Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Locul unde soarele răsare de două ori

Clopotul, Sub Piatră. Limba lui străveche risi­peș­te întunericul, îmblânzește lumea, o umple de dra­gos­te, cheamă lumina. Iar lumina vine, adusă de clo­pot, de limba lui de dinainte de cuvinte, de ecoul ăsta care pătrunde în inima tuturor lucru­rilor, ca să le mângâie, ca să le dezmierde, ca să le trezească la viață. Un soare palid, zgribulit, de început de iar­nă, se arată de după culmea pie­troasă a Bede­leului. Sub Piatră, micul cătun din comuna Săl­ciua, județul Alba, aflat la capătul Văii Ascunse, de-a lungul pâ­râului care izvo­răște din gura uria­șă a peșterii Huda lui Papa­ră. Un loc magic, de poveste, cu oa­meni, solo­monari și balauri ador­miți. O poveste veche de când lumea, care nu s-a sfârșit nici azi.

Clopotul tace. La Schitul Sub Piatră începe rugăciunea, lumina se împuținează și dispare. Peste Valea Ascunsă și oamenii ei se pogoară ia­răși întu­nericul. Soarele apune, în toiul zilei, în­ghi­țit de uriașul perete de stâncă al peșterii. Abia spre prânz, când rugăciunea se sfârșește iar mai­cile se îndreaptă spre chiliile lor, soarele, îndu­ple­cat de îngeri și de rugăciunile oamenilor, se eli­berează de sub negura Hudei și răsare pentru a doua oară. De aici, de peste colțul Bulzului, lumi­na lui va coborî încet pe culmi domoale, spre Va­lea Arieșului și minunata Țară a Moților. Poves­tea, ca orice poveste, începe de jos, din vale, cu oameni, cu lumină și realitate.

Împreună, într-o lume ca o cunună

Huda lui Papară

Când, în urmă cu 45 de ani, Vasile Câmpean a ajuns în Sălciua ca profesor de istorie, lumea se afla încă în matca ei. Deși erau vremuri grele, deși trium­ful socialismului era deplin. Țăranii în­stă­riți fuseseră înfierați drept „chiaburi” și pedep­siți, gos­podarii dijmuiți până la ultimul ou și spic de grâu, bărbații în putere trimiși la fabrici, în Baia de Arieș. Însă memoria și sufletul sălciuanilor erau încă aco­lo, vii, nepângărite de noua realitate. Asta l-a uimit pe Vasile Câmpean. Puritatea oamenilor de aici: „era ca și cum nimeni și nimic nu le-ar fi mur­dărit sufle­tul”, spune profesorul. Oamenii încă mai vor­beau despre „oloși”, uriașii care au vrut când­va să spargă cerul. Nu de puține ori a fost sfă­tuit să nu care cumva să ia în batjocură vreun bătrân șchiop, care se odih­nește lângă troaca de apă, din care se adapă anima­lele. „Apăi, dom’ profesor, ăla s-ar putea să fie șolo­mo­narul, iar cu cela nu-i de glu­mit! De se supără, odată trimite furtună și zboară clăile noastre, de duse ceriului îs, cum s-o mai întâmplat și altă dată!”. I s-a mai povestit și des­pre oamenii cu coadă, cei în care trăiește necu­ratul, cei care, în nopțile cu lună plină, „numa’ trec cu cearceaful pes­te grâu și îi iau toată mana”. L-a cunoscut pe Coțan, buruienarul, doctorul tuturor satelor mo­țești, omul care știa nu doar se­cretul vindecător al fiecărei plante, ci putea să-ți spu­nă, fără greș, de ce boală suferi, doar privindu-te adânc în ochi și trecându-și palma peste trupul tău. Pro­fesorul a prins și claca la cosit și claca la grâu, și a făcut ochii mari de mirare, când a văzut că munca grea a pământului este pentru sălciuani totuna cu bucuria. „Imaginați-vă un sat întreg, băieți și fete, femei și bărbați, strânși împreună la seceratul grâu­lui. Cu cetera după ei, cântând cu toții, în căl­dura us­cată de vară, în timp ce le­gau snopii uriași. Și cum seara, după mai bine de douăsprezece ore de muncă istovitoare, oa­menii ăștia împleteau o cu­nună de spi­ce, ale­geau pe una dintre secerătoare să o poarte și începeau să cânte unul dintre cele mai frumoase cân­tece pe care le-am auzit în viața asta: «Cân­tecul cu­ru­nii. Curună», în loc de cunună, da! «Frunză verde de alună,/ Hai cu apa la curu­nă!/ Poți fi gazdă fă­loasă/ C-ai avut holdă frumoa­să./ Poți fi gazdă fălos/ C-ai avut un grâu fru­mos…». La sfârșitul cântecului, cununa de spice de pe creș­tetul fetei era dăruită gaz­dei, ca semn de belșug și în anii ce vor urma. Și apoi, gândiți-vă că, după asta, un sat întreg care a secerat și a legat snopi de grâu de dimineața până seara rămânea acolo, în bătătura gazdei, și jucau de ru­peau pă­mân­tul până dimineața! Fabulos! N-aveam nici 30 de ani pe atunci, dar totul parcă s-a întâmplat ieri!”.

Profesorul Vasile Câmpean

Vasile Câmpean este de o viață în Sălciua. A ajuns și n-a mai plecat de 45 de ani. A fost numit oficial „fiu adoptiv al comunei”, dar profesorul zâm­­bește larg și îmi spune că „și acum am rămas o vinitură, iar oamenii știu că nu sunt din partea lo­cului”. Îmi vorbește despre cartofii copți în sobă, slănina friptă și vinarsul cu care oamenii legau po­veștile și bucuria și alungau gerul aspru, atunci când așteptau măcinatul porum­bu­lui la moară. „Vă spun: po­veștile oamenilor m-au im­pre­sionat mai mult de­cât is­to­­ria!”. O spune chiar un pro­fesor de istorie, un om care, împreună cu arheologul Horia Ciugu­dean, directorul Muzeului Unirii din Alba Iu­lia, a descoperit și cercetat sub Culmea Bedeleului tu­muli vechi de mai bine de 2000 de ani. „Dacă închid ochii, mă văd și acum cu bătrânul Gâ­lea, crâsnicul, cel care avea în păstrare «Cartea de aur» a schi­tului din Sub Piatră, tot mergând din plai în plai, și din casă în casă, ca să mai aflu o fărâmă de poveste a locului ăstuia de basm! Ca să înțe­legeți mai bine, haideți să vă arăt ceva”.

Ies împre­ună cu profesorul Câmpean pe drumul principal al comu­nei. Traver­săm șoseaua care leagă orașul Câm­peni de Turda. Un soare plăpând și blând dezmiardă Săl­ciua. Se aud păsări, se aud cocoși, se aud câini. În zare, un albastru de sticlă își odihnește liniștea pe culmea pietroasă a Bedeleului. Traversăm șoseaua, deschi­dem o poartă, Vasile Câm­pean întinde mâna și-mi arată un copac uriaș: „Îl vedeți? E stejarul pe care oamenii ăștia l-au sădit aici pe 1 decembrie 1918. Stejarul unirii! Are 101 ani acum, dar ră­dă­cinile lui se odihnesc într-un pământ viu de mii de ani! Ăștia-s oamenii de aici, astea-s rădăcinile lor, asta i-a ținut uniți!”.

Înțeleg. Am o meserie grea și ireal de frumoasă. Să scrii despre ceea ce nu se vede, dar este mai viu decât viul. Temelia, sufletul, rădăcinile unor locuri și oameni. Am ajuns unde trebuie și ne întâl­nim cu cine trebuie. „Bună ziua, dom’ profesor!”. Bună ziua, nea Gâ­­lea!”. Vasile Câmpean se în­toarce către mine și îmi spune: „Nea Gâlea e fiul bătrânului Gâlea, cel cu care am umblat toate pote­cile de aici. Dacă vrea, vă las pe mâna lui mai departe”. Nea Gâlea vrea. Îmi întinde mâna: „Toa­der Giurgiu e numele meu, de Gâ­lea mă știe lumea. Haideți să urcăm la Sub Piatră!”.

Macondo din Apuseni

Toader Giur­giu

Am petrecut o seară alături de Toader Giur­giu, omul pe care toată lumea îl cunoaște drept Gâlea. Este un obicei nesmintit al locurilor ăstora să fii cunoscut după numele primului moș al familiei. „Despre familia mea, a Giurgeștilor, se pomenește de când țăranii au fost dezlegați de glie și au devenit oameni liberi. Neam de neamul nostru a trăit aici, în Sub Piatră”. Atestările do­cumentare ale imperiului austro-ungar, care nu acoperă întot­deauna poveștile oamenilor, vor­besc de 600 de ani de istorie a comunei. Șase sute de ani de când băr­bații din familia Giurgiu au fost numiți toți, fără excepție, Gâlea. La fel cum lui Ioan Baic, bătrânul care se odihnește acum îm­preună cu toți strămoșii lui în cimitirul Schi­tului Sub Piatră, i s-a spus Petrișor. La fel ca întâiului bărbat din familia Baic. La fel, iarăși, cum celui mai vârstnic om care trăiește aici, în Sub Piatră, Teodor Haneș, i se spu­ne Duțu. Un singur nume, o trăire neîntreruptă. Un Macondo, spa­țiul magic din Un veac de singu­rătate al lui Garcia Marquez, aflat în Apuseni. O seară întrea­gă l-am ascultat pe Toader Giurgiu povestindu-și, cu voce șoptită, viața lui de 77 de ani. Până când lu­mina a devenit albastră, iar albas­trul s-a pre­schim­bat în întuneric, iar întunericul a rămas luminat doar de vocea lui șoptită și de lică­rul roșiatic al unei țigări. „Am fumat o viață, de ce m-aș mai opri acum?”, zice Toader.

A doua zi de di­mineața eram tot la el, trecând puntea șubredă peste pârâu, urcând pe o pajiște abruptă, până la casa lui de lemn, care veghează intrarea într-o altă lume, uriașa peșteră Huda lui Papară. Am intrat în poves­tea lui Toader, martor nevăzut. Am fost și eu unul din ceata de copii care pleca dis-de-dimineață, în ziua de Ajun de Crăciun, pe potecile troienite de zăpadă, pe dea­lurile domoale din Sălciua, din Sub Piatră, până în Dumești, apoi, până sus, în Valea Largă, când luna se arăta lumii, iar Culmea Bede­leului sticlea albas­tru, ca la începutul începuturilor, plină de iubire, întocmai ca ieslea în care s-a născut Iisus. Am ținut și eu de păpușile Irodului, pe Iosif și pe Maria, pe prunc, pe îngeri, am cântat cu copiii Trei crai de la răsărit, am primit covrigi, mere și nucă, și m-am întors noaptea, cu traista plină, la lumina fă­cliilor, pășind pe zăpada albastră, acasă, Sub Piatră. Am trecut puntea, iar apa vuia a liniște, iar uriașa Hudă se îmblânzise: era doar o poartă de peșteră, plină de minuni, fără șolomanari, balauri și zmei, cum spu­nea bunicul Giurgiu că era ea altă­dată. Am intrat în povestea lui Toader Giurgiu, ca și cum aș fi fost acolo, într-o casă de lemn, cu mama, cu tata, cu fratele meu, așteptând noaptea să treacă, în fața unui brad împodobit cu mere, ca să vină Crăciunul. Iar Crăciunul începea cu clopotele de la Schit, cu colin­da flăcăilor în putere, cu bucu­rie, cu belșug, cu vocea tatălui care spunea: „Toa­der, în primul rând să fii om! Respectă-te pe tine, ca să îi poți respecta și pe alții! Ai încredere în Dumnezeu și în oameni! Ce nu-i al tău, să nu-ți trebuiască! Ce-i al tău, să îl aperi!”, apoi cu vocea mamei care îl trimitea la icoana Maicii Domnului cu Pruncul, „pentru că doar aici, Toade­relu’ mamii, o să găsești alinare la tot ce te fră­mân­tă!”. Apoi, și mamă, și tată, și frate se spălau, puneau straiele vechi, de sărbătoare, și plecau cântând, îm­preună, spre slujba de Crăciun. Erau vremuri grele, în care ei, Giurgeștii, fuseseră numiți chiaburi doar pentru că aveau moară, vre­muri în care comuniștii le lua­seră până și cerga din casa lor de lemn. Și totuși, era și bucurie. Și totuși, lui Toader nu i-a fost frică. Cum nu i-a fost frică nici de șolomonarul șchiop, de care îi povestise bu­ni­cul, nici de zmeii care furau fetele nemăritate și le duceau sus, pe Bedeleu, la poarta lor de piatră, Poarta Zmeilor, nici de balaurul din Huda lui Papa­ră, care se trezea la răstimpuri, ca să verse potop de apă din gura peșterii și să inunde valea și oamenii și lumea. „Aici, la noi, în Sub Pia­tră, trăiești și cu ce se vede și cu ce nu se vede. Amân­două-s adevă­rate, și nici de una, nici de alta nu trebuie să ai tea­mă, câtă vreme îl ai pe Dumne­zeu în tine”. Poves­tea de 77 de ani a bătrânului Gâlea am luat-o cu mine ca s-o spun mai departe. Între timp, aici, la gura unei peșteri vrăjite, în cătu­nul Sub Piatră din Munții Trascăului, noaptea se lasă peste lume și o acoperă cu totul. Când te vei trezi, cerbul va fi deja în fața casei lui Toader Giur­giu, păscând, așa cum o face în fiecare dimineață. Când te vei trezi, vei auzi clopotul.

Huda care vuiește

Georgiana Hagău, Sub Piatră, mai departe

Clopotul. Sub Piatră. El e cel care chea­mă lumi­na pentru cele trei case încă locuite din cătunul Sub Piatră. Casa lui Toader Giurgiu, casa lui Teodor Haneș, casa familiei Hagău. Mai sunt și altele aici, dar lumea le numește cabane și nu case, pentru că sunt doar locuințele de vacanță ale celor care trăiesc departe, în marile orașe. Peștera i-a alungat încet pe oamenii locului, însă a adus și continuă să aducă turiști. Nu și acum, la în­ce­putul ier­nii. Florentin și cu mine suntem singurii clienți ai Pensiunii Sub Piatră. Stau de vorbă cu Georgiana Hagău. Pentru ea și soțul ei, faptul că există această pensiune este o binecuvântare. Au un loc de muncă și pot trăi mai departe, ca familie tânără, în locul ăsta, aflat atât de departe de lume și de orașe. Georgiana are 25 de ani, s-a năs­cut și a trăit în București. A ajuns în Sub Piatră într-o tabără, s-a îndrăgostit de Tu­dor și n-a mai plecat. Georgiana și Tudor au un copil acum, cu care trec puntea de lemn de peste apă, chiar aici, la gura uriașă a unei peșteri vrăjite…

„Vă rog să mă cre­deți: odată ce ajungi să locuiești aici, po­veștile oamenilor cu balauri, șolomonari și zmei nu ți se mai par basme… Numai să auziți cum în­cepe să vu­iască Huda înainte unei viituri… Înghea­ță sângele în tine! E un șuier, o răsu­flare fierbinte ca de ani­mal, care bufnește din gura peșterii! Cum să nu crezi, ca oamenii de aici, că aco­lo, înăuntru, s-a tre­zit balaurul?! Mai ales că apa începe să cloco­teas­că și să se umfle, iar când buf­nește, praf și pul­bere se alege de valea noastră! Nu-i ușor, să știți! Acum doi ani s-a întâmplat ultima oară. A fost pră­păd…”. Devii un om al locului când începi să-i înțelegi poveștile. Iar Georgiana înțelege acum nu doar că nu e bine să superi balaurul din Huda lui Papară, ci că și aici, cândva, odată ca nicio­dată, locuiau oloșii. „Dacă o să stați de vorbă cu Teodor Haneș, nea Duțu, cum îl știe toată lumea, să vă uitați, vă rog, la mâinile lui. Mâini de uriaș! Îmi povestea socrul meu că, în tinerețe, nea Duțu putea să salte o masă cu zece bărbați zdraveni și s-o arun­ce cât colo, ca pe nimica. Vă spun, nea Duțu e sigur urmaș de-al oloși­lor”. Georgiana îmi spune cum să ajung la el. Soarele a ră­sărit și a apus, e încă dimi­neață.

Nea Duțu, tânăr la 90 de ani

Nea Duțu, urmașul oloșilor, e acasă, mă primeș­te înăuntru. La cei 90 de ani ai săi, privirea și mâi­nile lui de uriaș îi sunt încă tinere. „În ochii ăștia îl vezi pe om. Eu mă simt încă tânăr înăun­tru, de ce ar spune ochii mei altceva?”. Ochii lui Teodor Ha­neș, zis și nea Duțu, au văzut multe pe lumea asta. Au văzut cum balaurul din Huda lui Pa­pară s-a abătut iar peste lume, odată cu comunismul: „Cum, păcatele mele, o început să ver­se iar peștera asta puhoi de apă tocmai când or venit ei la pute­re? Că în toată copilăria mea de până la ei, nu s-a pomenit ca Huda să inunde valea! Și uite așa, de 70 de ani încoace, tot supărat pe noi e balau­rul din Hudă. Apăi, că or tăiat nebunii de comuniști și bradul din cimitir! Că bătrânii le-or spus să nu se atingă de el, că-i sfințit de călugării vechi, și că în pute­rea lui e încuiată, cu rugăciune, pu­terea balaurului, dar te pui cu proștii?! L-or tăiat! Și acu’, uite, scuipă ba­lau­rul din Hudă bolovani, de nu-i poate clinti buldozerul!”. Opt mori erau pe Valea Ascunsă, una era a fa­mi­liei lui. „Așa i se mai și zicea văii noastre: Valea Morilor. Păi, se venea de departe la mă­cinat, aștepta omu’ și două zile să-i vină rândul. Le-or luat și pe astea. Vremurile și apa le-or luat!”. Lu­mea lui nea Duțu se duce, dar nu și puterea din tru­pul lui de uriaș. Nu și credința. „De Crăciun, cum mă vezi și cum te văd, tot sus, la Schit, o să fiu la slujbă! Păi, se poate altfel?! Nu se poate!”

Lumina Schitului Sub Piatră

Schi­tul Sub Piatră

Slujba de la Schi­tul Sub Piatră s-a sfâr­șit, soa­rele a răsă­rit a doua oară. De peste Colțul Bulzului și Huda lui Papară, lumina lui a îmblânzit lumea, iar lu­mea arată întocmai ca un schit de maici. Stau de vor­bă cu Mai­ca Stareță. Mă roagă să nu-i pome­nesc numele, „nu e ne­voie de el, nu?”. E blândețe pe chi­pul ei când îmi spune asta, e zâmbet, e lumi­nă. Po­vestea Schitului coboară în timp, mai departe de 1797, anul încrustat în lemnul prid­vorului. În Caza­nia lui Varlaam, din anul 1643, Cartea de Aur a bisericii pe care o avea în păstrare bătrânul Gâlea, se află o însemnare: „Aceas­tă sfân­tă și dumneze­iască carte, ce se chea­mă Pauce­nie este a sfintei și dumnezeieștei mâ­năs­­tiri de la Săl­ciua de gios, ce se cheamă Oncășești, cumpărată cu bani buni și să fie în vecii vecilor a mănăs­tirii, anii 1726”. Și bă­trânii știu că aici a mai existat o biserică, rasă de pe fața pământului în 1761, de tunu­rile generalului Bu­cow, la cererea împă­rătesei Maria Tereza. Erau vre­muri grele pen­tru țăranii români din Transilvania și credința lor ortodoxă. Călugării schitului ar fi reușit să se ascundă, îm­pre­ună cu icoanele, într-o peșteră a Bedeleului. Unii au murit, dar despre mor­mintele lor docu­men­tele nu mai pomenesc ni­mic. „Dar, cre­deți-mă, vă pot spune fără greș unde se odihnesc acești Sfinți Neștiuți. Sunt multe nopți aici, în ci­mi­tirul ăsta, când din pământ țâșnesc spre cer stâlpi de lumină! Am văzut asta cu ochii mei, au văzut-o și maicile, o știu și oamenii din sat. Între­bați-i! Acolo, sunt sigură, sunt Sfinții Martiri că­rora li s-a pierdut urma!”. Urmele lor au rămas nu în documentele isto­rice, ci în pământul ăsta vechi, legat de cer cu stâlpi de lumină. Prigoana a fost îmblânzită de cre­dință. La fel și stihiile locu­lui. Soa­rele a răsărit iar pe chipul Maicii Starețe: „Ați auzit de șolomonari? Vrăjitorii vechi ai locu­rilor ăstora? Mi-au povestit bătrânii că din Huda lui Pa­pară se abăteau peste lume toate urgiile lor. Oame­nii de aici au ridicat Schitul ca să-i îm­blân­zească pe ei. Și i-au îmblân­zit”. Maica Stareță povestește des­pre duhurile pământului la fel de firesc ca despre rosturile obștei. Sunt povești pe care le-a aflat de la oameni și pe care le spune mai de­parte. „Șolo­mo­narul ăsta era be­teag de un picior. Oriunde mer­gea, purta cu el doi desagi peticiți și o carte. Când lăsa desagii pe pământ, dinăuntru se auzea zornăit de lanțuri. Și s-a întâmplat odată, pe când se odih­nea, cu cartea așezată sub cap, ca în preajma lui să ajungă o ceată de copii din sat cu animalele la păs­cut. Copiii au râs de bătrânul ăsta șchiop. Au vrut să-l alun­ge de pe pajiște. Doar că, atunci, bătrâ­nul a scos cartea și a început să rosteas­că din ea cuvinte neștiute. Un vânt nebun s-a pornit pe loc, iar ani­malele copiilor au fost azvârlite în cer de un vârtej nemaivăzut. S-au îngrozit copiii. Iar atunci, spun poveștile oamenilor, șolomonarul a rostit – «Aș scoa­te calul afară de aici și v-aș arăta și mai mari lucruri, dar nu mai pot, de când ați ridicat asta!». „Aici”, îmi spune Maica Stareță, era Huda lui Papară, „calul” era balaurul, iar „asta” – lucrul pe care vră­jitorul nu l-a putut rosti – era biserica. Bi­serica asta de lemn, blândețea lumii așezată sub piatra din Sub Piatră.

Volbura balaurului

O altă mânăstire, nouă, încăpătoare, a fost ctito­rită aici în 1997. Dar în Schi­tul vechi, în care încă se mai slujește, se păs­trează minunile. Odată ce pă­șești înăun­tru, toată pictura veche te învăluie ca o îmbrățișare. Îi simți căldura, atin­gerea, dragostea. Te copleșește și îți vine să plângi. Te simți privit de sfinți, iar dintr-o icoană veche, Maica Domnului pare să îți zâmbească. Îi spui asta Maicii Starețe. Blândețea este iarăși pe chipul ei: „Dacă vi se pare că acum zâmbește, s-o vedeți pe Măicuță atunci când se umple schitul de copii. Le râde, le râde cu ade­vărat, din tot su­fletul!”. Maica Stareță mângâie icoana. „E făcă­toare de minuni, să știți. Cei care nu s-au spovedit cu ade­vărat nu se pot apropia de ea”. Ieșim. Luăm cu noi lumina dinăun­tru. O lumină la fel cu cea de afară. Lumina asta care va coborî încet spre apus, pe culmi domoale, spre Valea Arieșului și minu­nata Țară a Moților. Ajung până la gura uria­șă a Hu­dei lui Papară. Înăuntru e liniște. Balaurul doar­me, ascuns, blând ca o apă ce se scurge la vale.

Foto: FLORENTIN POPA

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian