ȘTEFAN BĂNICĂ – „Încerc să trăiesc acum. Mâine o să văd ce-o să fie”

În turneul naţional – 2019

„Nu mi-am imaginat că o să am trei copii”

– Se apropie Crăciunul, o sărbătoare în pri­mul rând a copiilor. Tu ai trei, Ștefane, și ultimul dintre ei are puțin peste șase luni. Cine să fi cre­zut că pe lângă profesia ta de artist o vei stăpâni, la fel de bine, și pe aceea de tată…

– Alexandru e o binecuvântare de la Dum­nezeu. Nici nu m-am mai aşteptat şi nici nu mi-am imaginat c-o să am trei copii, iar sentimentul este greu de descris în cuvinte. Simt o bucurie imensă, în fiecare zi. În fiecare zi! Din cauza meseriei şi a rit­mului meu de viaţă, uneori tu­multuos, au existat mo­men­te importante pe care poa­te le-am ratat în copi­lăria lui Ştefănel şi a Vio­letei, iar acum, conştien­ti­zând importan­ţa lor, am grijă și încerc ca, indiferent cât sunt de ocupat, să fiu alături de Alexandru, ca să nu mai ratez nimic. Prin prisma experienţei, ajungi să vezi lucrurile altfel, să-ţi stabileşti altfel priorităţile.

– Oare bucuria asta are și umbre? Nu te temi că Alexandru va crește într-o lume hao­tică și instabilă, care pare că și-a pierdut bu­so­la?

– Chiar ieri citeam o carte şi mi-a rămas o frază întipărită în cap: primul lucru de care trebuie să te de­barasezi este frica. Frica este opusă dragostei, iar dragostea este prezentul. Şi-atunci, deşi, în­tr-adevăr, este greu, eu încerc să trăiesc acum, în­cerc să mă bucur acum de viața și de familia mea, să nu mă gândesc la ce-o să fie, pentru că nu poţi să preîntâmpini ceva ce nu ştii, deci nu stăpâ­neşti. Încerc să trăiesc acum. Mâine… o să văd ce-o să fie. În ceea ce-l privește pe Alexandru, aș vrea să fie un om liber, să crească frumos şi înconjurat de dra­goste. Asta e cel mai important. După care îşi va găsi singur drumul. Maturii au tot timpul senzaţia că vor putea ei să-şi dirijeze copiii, că-i vor duce ei pe linia cea bună. Eu nu cred în po­vestea asta! Sigur, copilului poţi să-i insufli nişte lucruri, niște valori, inclusiv prin puterea exem­plului, poţi să-i dai nişte informaţii, astfel încât să aibă posibilitatea să aleagă singur, pentru el. În viață există bine și rău, există plus şi minus, apă caldă şi apă rece, iar copilul n-are de unde să ştie cum să aleagă, dacă nu cunoaşte ambele situații, dacă nu face o comparaţie între ele. Prin urmare, asta vreau să-i transmit copilului meu: ideea că are libertatea să opteze.

– Pentru un copil, libertatea în­seam­nă, înainte de toate, copilărie. Spațiul uri­aș al jocului, al fanteziei, al primelor priete­nii. Alexandru va fi un copil cu copilărie sau cu tableta în față?

– Deocamdată, Alexandru tră­iește în lumea basmelor. Și eu, și Lavinia îi citim multe poveşti, îi cântăm şi vorbim cu el tot timpul, ca şi cum ar fi un om mare. Iar Alexandru reacţionează fabulos! Puţin mai încolo, luând în considerare faptul că gene­raţiile care vin acum se confruntă cu marele risc al de­pen­denţei de tehnologia care s-a dezvoltat galo­pant, planul e să-i explic lui Alexandru că, din punctul meu de vedere, e de o mie de ori mai bine să se ducă afară şi să se tăvălească prin zăpadă, să se murdărească, să joace fotbal, să alerge cu cei­lalţi copii şi să se întoarcă în casă roşu în obraji, decât să stea ore întregi pe o tabletă, jucându-se un joc. Sigur, aşa mi se pare mie că e şi mai sănătos, şi mai frumos… Dar, din nou, sunt conştient că va trebui să găsesc o so­luţie, astfel în­cât să-i dau libertatea să descopere singur lucru­rile. Cred că ideea cea mai proas­tă este să-i inter­zici copilului tot ce vrea să facă: aia n-ai vo­ie, ailaltă n-ai voie, nici aia n-ai voie…

– La șase luni, Alexandru are deja perso­na­litate?

– Are o perso­na­litate extrem de puternică! Şi chiar nu sunt subiectiv când spun lucrul ăsta. E un copil foarte curios, care explorează perma­nent tot ce e jurul lui. La fix şase luni, l-am pus în premer­gător şi, du­­pă cinci minute, avea direcţie şi a por­nit-o la drum! E un încăpăţânat, care îşi atinge me­reu scopul… (râ­de) E tandru, e calin, e haios, râde mult… E po­zi­tiv, cu lumină în ochi şi reac­ţionează a­tât de frumos la toată avalanşa de iubire care se revarsă asupra lui din partea noastră, a tuturor maturilor din jurul lui. Şi eu, şi Lavinia suntem foarte fericiţi şi foarte mulţumiţi de cum crește.

„Turneul național a fost un tur de forță”

Carismă şi trăire

– Profesia ta de tată, pe care o împlinești cu atât drag și entuziasm, nu te-a împiedicat, totuși, să ai și o agendă exemplară în 2019. Anul ăsta pare să fi fost unul foarte plin pentru tine…

– Aşa e, am făcut multe şi anul ăsta: am jucat teatru, mi-am văzut şi de concerte, urmează luna decembrie care, de ase­menea, e plină de eveni­mente, am avut şi pre­miera serialului „Liber ca pasărea cerului”, de la An­tena 1… Dar, datorită naşterii lui Alexandru, a fost un an pe care l-am simţit cumva mai aşezat, m-am simţit, mai mult ca-n alţi ani, acasă. Am simţit o transformare: a venit cineva nou în casă, care de-acum locuieşte aici permanent şi… totul s-a schimbat! Nimic n-are cum să mai fie ca înainte, iar eu mi-am con­şti­entizat responsabilitatea.

– Totuși, concertele n-au avut, nici ele, de suferit. Tocmai ce ai încheiat un turneu naţio­nal, o serie de opt concerte mari, în opt oraşe ale ţării, un adevărat tur de forţă…

– A fost un tur de forţă şi a fost şi o experienţă extrem de interesantă pentru noi, fiindcă anul ăsta ne-am propus să cântăm, alternativ, o piesă cu­noscută şi o piesă mai puţin cunoscută, de pe al­bumele mele, şaisprezece la număr! Aveam de unde alege – slavă Domnului! –, că s-au strâns vreo sută şi ceva de piese! (râde) Dintre astea o sută şi ceva, unele nu s-au dat niciodată pe radio, deci n-au fost promovate, şi n-am vrut să le las în uitare, fiindcă şi ele sunt ale mele. Am şi zis în concerte: „Vă vorbesc doar despre melodiile mai puţin cunoscute, în rest ştiţi despre ce e vorba!” Şi experimentul ne-a reuşit: peste tot, în toate oraşele, am avut un public extrem de receptiv, un pu­blic cald… Ne-am simţit cu toţii foarte bine!

– Când închei un astfel de tur de forţă, care e cea mai mare satisfacţie a ta?

– Satisfacţia cea mai mare e aceea colectivă: eu am o întreagă echipă în spate, nu sunt singur. În primul rând, e vorba de oamenii din trupa mea, pe care anul ăsta îi şi sărbătoresc: Rock’n’Roll Band şi The 50’S împlinesc douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţare! Uluitor! Nu-mi vine să cred! Când au trecut anii ăştia?! (râde) Iar apoi e vorba de tehnicieni, de cei care se ocu­pă de scenă, de lumini, de sunet, de managerii şi or­ga­nizatorii de turneu şi aşa mai departe… Aşa că, la sfâr­şitul unui turneu, ne bucu­răm împreună de un lucru bine gândit şi bine făcut. Şi mergând tot pe ideea de echi­pă, îţi mai dau un e­xem­plu: recitalul pe care l-am avut anul ăsta la „Cerbul de Aur”, unde am fost extrem de mulţumit de cum s-a pre­zentat toată lu­mea şi de cum a muncit întreaga echipă. Am func­ţionat ca un mecanism per­fect! Or, asta e o mare sa­tisfacţie pentru mine, care ştiu ce pre­supune „bucătăria” unui astfel de eve­niment.

– Prețuiești istoria Festivalului „Cerbul de Aur”? Crezi că mai are vigoarea de la început?

– Cu siguranţă! Gândeşte-te că, de-a lungul anilor, acolo am văzut artişti pe care nici nu visam să-i văd, să-i întâlnesc sau să stau de vorbă cu ei… Acolo, de exemplu, l-am cunoscut pe Jerry Lee Lewis, unul dintre pionierii rock’n’roll-ului şi unul dintre mentorii mei! Şi nu doar că am făcut o poză cu el, ci am avut bucuria să stăm de vorbă realmente, să pot să-l în­treb tot felul de lucruri care mă interesau şi pe ca­re aşa am avut şansa să le aflu direct de la sursă! Deci, pentru mine, „Cer­bul de Aur” are o anume greutate. Plus că, de când s-a reluat festivalul, la începutul anilor ‘90, cred că ăsta a fost al patrulea recital pe care l-am avut acolo.

– Ștefane, trecerea ani­lor nu pare să stingă deloc pasiunea ta petru mu­zi­că…

– Da, e chiar pasiune! Ştii, mă gândesc la ce se întâmplă acum în muzică, la trend-urile de azi – că ăsta e termenul din prezent – şi eu nu vreau să mă depărtez de ceea ce simt, de ceea ce-mi place, de ceea ce cred că mă reprezintă. N-am fost nicio­dată un tip care să ţină cont de trend-uri, nici când eram puşti, deşi s-a întâmplat că eram în trend, fără să vreau. Însă pe mine asta nu m-a preocupat niciodată. Eu am căutat să fiu acolo unde am simţit că e locul meu, acolo unde m-am simţit bine şi, la rândul meu, i-am făcut pe ceilalţi să se simtă bine. Aşa că am luat o hotărâre: la anul o să scot un album numai cu piese care îmi plac mie! Fără niciun fel de intenţie comercială. Pur şi simplu, o să fie un album pentru mine. Dacă o să vă placă şi vouă, celorlalţi, cu atât mai bine, dacă nu, asta e! Pur şi simplu, asta simt să fac acum!

„În teatru, la fiecare spectacol e o altă energie”

Zâmbet solar în plină iarnă

– N-ai lăsat baltă nici actoria…

– Niciodată n-am neglijat actoria! Am conti­nuat şi anul ăsta să joc, la Teatrul Metropolis, în „Jake şi femeile lui”, pe un text de Neil Simon, şi, la Teatrul de Comedie, în „Puricele”, după „Pu­ricele în ureche”, de Georges Feydeau, o pie­să în care interpretez două personaje. Iar, la anul, probabil c-o să urmeze o nouă premieră – acum suntem în discuţii.

– Pasiunea pentru actorie cum ţi-o întreţii? Joci în spectacole care rezistă pe scenă de ani de zile. Nu te paște rutina?

– Eu gândesc în felul următor: chiar dacă am jucat piesa respectivă de o sută de ori, fiecare spectacol, din fiecare seară, e altfel, pentru că e o altă energie – eu am mereu altă stare, partenerii mei au mereu altă stare, în sală e mereu un alt public, deci între noi toţi e un alt fel de schimb de energie. Nimic nu e bătut în cuie – chiar dacă aşa ar părea! Or, tocmai din acest altfel vine prospe­ţimea care hră­neşte pasiunea şi ţine la distanţă rutina. În al doilea rând, deşi publicul nu vede decât ceea ce fac pe scenă, în realitate, în fiecare seară, îna­inte de a intra în scenă, eu mă pregătesc cu bucurie. Plec de-acasă, către teatru, abia aşteptând s-ajung acolo, intru în cabină cu o oră şi jumătate înainte de ridicarea cortinei, pentru că am nevoie să-mi antrenez vorbirea, să-mi repet scenele cu partenerii… Aşa pro­cedez la „Jake şi femeile lui” – un spectacol unic în cariera mea, din punctul de vedere al textului, fiindcă două ore şi jumătate vorbesc încontinuu, de la începutul şi până la sfârşitul piesei nu există nicio scenă din care per­sonajul meu să lipsească sau în care să tacă! Aşa am procedat şi cu aceeaşi bucurie şi la „Desculţ în parc”, tot pe un text al lui Neil Simon, pe care l-am jucat douăzeci de ani! Aşa am procedat şi la „Revizorul”, pe care l-am jucat treisprezece ani, din care m-am retras recent şi care s-a reluat acum cu o distribuţie nouă, căreia îi urez succes şi să mai joace cel puţin tot atâţia ani cât am jucat şi eu acest spectacol. Îţi dai seama câte repre­zentaţii s-au strâns! Dar eu, cum ți-am spus de fiecare dată, mă duc la teatru cu mare bucurie! Rutina intervine când ajungi să zici „Aoleu, tre’ să mă duc la teatru!”. Ei, ăsta e semnalul sigur că e mai bine să nu te mai duci! Decât să mergi la teatru cu silă, mai bine renunţi.

„Anul ăsta sărbătorim «majoratul» concertelor de Crăciun”

Cră­ciunul pe scena Sălii Palatului (2018)

– Ștefane, vine Crăciunul și, odată cu el, vin mi­nunatele tale concerte de la Sala Palatului, un eve­niment care, anul acesta, a ajuns la vârsta majoratului!

– Într-adevăr, anul acesta sărbătorim „ma­joratul” concertelor de Crăciun. O să ne reîn­tâl­­nim, ca să aniver­săm evenimentul ăsta, pe 12, 13, 14 şi 15 de­cembrie. Dar spec­ta­co­lul nu se va duce în melancolie şi în re­member-uri. Nu! Va fi un spectacol din pre­zent. Concertul de Cră­ciun va fi tratat ca un adolescent: care de-abia păşeşte în via­ţă, care are dreptul să-și aleagă drumul, care are dreptul să oetreacă la terminarea liceu­lui… Toate lucrurile as­tea se vor simţi în acest concert. Plus că, la fel ca în fiecare an, vor fi şi multe surprize.

„Respectă copilul din tine. El nu îmbătrânește niciodată”

– Nisipul din clepsidra timpului curge și curge… Scurgerea asta, atât de rapidă, a clipei, te tulbură?

– E un moment important, pentru că se îm­plinesc optsprezece ani neîntrerupţi de concerte de Crăciun. Or, ideea asta îmi dă un sentiment… major. (râde) Mai ales că nu am pornit cu aceste concerte având în minte ideea c-o să le duc atât de mulţi ani. Nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva! Însă lucrurile s-au legat şi s-au legat frumos, pentru că, alături de con­certele astea, au crescut mai multe generaţii. Co­piii mei şi copiii colegilor din trupă au cam tot vârsta concertelor noastre – puţin în plus, puţin în minus, dar cam pe-acolo sunt – și mulţi dintre copiii spectatorilor care vin an de an la Sala Palatului au, şi ei, cam tot vârsta concer­telor… Şi cum să nu te emoţionezi când te gândeşti că sunt oameni, foarte mulţi chiar, care vin la concertele tale de optsprezece ani?! Asta înseamnă enorm! Şi fiecare an care se adaugă este o bucurie în plus.

– Cum faci să fii așa de optimist?

– Ines, tu ştii că eu spun mereu: păstrează copilul din tine, cât poţi de mult, fiindcă el nu îmbătrâneşte niciodată şi cu cât îl simţi mai aproa­pe, cu atât ai mai multe şanse să vezi partea plină a paharului. Acum, sigur, nu întotdeauna şi reu­şeşti, adică sunt şi momente când copilul din tine simţi că se îndepărtează. Dar, uite, probabil că mie exerciţiul ăsta mi-a cam reuşit până acum, fiindcă, sincer, pro­blema asta cu trecerea timpului nu m-a speriat. Și nu m-a spe­riat pentru că nu m-am gân­dit la ea. Creierul este maturul din mine, dar am fost mai atent la suflet şi la spirit, deci la copilul din mine. E interesant cum se echilibrează lucru­rile astea în noi şi cum echilibrul îţi dă senti­mentul că te simţi bine în pielea ta. Singura problemă poate să intervină atunci când omul doar vrea să dea senzaţia că se simte bine în pielea lui. Atunci inter­vine penibilul. Când te comporţi în acord cu copilul din tine, care există realmente, indiferent ce vârstă ai avea, eşti natural. Un copac este! El nu trebuie să demonstreze nimic. Ei, atunci când eşti, nu trebuie nici tu să de­monstrezi nimic şi nu trebuie să-ţi fie frică de nimic. Pur şi simplu, spiritul şi creierul sunt pe aceeaşi frecvenţă, iar acest echilibru dă la o parte orice temeri şi eli­mină penibilul, situaţiile false, „făcăturile”, cum le spun eu. Care mie nu-mi plac deloc şi de care fug instinctiv.

„Sănătate pentru toată viața!”

Adulat de fani

– Să încheiem interviul întorcându-ne la familie: urmează primul Crăciun al lui Ale­xan­dru. Cum i-l pregătiţi?

– Cu multă dragoste! O să avem un Crăciun cu toată familia la un loc, cu brad, cu cadouri şi, mai presus de orice, cu multă dragoste. Abia aştept să văd cum o să reacţioneze Alexandru când o să-l vadă pe Moș Crăciun.

– Ce-ai vrea să-i aducă Moşul lui Ale­xan­dru, acum, cu ocazia primului Crăciun din viaţa lui?

– Vreau ca Moşul să-i aducă sănătate pentru toată viaţa! Asta îmi doresc cel mai mult pentru el şi pentru noi toţi: sănătate! În turneul pe care tocmai l-am încheiat, am văzut, nu o dată – ac­centuez: nu o dată! – oameni în cărucior, ne­vă­ză­­tori, copii cu sindromul Down şi cu alte pro­ble­me de sănătate… Şi m-am bucurat enorm când mi-am dat seama că, prin muzica mea, le-am făcut acestor oameni un strop de bine, că le-am dat o rază de speranţă! Până la urmă, dincolo de reflectoare, de ma­chiaj, de costume, de fast, ăsta e sco­pul suprem al artistului, ăsta e sâm­bu­rele lui de adevăr: că trebuie să facă bine! De exemplu, după unul dintre spec­tacole, mama unui copil cu sin­drom Down a venit la mine şi mi-a mulţumit, pentru că muzica mea îl li­niş­teşte pe copil şi-i dă o stare bună. Iar după ulti­mul concert din turneu, cel de la Buzău, a venit la mine, înso­ţită de bărbatul ei, o femeie nevă­ză­toare şi mi-a mulţumit pentru ce a simţit ascul­tân­du-mi muzica. Ce sa­tis­facţie mai mare aş putea să am şi ce altceva ar putea să-mi întărească mai mult cre­dinţa că să­nătatea e mai im­por­tantă decât orice alt­ceva?! Aşa că asta e urarea mea şi pen­tru cititorii „Formulei AS”: să fiţi sănătoşi!

FOTO: ADRIAN STOICOVICIU, PAUL DIACONU, VALI GRECEANU (4), DANIEL ROBERT DINU

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian