de înțeles, căci Yam­naya e și o cul­tură mai puțin cu­noscută”, explică Alin Frîncu­leasa. „Cer­cetată mai ales aici, în Prahova. Aici s-a găsit, în ultimii 20-30 de ani, 90% din ce s-a găsit în toată țara. Am avut și noroc, fiindcă s-au făcut mul­te investiții în județ și-au avut nevoie de descăr­cări de sarcină arheologică. Astfel, ei au plătit săpăturile. Să sapi în tumul e, cumva, un altfel de arheologie. Eu am cartat peste 350 de tumuli doar în zona Ploieștiului și alți 250 în răsă­rit, spre Buzău, acolo unde am făcut cercetările cu experții străini. Până să vină ei, săpasem deja 28 de tumuli Yamnaya. M-am antrenat în asta. În tot sudul României n-au fost săpați până azi decât restul de la 28 până la 50. Nu mă întrebați de ce…”. Îl întreb, totuși. E de vină indiferența? Alin zâm­bește și desface brațele în lateral, în semn de-o de­șer­tăciune care nu-l mai afectează: „Stând în birou, nu poți să fii arheolog. Azi nu se mai nasc arheo­logi. Nu mai există copii dispuși să facă meseria asta. Niciunul! Nu exa­gerez. Vin și renunță repede. Eu nu am niciun student ucenic, deși azi sunt mult mai multe facultăți de istorie decât acum 20 de ani. Nu-i atrage, zic că e greu să mergi pe coclauri să sapi. Treaba lor”.

Știam de la București că e pătimaș pentru mese­ria lui, că nu și-a dorit nimic altceva decât să devină căutător sub pământuri. Și nu ori­unde, ci doar aici, în Prahova, un ținut al co­morilor, pe care nu-ți ajung trei vieți să le des­coperi. E născut și el aici, la Urlați, dar „l-a îndrăgostit” de Prahova un profesor din facul­tate, Dragomir Nicolae Popovici. Iremediabil și definitiv. De la 23 de ani muncește aici și n-ar schimba locul nici mort, deși i s-au făcut o mulțime de oferte bănoase din străinătate. Are familia în Târgoviște, un băiețel de 11 ani, pe nume Petru-Theo­dor. Face zilnic naveta până aici, 60 de km, și niciodată, în peste 20 de ani, n-a întârziat. Tot cu mașina personală își face și deplasările arheologice. Odată ajuns, de la 8 dimi­neață, pornește spre sit-urile lui. De nimic nu se plânge. N-are vacanțe. Vara, la săpături, de la 5 di­mineață, e pe șantier. Uce­nicii nu-i țin pasul și plea­că. E dur, nu-i place superficialitatea. Chiar și arată ca un luptător din străvechime. Vânjos, cu barba îngustă și despicată precum vikingii, o privire hotărâtă și sticloasă, de bărbat decis, ce n-are timp de multe trăncăneli. Om din topor, e greu de vorbit cu el sentimental. Doar când vine vorba de pasiunea pentru descoperiri, ochii i se destind puțin într-un fel de blândețe, tot aprigă, dar dispusă să te accepte în lumea lui, dacă-ți dorești. Lumea lui, județul lui. Pământurile lui! E singurul arheolog preistoric din Prahova. Șeful secției de arheologie din acest muzeu cât un palat. „Se pare c-am găsit aici, totuși, un om nou!”, zice exaltat. „Omul Yamnaya schim­bă destinul Europei. Îi schimbă efectiv mintea și structura genetică! Pentru prima oară în istoria euro­peană, ei au îm­blânzit calul și l-au folosit la tracțiune. Au schimbat organizarea socială – ierar­hică, cu bărbatul în frun­tea familiei și a grupului. Au inventat piramida socială, așa cum funcționează și azi. Au inventat carul tras de cal, folosit în agri­cultură. Laptele, ca aliment, care i-a făcut atât de înalți și longevivi. De unde au apărut ăștia? Până acum, n-aveam decât vechea «teorie a kurganelor» din anii ’50, a Marjei Gimbutas, care acum s-a dove­dit a fi mult incom­pletă. Ei au venit aici, de undeva din nordul Mării Negre. Toți băr­bați. Nu am găsit niciun mormânt de fe­meie. Inși cu pielea deschisă, toți masivi și înalți, de 1,90 m, peste restul României și Europei, unde niciun om nu creștea mai mult de 1,60-1,65 m. Pe baza aces­tor morminte din Prahova, după stu­diile genetice și izotopice, s-a dovedit, practic, că omul european a fost, de la origini, cel mai înalt om din lume!”.

Au fost puțini și n-au stat mult

În acele timpuri, Muntenia era plină de oameni și așezări. Localnicii cuminți, neolitici, îi priveau cu respect, chiar cu teamă, pe-acești nobili Yam­naya. Erau bărbați frumoși. Pletoși, cu chipul alb și mereu curat, ca niște super-eroi din filme… Cu caii lor ce răspundeau la cuvinte, ca un om, executând ce le cerea stăpânul. Era pentru prima dată când vedeau oameni călare, alergând pe șei, înarmați, peste câmpiile Munteniei… Și mormintele astea ale lor…. Bizare, impresionante, pentru care cărau mii de tone de pământ. Trăiu separat, nu se împere­cheau cu agricultorii băștinași (conduși încă de pu­te­rea spirituală a femeii). Au fost puțini și n-au stat mult. Nimeni n-a știut prea bine ce hram poartă. Până nu demult, nici savanții de azi nu-i cunoșteau bine. În urma lor, au lăsat mai ales morminte. Acești tumuli stranii, care erau cu atât mai înalți, cu cât defuncții aveau un rang mai mare în societatea lor misterioasă. „Culmea, în pofida puterii lor, erau înmormântați destul de auster”, se miră Alin Frînculeasa. „Deși aveau deasupra un întreg deal, groapa lor era mică. Toți au fost îngropați într-un spațiu strâmt, cu genunchii ridicați, fața în sus și mâinile așa, pe lângă trup. În cubul ăla, parcă și osemintele lor s-au conservat mai bine. Au schim­bat ritualul de înmormântare al europenilor, care până atunci erau toți găsiți doar în poziția fetală, sau «de somn», cu mult mai multe vase și podoabe în groapă. Ei nu. Mult mai simplu. Principalul lor indiciu e ocrul roșu. Nu știu de ce. Un bulgăre de ocru roșu, lângă cap și la picioare – când găsești vopseaua asta, ești sigur că-i un Yamnaya. Înainte, acele movile aveau în vârf un capac de bușteni și stele funerare, dar cele mai multe au fost arate și, astfel, aceste stele au dispărut. Cert e că rareori am găsit în tumuli ceva mai valoros decât câteva «inele de buclă» din argint, în spirală, pentru pă­rul și bărbile bărbaților… La Boldești, am găsit o superbă teacă de lemn încrustată, pentru sabie. Pentru ei, moartea însemna, cred, altceva. Că nu trebuie să lași în urma ta podoabe și bogății. Toți erau înmor­mântați E-V, cu capul spre soare. Asta conta. În rest, era de ajuns să rămână doar aceste piramide. Dealuri frumoa­se, care să înfrumusețeze peisajele și să rămână călăuze pentru drumurile pe unde au trecut…”.

Fără să vrea, unii au adus cu ei ciuma, dar pe ei ciuma nu-i omora. Nici tuberculoza nu se ținea de dânșii, deși în jur făcea deseori prăpăd. Sunt primii inși europeni cu toleranță la lactoză – local­nicii îi priveau perplecși că puteau bea acea mană albă, unsuroasă, ce iese din ugerul animalelor („bine, și la alcool aveau toleranță mare”, zâm­bește arheologul). Dinții albi până la vârste înain­tate, pielea chipului fără eczeme și riduri. Toate astea au fost aflate din Prahova, în urma unei săpă­turi din luna iulie 2019, în satul românesc Boldești-Grădiștea.

O puternică limbă indo-europeană

Și, mai presus de toate, graiul lor. De veacuri, nimeni n-a știut de unde vine această puternică limbă indo-europeană, care a pus stăpânire pe tot mapamondul. Abia a­cum, analizând un fond de cuvinte agri­cole, cu sprijinul costi­si­toarelor studii de ge­ne­tică, cer­ce­tătorii s-au dumirit: in­credibil, a­ceeași popu­lație Yam­naya! Singurul grai proto-indoeuropean care a rezistat până azi. Datorită lor, peste ju­mătate din populația pla­­netei vobește acum, ca limbi materne, limba pe care altădată o vor­bea această mână de oa­meni. Ceea ce-i un mi­ra­col. De-aici au pornit, pe două căi, înconjurând con­ti­nentul. Unii pe la nord de Carpați, prin Cehia, Ger­mania, Belgia, Olanda, Norvegia, ajungând până în Irlanda. Alții, pe la gurile Dunării, prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, toți Balcanii, Elveția, până în Spa­nia. „Culmea, la sfârșitul acestui drum presărat cu mii de tumuli funerari, populația lor se isto­vește”, e părerea arheologului Alin Frîncu­lea­sa. „Fiindcă, ajungând spre ultimele țări occi­dentale, cam toți bărbații deja au murit în lupte. Abia acolo încep să fie îngropate și femei. De aceea străinii vin să îi cerceteze aici, unde vlaga lor era mare…”.

Aici, a fost simplu: cu aparatele occidentale mo­derne, într-o lună, au retezat tumulul și au scos tot. Precis, fără a mai fi nevoie de migală. Apoi au astu­pat gropile și au plecat. Nu mai e de văzut nimic „știin­țific” la Boldești-Grădiștea. Și totuși, Alin ne îndeamnă să ne ducem. Pentru că locul însuși e frumos. „Asta m-a impresionat la ei: își îngropau oamenii în locuri frumoase. În­tr-ade­văr, locuri minunate, de mu­rit…”.

Plecăm, luându-ne rămas bun, tăind întreg județul de la apus la răsărit, peste 60 de kilometri, până aproape de hotarul cu Buzăul… La un moment dat, pe câmpuri, înce­pem să vedem, în depărtări, mo­vilele! Sunt frumoase, într-ade­­văr. Stau atât de bine în peisaje, îți un­duiesc privirea peste pustietatea de stepă, îmblânzind-o într-un fel de nostalgie familiară. De-atâția ani, de când umblu prin țară, nu mă gândisem că aceste spinări de pă­mânt înverzit au putut fi plăs­muite de mână omenească. Acum, că știu, privindu-le în lumina por­tocalie a începutului de înserare, parcă taina lor mă înfioară mai mult… Și-mi amintesc ce nume au: Movila Spân­zuraţilor, cum ieși din Ploiești, a lui Bla­nă, a lui Buric, Borosu, Crăciuneasca… Aproa­pe amurgește când intrăm în Grădiștea. Niciun om nu-i pe ulițe. Abia târziu, un far se apropie legănat, din capătul străzii drepte și lungi ce taie satul. Un bătrânel pe-o bicicletă merge cu fază lungă, a­vând agățată de ghi­don o vită leneșă și un­duioasă. Încă de la pri­me­le vorbe îmi dau sea­ma: toată co­mu­na îl cu­noaște și îl res­pectă pe „dom’ Alin”. In­clu­siv acest Stă­nică Du­mitraș­cu. Chiar dacă, din mo­șii lui, el încă mai cre­de că-n aceste „gorga­nuri” (tumuli) sunt îngro­pați „urieșii” sau „ji­do­vii”, care puteau lua în pal­mă un neam de oameni obiș­nuiți, cu plug cu tot, ca pe niște jucării. Ne in­dică drumul până la ca­pătul Bol­deștiului, unde a fost făcută săpătura astă vară. Poar­tă o cușmuliță de miel negru, retezată sus. Vaca se zburlește, Stănică o releagă de ghidon. Și pornește.

Boldești. O firmă luminoasă, pe un magazin sătesc cu de toate, din care iese un polițist local, să ne întrebe ce vrem. Când aude de „dom’ Alin”, o bucurie reală îi străbate figura. Insistă să intrăm. Agent Vasile Ion știe mai multe despre civilizația Yamnaya decât am învățat eu toată ziua asta. Îmi mai arată spre câmpii și alți tu­muli, încă nesăpați – Popina Mare, Popina Mică, La Foișor, La Otonel – deşi e convins că domnu’ Alin îi cunoaște de mult. „A fost frumos cât au stat domnii din străinătate aici. Am venit și-am căscat și noi gura. Eu am stat mai mult pe lângă ei, fiindcă-s așa din fire eu, pa­sionat. Erau populaaari, da!… N-aveau mofturi, chiar dacă-s ditai profesorii universitari. Am văzut pe fața lor fericirea, când au găsit alea trei mormin­te. A fost un moment istoric. Au făcut şi o petrecere, în școala satului (unde și locuiau), da’ nu mult, că-n fiecare dimineață erau pe câmp, mai devreme decât țăranii noștri. Mie mi-a plăcut. Mi-a fost drag să stau, să-nvăț de la dânșii…”.

În sfârșit, tumulul. Sus, deasupra unor lacuri încremenite în razele apusului. Undeva în stânga, peste ape, pe o altă colină, se vede un incendiu ce învăpăiază orizontul, ca o linie îngustă de flacără. Jos, la picioarele noastre, vedem pescari osteniți, în șube rusești, ce duc în spinare pești proaspeți și uriași, de zeci de chile, spre ferma de sub muchia dealului. Suntem doi oameni pe-un deal, fumând, pe botul unei mașini cu farurile aprinse. Într-adevăr, e frumos, chiar dacă aventura s-a terminat. În spate e Mizilul, în față Urziceniul și drumul înapoi spre București. Nimic nu-i depar­te, dar parcă ne simțim la capătul lumii. La capătul unei lumi de unde, acum 5000 de ani, a început o altă lume.