
„Nu mi-am imaginat că o să am trei copii”
– Se apropie Crăciunul, o sărbătoare în primul rând a copiilor. Tu ai trei, Ștefane, și ultimul dintre ei are puțin peste șase luni. Cine să fi crezut că pe lângă profesia ta de artist o vei stăpâni, la fel de bine, și pe aceea de tată…
– Alexandru e o binecuvântare de la Dumnezeu. Nici nu m-am mai aşteptat şi nici nu mi-am imaginat c-o să am trei copii, iar sentimentul este greu de descris în cuvinte. Simt o bucurie imensă, în fiecare zi. În fiecare zi! Din cauza meseriei şi a ritmului meu de viaţă, uneori tumultuos, au existat momente importante pe care poate le-am ratat în copilăria lui Ştefănel şi a Violetei, iar acum, conştientizând importanţa lor, am grijă și încerc ca, indiferent cât sunt de ocupat, să fiu alături de Alexandru, ca să nu mai ratez nimic. Prin prisma experienţei, ajungi să vezi lucrurile altfel, să-ţi stabileşti altfel priorităţile.
– Oare bucuria asta are și umbre? Nu te temi că Alexandru va crește într-o lume haotică și instabilă, care pare că și-a pierdut busola?
– Chiar ieri citeam o carte şi mi-a rămas o frază întipărită în cap: primul lucru de care trebuie să te debarasezi este frica. Frica este opusă dragostei, iar dragostea este prezentul. Şi-atunci, deşi, într-adevăr, este greu, eu încerc să trăiesc acum, încerc să mă bucur acum de viața și de familia mea, să nu mă gândesc la ce-o să fie, pentru că nu poţi să preîntâmpini ceva ce nu ştii, deci nu stăpâneşti. Încerc să trăiesc acum. Mâine… o să văd ce-o să fie. În ceea ce-l privește pe Alexandru, aș vrea să fie un om liber, să crească frumos şi înconjurat de dragoste. Asta e cel mai important. După care îşi va găsi singur drumul. Maturii au tot timpul senzaţia că vor putea ei să-şi dirijeze copiii, că-i vor duce ei pe linia cea bună. Eu nu cred în povestea asta! Sigur, copilului poţi să-i insufli nişte lucruri, niște valori, inclusiv prin puterea exemplului, poţi să-i dai nişte informaţii, astfel încât să aibă posibilitatea să aleagă singur, pentru el. În viață există bine și rău, există plus şi minus, apă caldă şi apă rece, iar copilul n-are de unde să ştie cum să aleagă, dacă nu cunoaşte ambele situații, dacă nu face o comparaţie între ele. Prin urmare, asta vreau să-i transmit copilului meu: ideea că are libertatea să opteze.
– Pentru un copil, libertatea înseamnă, înainte de toate, copilărie. Spațiul uriaș al jocului, al fanteziei, al primelor prietenii. Alexandru va fi un copil cu copilărie sau cu tableta în față?
– Deocamdată, Alexandru trăiește în lumea basmelor. Și eu, și Lavinia îi citim multe poveşti, îi cântăm şi vorbim cu el tot timpul, ca şi cum ar fi un om mare. Iar Alexandru reacţionează fabulos! Puţin mai încolo, luând în considerare faptul că generaţiile care vin acum se confruntă cu marele risc al dependenţei de tehnologia care s-a dezvoltat galopant, planul e să-i explic lui Alexandru că, din punctul meu de vedere, e de o mie de ori mai bine să se ducă afară şi să se tăvălească prin zăpadă, să se murdărească, să joace fotbal, să alerge cu ceilalţi copii şi să se întoarcă în casă roşu în obraji, decât să stea ore întregi pe o tabletă, jucându-se un joc. Sigur, aşa mi se pare mie că e şi mai sănătos, şi mai frumos… Dar, din nou, sunt conştient că va trebui să găsesc o soluţie, astfel încât să-i dau libertatea să descopere singur lucrurile. Cred că ideea cea mai proastă este să-i interzici copilului tot ce vrea să facă: aia n-ai voie, ailaltă n-ai voie, nici aia n-ai voie…
– La șase luni, Alexandru are deja personalitate?
– Are o personalitate extrem de puternică! Şi chiar nu sunt subiectiv când spun lucrul ăsta. E un copil foarte curios, care explorează permanent tot ce e jurul lui. La fix şase luni, l-am pus în premergător şi, după cinci minute, avea direcţie şi a pornit-o la drum! E un încăpăţânat, care îşi atinge mereu scopul… (râde) E tandru, e calin, e haios, râde mult… E pozitiv, cu lumină în ochi şi reacţionează atât de frumos la toată avalanşa de iubire care se revarsă asupra lui din partea noastră, a tuturor maturilor din jurul lui. Şi eu, şi Lavinia suntem foarte fericiţi şi foarte mulţumiţi de cum crește.
„Turneul național a fost un tur de forță”

– Profesia ta de tată, pe care o împlinești cu atât drag și entuziasm, nu te-a împiedicat, totuși, să ai și o agendă exemplară în 2019. Anul ăsta pare să fi fost unul foarte plin pentru tine…
– Aşa e, am făcut multe şi anul ăsta: am jucat teatru, mi-am văzut şi de concerte, urmează luna decembrie care, de asemenea, e plină de evenimente, am avut şi premiera serialului „Liber ca pasărea cerului”, de la Antena 1… Dar, datorită naşterii lui Alexandru, a fost un an pe care l-am simţit cumva mai aşezat, m-am simţit, mai mult ca-n alţi ani, acasă. Am simţit o transformare: a venit cineva nou în casă, care de-acum locuieşte aici permanent şi… totul s-a schimbat! Nimic n-are cum să mai fie ca înainte, iar eu mi-am conştientizat responsabilitatea.
– Totuși, concertele n-au avut, nici ele, de suferit. Tocmai ce ai încheiat un turneu naţional, o serie de opt concerte mari, în opt oraşe ale ţării, un adevărat tur de forţă…
– A fost un tur de forţă şi a fost şi o experienţă extrem de interesantă pentru noi, fiindcă anul ăsta ne-am propus să cântăm, alternativ, o piesă cunoscută şi o piesă mai puţin cunoscută, de pe albumele mele, şaisprezece la număr! Aveam de unde alege – slavă Domnului! –, că s-au strâns vreo sută şi ceva de piese! (râde) Dintre astea o sută şi ceva, unele nu s-au dat niciodată pe radio, deci n-au fost promovate, şi n-am vrut să le las în uitare, fiindcă şi ele sunt ale mele. Am şi zis în concerte: „Vă vorbesc doar despre melodiile mai puţin cunoscute, în rest ştiţi despre ce e vorba!” Şi experimentul ne-a reuşit: peste tot, în toate oraşele, am avut un public extrem de receptiv, un public cald… Ne-am simţit cu toţii foarte bine!
– Când închei un astfel de tur de forţă, care e cea mai mare satisfacţie a ta?

– Satisfacţia cea mai mare e aceea colectivă: eu am o întreagă echipă în spate, nu sunt singur. În primul rând, e vorba de oamenii din trupa mea, pe care anul ăsta îi şi sărbătoresc: Rock’n’Roll Band şi The 50’S împlinesc douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţare! Uluitor! Nu-mi vine să cred! Când au trecut anii ăştia?! (râde) Iar apoi e vorba de tehnicieni, de cei care se ocupă de scenă, de lumini, de sunet, de managerii şi organizatorii de turneu şi aşa mai departe… Aşa că, la sfârşitul unui turneu, ne bucurăm împreună de un lucru bine gândit şi bine făcut. Şi mergând tot pe ideea de echipă, îţi mai dau un exemplu: recitalul pe care l-am avut anul ăsta la „Cerbul de Aur”, unde am fost extrem de mulţumit de cum s-a prezentat toată lumea şi de cum a muncit întreaga echipă. Am funcţionat ca un mecanism perfect! Or, asta e o mare satisfacţie pentru mine, care ştiu ce presupune „bucătăria” unui astfel de eveniment.
– Prețuiești istoria Festivalului „Cerbul de Aur”? Crezi că mai are vigoarea de la început?
– Cu siguranţă! Gândeşte-te că, de-a lungul anilor, acolo am văzut artişti pe care nici nu visam să-i văd, să-i întâlnesc sau să stau de vorbă cu ei… Acolo, de exemplu, l-am cunoscut pe Jerry Lee Lewis, unul dintre pionierii rock’n’roll-ului şi unul dintre mentorii mei! Şi nu doar că am făcut o poză cu el, ci am avut bucuria să stăm de vorbă realmente, să pot să-l întreb tot felul de lucruri care mă interesau şi pe care aşa am avut şansa să le aflu direct de la sursă! Deci, pentru mine, „Cerbul de Aur” are o anume greutate. Plus că, de când s-a reluat festivalul, la începutul anilor ‘90, cred că ăsta a fost al patrulea recital pe care l-am avut acolo.
– Ștefane, trecerea anilor nu pare să stingă deloc pasiunea ta petru muzică…
– Da, e chiar pasiune! Ştii, mă gândesc la ce se întâmplă acum în muzică, la trend-urile de azi – că ăsta e termenul din prezent – şi eu nu vreau să mă depărtez de ceea ce simt, de ceea ce-mi place, de ceea ce cred că mă reprezintă. N-am fost niciodată un tip care să ţină cont de trend-uri, nici când eram puşti, deşi s-a întâmplat că eram în trend, fără să vreau. Însă pe mine asta nu m-a preocupat niciodată. Eu am căutat să fiu acolo unde am simţit că e locul meu, acolo unde m-am simţit bine şi, la rândul meu, i-am făcut pe ceilalţi să se simtă bine. Aşa că am luat o hotărâre: la anul o să scot un album numai cu piese care îmi plac mie! Fără niciun fel de intenţie comercială. Pur şi simplu, o să fie un album pentru mine. Dacă o să vă placă şi vouă, celorlalţi, cu atât mai bine, dacă nu, asta e! Pur şi simplu, asta simt să fac acum!
„În teatru, la fiecare spectacol e o altă energie”

– N-ai lăsat baltă nici actoria…
– Niciodată n-am neglijat actoria! Am continuat şi anul ăsta să joc, la Teatrul Metropolis, în „Jake şi femeile lui”, pe un text de Neil Simon, şi, la Teatrul de Comedie, în „Puricele”, după „Puricele în ureche”, de Georges Feydeau, o piesă în care interpretez două personaje. Iar, la anul, probabil c-o să urmeze o nouă premieră – acum suntem în discuţii.
– Pasiunea pentru actorie cum ţi-o întreţii? Joci în spectacole care rezistă pe scenă de ani de zile. Nu te paște rutina?
– Eu gândesc în felul următor: chiar dacă am jucat piesa respectivă de o sută de ori, fiecare spectacol, din fiecare seară, e altfel, pentru că e o altă energie – eu am mereu altă stare, partenerii mei au mereu altă stare, în sală e mereu un alt public, deci între noi toţi e un alt fel de schimb de energie. Nimic nu e bătut în cuie – chiar dacă aşa ar părea! Or, tocmai din acest altfel vine prospeţimea care hrăneşte pasiunea şi ţine la distanţă rutina. În al doilea rând, deşi publicul nu vede decât ceea ce fac pe scenă, în realitate, în fiecare seară, înainte de a intra în scenă, eu mă pregătesc cu bucurie. Plec de-acasă, către teatru, abia aşteptând s-ajung acolo, intru în cabină cu o oră şi jumătate înainte de ridicarea cortinei, pentru că am nevoie să-mi antrenez vorbirea, să-mi repet scenele cu partenerii… Aşa procedez la „Jake şi femeile lui” – un spectacol unic în cariera mea, din punctul de vedere al textului, fiindcă două ore şi jumătate vorbesc încontinuu, de la începutul şi până la sfârşitul piesei nu există nicio scenă din care personajul meu să lipsească sau în care să tacă! Aşa am procedat şi cu aceeaşi bucurie şi la „Desculţ în parc”, tot pe un text al lui Neil Simon, pe care l-am jucat douăzeci de ani! Aşa am procedat şi la „Revizorul”, pe care l-am jucat treisprezece ani, din care m-am retras recent şi care s-a reluat acum cu o distribuţie nouă, căreia îi urez succes şi să mai joace cel puţin tot atâţia ani cât am jucat şi eu acest spectacol. Îţi dai seama câte reprezentaţii s-au strâns! Dar eu, cum ți-am spus de fiecare dată, mă duc la teatru cu mare bucurie! Rutina intervine când ajungi să zici „Aoleu, tre’ să mă duc la teatru!”. Ei, ăsta e semnalul sigur că e mai bine să nu te mai duci! Decât să mergi la teatru cu silă, mai bine renunţi.
„Anul ăsta sărbătorim «majoratul» concertelor de Crăciun”

– Ștefane, vine Crăciunul și, odată cu el, vin minunatele tale concerte de la Sala Palatului, un eveniment care, anul acesta, a ajuns la vârsta majoratului!
– Într-adevăr, anul acesta sărbătorim „majoratul” concertelor de Crăciun. O să ne reîntâlnim, ca să aniversăm evenimentul ăsta, pe 12, 13, 14 şi 15 decembrie. Dar spectacolul nu se va duce în melancolie şi în remember-uri. Nu! Va fi un spectacol din prezent. Concertul de Crăciun va fi tratat ca un adolescent: care de-abia păşeşte în viaţă, care are dreptul să-și aleagă drumul, care are dreptul să oetreacă la terminarea liceului… Toate lucrurile astea se vor simţi în acest concert. Plus că, la fel ca în fiecare an, vor fi şi multe surprize.
„Respectă copilul din tine. El nu îmbătrânește niciodată”
– Nisipul din clepsidra timpului curge și curge… Scurgerea asta, atât de rapidă, a clipei, te tulbură?
– E un moment important, pentru că se împlinesc optsprezece ani neîntrerupţi de concerte de Crăciun. Or, ideea asta îmi dă un sentiment… major. (râde) Mai ales că nu am pornit cu aceste concerte având în minte ideea c-o să le duc atât de mulţi ani. Nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva! Însă lucrurile s-au legat şi s-au legat frumos, pentru că, alături de concertele astea, au crescut mai multe generaţii. Copiii mei şi copiii colegilor din trupă au cam tot vârsta concertelor noastre – puţin în plus, puţin în minus, dar cam pe-acolo sunt – și mulţi dintre copiii spectatorilor care vin an de an la Sala Palatului au, şi ei, cam tot vârsta concertelor… Şi cum să nu te emoţionezi când te gândeşti că sunt oameni, foarte mulţi chiar, care vin la concertele tale de optsprezece ani?! Asta înseamnă enorm! Şi fiecare an care se adaugă este o bucurie în plus.
– Cum faci să fii așa de optimist?
– Ines, tu ştii că eu spun mereu: păstrează copilul din tine, cât poţi de mult, fiindcă el nu îmbătrâneşte niciodată şi cu cât îl simţi mai aproape, cu atât ai mai multe şanse să vezi partea plină a paharului. Acum, sigur, nu întotdeauna şi reuşeşti, adică sunt şi momente când copilul din tine simţi că se îndepărtează. Dar, uite, probabil că mie exerciţiul ăsta mi-a cam reuşit până acum, fiindcă, sincer, problema asta cu trecerea timpului nu m-a speriat. Și nu m-a speriat pentru că nu m-am gândit la ea. Creierul este maturul din mine, dar am fost mai atent la suflet şi la spirit, deci la copilul din mine. E interesant cum se echilibrează lucrurile astea în noi şi cum echilibrul îţi dă sentimentul că te simţi bine în pielea ta. Singura problemă poate să intervină atunci când omul doar vrea să dea senzaţia că se simte bine în pielea lui. Atunci intervine penibilul. Când te comporţi în acord cu copilul din tine, care există realmente, indiferent ce vârstă ai avea, eşti natural. Un copac este! El nu trebuie să demonstreze nimic. Ei, atunci când eşti, nu trebuie nici tu să demonstrezi nimic şi nu trebuie să-ţi fie frică de nimic. Pur şi simplu, spiritul şi creierul sunt pe aceeaşi frecvenţă, iar acest echilibru dă la o parte orice temeri şi elimină penibilul, situaţiile false, „făcăturile”, cum le spun eu. Care mie nu-mi plac deloc şi de care fug instinctiv.
„Sănătate pentru toată viața!”

– Să încheiem interviul întorcându-ne la familie: urmează primul Crăciun al lui Alexandru. Cum i-l pregătiţi?
– Cu multă dragoste! O să avem un Crăciun cu toată familia la un loc, cu brad, cu cadouri şi, mai presus de orice, cu multă dragoste. Abia aştept să văd cum o să reacţioneze Alexandru când o să-l vadă pe Moș Crăciun.
– Ce-ai vrea să-i aducă Moşul lui Alexandru, acum, cu ocazia primului Crăciun din viaţa lui?
– Vreau ca Moşul să-i aducă sănătate pentru toată viaţa! Asta îmi doresc cel mai mult pentru el şi pentru noi toţi: sănătate! În turneul pe care tocmai l-am încheiat, am văzut, nu o dată – accentuez: nu o dată! – oameni în cărucior, nevăzători, copii cu sindromul Down şi cu alte probleme de sănătate… Şi m-am bucurat enorm când mi-am dat seama că, prin muzica mea, le-am făcut acestor oameni un strop de bine, că le-am dat o rază de speranţă! Până la urmă, dincolo de reflectoare, de machiaj, de costume, de fast, ăsta e scopul suprem al artistului, ăsta e sâmburele lui de adevăr: că trebuie să facă bine! De exemplu, după unul dintre spectacole, mama unui copil cu sindrom Down a venit la mine şi mi-a mulţumit, pentru că muzica mea îl linişteşte pe copil şi-i dă o stare bună. Iar după ultimul concert din turneu, cel de la Buzău, a venit la mine, însoţită de bărbatul ei, o femeie nevăzătoare şi mi-a mulţumit pentru ce a simţit ascultându-mi muzica. Ce satisfacţie mai mare aş putea să am şi ce altceva ar putea să-mi întărească mai mult credinţa că sănătatea e mai importantă decât orice altceva?! Aşa că asta e urarea mea şi pentru cititorii „Formulei AS”: să fiţi sănătoşi!
FOTO: ADRIAN STOICOVICIU, PAUL DIACONU, VALI GRECEANU (4), DANIEL ROBERT DINU