Un roman polițist – ANUL NOU

• Oricât de surprinzător ar părea, nu sărbătorim cu toții Anul Nou în aceeași lună sau măcar în același anotimp. În plus, fiecare nație a pus altceva în epicentrul acestei sărbători. Unele popoare văd în Revelion un simplu prilej de distracție, centrat în jurul băutului și al mâncării, în vreme ce altele închină noaptea dintre ani în exclusivitate familiei, schimbului simbolic de flori ori postului și meditației •

Trăim cu toții pe aceeași lume, dar nu și în același an

De fapt, ca să o luăm cu începutul, în materie de Revelion, ar trebui să spunem că nici măcar nu trăim cu toții în același an. E drept că majoritatea națiilor de pe Pământ, chiar și unele necreștine, au preluat calendarul gregorian, care stabilește ca punct de referință al cronologiei nașterea lui Hris­tos, ales drept „an zero”. Acesta este motivul pentru care istoricii ne învață că un eveniment oarecare s-a petrecut în anul cutare, înainte sau după Hristos. Iar deocamdată, potrivit calendarului gre­gorian, după care ne ghidăm, trăim în anul 2019 d.H., așteptând cu emo­ție și nerăbdare ca, în foarte scurt timp, să trecem pra­gul lui 2020. Acest moment deosebit se va pe­tre­ce, pentru noi, în noaptea din­tre 31 decem­brie și 1 ianua­rie, care pică anul acesta la cum­păna dintre o zi de marți și una de miercuri.

După calendarul tradițio­nal chi­nezesc, în schimb, ne aflăm în anul 4715 („anul zero” la chi­nezi, cel de la care pornește nu­mărătoarea, este anul care mar­chează începutul domniei Împă­ra­tului Galben, adică 2697 îna­inte de Hristos.

După calendarul budist, ne aflăm însă „abia” în anul 2563. Anul zero al acestui calendar es­te cel în care Buddha a atins așa numita paranirvana, care apare la moartea cor­pului cuiva care a atins nirvana (un soi de para­dis) în tim­pul vieții sale.

După calendarul evreiesc, care își ia drept an de început prezumtivul moment biblic al creației lumii, suntem în anul 5779.

Musulmanii, la rândul lor, consideră că ne aflăm în anul 1441 – pentru că atâta timp a trecut de la „mo­mentul zero” al lor, anul 622 d.H., în care pro­fetul Mohamed a venit în Medina, Arabia Saudită.

Dacă ne ducem la hinduși, lucrurile se complică și mai mult: având puncte diferite de referință, unii trăiesc prin anul 2076, alții în 1941 sau chiar în 5120. Iar exemplele ar putea continua…

Anul Nou nu începe, întotdeauna, iarna

La fel cum nu trăim cu toții în același an, nici nu celebrăm Anul Nou în aceeași lună sau în același anotimp.

Deși nu are o dată fixă, Anul Nou chinezesc începe mereu undeva în intervalul 21 ianuarie – 21 februarie, la a doua Lună nouă după solstiţiul de iarnă. În Tibet, Anul Nou, care se numește Losar, se celebrează în funcție de diversele tradiții locale, între ianuarie și martie, căzând uneori în aceeași zi cu cea a Anului Nou Chinezesc. Pentru iranieni, trecerea la noul an, numită Nowruz, se face odată cu echinocțiul de primăvară, care cade în 20 sau 21 mar­tie. Tot în luna martie sărbă­toresc Revelionul și locui­torii din Bali, care-l numesc Nyepi. Și pentru unii dintre hinduși, Anul Nou vine în martie sau chiar în aprilie. Nativii asirieni, care trăiesc astăzi răspândiți pe teritorul Irakului, al Turciei, Iranului și Siriei, sărbătoresc Anul Nou ba­bi­lonian, numit Kha b’Nissan sau Resha d’Sheeta, în data de 1 aprilie. Tot în aprilie vine Anul Nou și pentru multe nații din Asia de Sud și de Sud-Est. După o pauză, înregistrată în luna mai, seria sărbă­torilor de Anul Nou revine în iunie, de pildă cu festivalul Odunde al diasporei africane. Anul Nou este celebrat și în septembrie. Locuitorii din Etiopia și Eritrea organizează în această primă lună de toam­nă o sărbătoare numită Enkutatash, în care oamenii își dăruiesc unii altora buchete de flori. Tot toamna sărbătoresc Anul Nou și evreii, care-l numesc Rosh Hashanah („Capul Anului”).

În ceea ce privește Anul Nou islamic, acesta nu cade mereu în aceeași dată. Potrivit Wikipedia, în 2016, el a fost celebrat de pildă în 2 octombrie, în 2017 – la 22 septembrie și, în 2020, urmează să fie sărbătorit la sfârșitul verii viitoare, pe 20 august.

Povestea lui 1 ianuarie

Celebrarea Anului Nou la 1 ianuarie este de dată relativ recentă. Civi­li­zațiile antice, precum cele din Mesopotamia, Grecia, Egipt sau China, săr­bă­toreau de regulă tre­­cerea la noul an la date în care se pro­du­ceau anu­mite eveni­men­te astro­no­mice relevante. Un a­se­­me­nea moment es­te, de pil­dă, echi­noc­țiul, când ziua și noap­tea sunt egale. Primul e­chi­nocțiu al anului este cel de primăvară, ca­re are loc în jurul datei de 21 martie. Ziua rede­vine atunci egală cu noap­tea, urmând să câștige în perioada următoare tot mai mult teren. Nu este deci greu de în­țeles de ce multe po­poare au ales în ve­chi­me tocmai această dată pentru a celebra în­ceputul noului an. În plus, odată cu sosirea primă­verii, natura renăștea și înce­pea și munca pămân­tului, adică anul agricol de care de­pin­deau viețile tuturor.

Romanii, al căror an număra inițial doar zece luni, aveau un calendar care plasa 1 martie drept dată de debut al noului an. Lunile ianuarie și fe­bruarie au fost adăugate în calendar abia în jurul anu­lui 700 înainte de Hrisos, iar prima dată în isto­rie când data de 1 ianuarie a marcat celebrarea tre­cerii la noul an, a fost în 153 î.H. Modificarea a fost făcută atunci strict din motive politico-adminis­trative, 1 ianuarie marcând debutul noului an civil și al mandatului noilor consuli ai Romei, aleși pentru a conduce vreme de un an destinele orașului. Noua dată nu a fost însă respectată mereu cu stric­tețe, așa că erau și ani în care romanii sărbătoreau Anul Nou ca și mai înainte, la 1 martie.

În 46 î.H., celebrul Iulius Cezar a instituit însă un nou calendar, mult mai simplu, și care a fost cal­culat prin aproximarea anului tropic sau solar – adică timpul de care Soarele are nevoie pentru a se întoarce în aceeași poziție în ciclul anotimpurilor, văzut de pe Pământ. Odată cu introducerea calen­darului iulian, 1 martie a ieșit din ecuație și data de 1 ianuarie a fost definitiv bătută în cuie ca zi de de­but a noului an. Asta însă doar până în Evul Mediu, când celebrările antice, care în­soțeau sărbăto­ri­rea noului an, au fost considerate păgâne și abolite prin decizia Con­ciliului de la Tours, din 567. Data de început a noului an a fost mutată, vreme de sute de ani, astfel încât să se supra­pună cu una dintre sărbă­torile creștine. Ea se celebra, de pildă, în unele părți ale Europei, pe 25 decembrie, ziua nașterii Dom­nului, sau în primăvară, de Paști.

Revenirea la data de 1 ianuarie ca zi de început a noului an,s-a făcut în 1582, când a fost introdus așa-numitul ca­lendar gregorian, în scopul de a se corecta imperfecțiunile calendarului iulian și a se pune de acord anul calen­daristic cu cel astronomic.

Cine și când a adoptat 1 ianuarie: vinerea de după vineri

Printre primele state care au adoptat data de 1 ianuarie ca început al anului, s-a numărat Sfântul Im­periu Roman de Națiune Germană, Spania, Por­tu­galia, Polonia și alte țări catolice, iar apoi, rând pe rând, o mulțime de alte state europene. Conser­vatoa­re după cum îi este felul, protestanta Marea Britanie s-a îndurat abia în 1752 să facă acest pas, cu tot cu vas­tul ei imperiu, care continuase până atunci cu în­că­pățânare să celebreze începerea noului an în luna martie.

În Asia, prima țară care a decis să sărbătorească Anul Nou la 1 ianuarie a fost Japonia, în 1873. China i-a urmat exemplul în 1912, dar populația a continuat să folosească în paralel și calendarul tradițional, o realitate care până la urmă a trebuit, vrând-nevrând, să fie acceptată și luată ca atare și de către autorități. Și ca să vedeți cât de încurcate pot fi căile calen­da­re­lor, să trecem un pic în revistă cum au ajuns și lo­cui­torii continentului american să celebreze Reve­lionul pe 1 ianuarie. Ei bine, aceștia făceau parte din di­verse colonii – britanice, franceze, spaniole etc. – și au adoptat noul calendar odată cu țările care le stă­pâneau. O situație specială s-a produs însă în Alaska, unde trecerea la noua dată a fost făcută abia după ce friguroasa regiune a fost cumpărată de Statele Unite de la Rusia. Pentru a realiza modificările care se impuneau, locuitorii au fost puși într-o situație dintre cele mai neobișnuite. Ei s-au culcat într-o seară de vineri, pentru a se trezi tot într-o dimineață de vineri. Doar că prima vineri fusese în data de 6 octombrie 1867, iar a doua zi de vineri a fost 18 octombrie 1867. Așa­dar, nu numai că s-a schimbat peste noapte data cu aproape o jumătate de lună, dar s-a modi­ficat pe veci și ordinea zilelor săptă­mânii: vinerea i-a luat lo­cul sâm­betei, sâmbăta a uzurpat duminica și tot așa – o situație bizară, care le provoacă și azi mari su­părări unora dintre credincioși, care nu mai înțe­leg când ar fi mai bine să fie ținute slujbele obișnuite din timpul săptămânii.

Dezamăgitor sau nu, Re­ve­lionul pe care îl sărbă­torim noi nu are cine știe ce substrat profund. E drept că la 1 ianuarie îl cinstim pe Sfântul Vasile, însă Anul Noul are pentru majoritatea oamenilor o semnificație mai degrabă laică. În foarte multe părți ale lumii – inclusiv în țara noastră – sărbătoarea este numită „Revelion”. Termenul vine din franceză și se referă la starea de trezie, de veghe, în care aștep­tăm sosirea noului an, moment marcat la miezul nopții, și în care, oamenii, îm­brăcați cât mai de oca­zie, obiș­nuiesc să ciocnească un pahar de șampanie, să-și ure­ze un „An Nou fericit!” și să se mi­nu­neze împreună de frumu­sețea tradiționalelor artificii.

Cei mai mulți așteaptă deci ora 12.00 noaptea stând la ma­să, bând, vorbind, bucurân­du-se de am­bianța cu tentă luxoasă și dis­trân­du-se cu prietenii și cu fa­milia. În centrul festivității tro­nează, însă, indubitabil, mân­ca­rea, care trebuie să fie cât mai specială și cât mai abundentă, pentru a ga­ranta un Revelion cu adevărat reușit. Rușii dau gata câte-un purce­luș de lapte fript întreg, în­soțit de vod­că din bel­șug, pentru a aluneca mai bine pe gât. Japo­ne­zii se bucură și ei de o ma­să copioasă, doar că a­ceasta este stropită cu sake, bău­tura lor tra­di­țio­nală, făcută din orez fer­mentat. Norvegienii se dedau frip­turilor de porc, miel sau curcan, cu mult muștar și cartofi fierți, iar românii n-ar re­nun­ța pentru nimic în lume la tra­di­ționalele sar­­male, dar se strădu­iesc, totuși, să pu­nă pe masa de Revelion și niște pește, încre­dințați că ast­fel se vor strecura și ei la fel de ușor printre pro­blemele și gre­u­tățile anu­lui care va să vină. Masa noastră româ­neas­că este însoțită de vin, dar și de țuică ori pa­lincă.

Chiar dacă în noaptea dintre ani românii își pe­trec Revelionul ca ma­jo­ritatea vesticilor, îm­bră­cându-se la patru ace și veselindu-se la petreceri cum știu ei mai bine, în ziua și seara de 31 decem­brie, ei se bucură de plu­gușor. Acest străvechi obi­cei agrar, în care cete de tineri declamă o co­lindă având ca subiect mun­ca depusă pentru obținerea pâi­nii, este legat, de unii cerce­tători, de începutul pri­mă­verii, anotimpul în care se celebra odinioară Anul Nou și în care țăranii își reluau activitățile agricole. Și astăzi, mai ales în sate și orășelele de provincie, cete mici de copii și ado­lescenți merg cu plugușorul din casă în casă în Ajunul Anului Nou, ros­tindu-și urările în sunetul clo­po­țeilor, al bu­ha­iului și al poc­netelor repe­tate ale biciului. În schim­bul efortului, copiii pri­mesc fel de fel de daruri, fructe, dulciuri și bani. În orașele mari, în dimineața Anului Nou, copii umblă cu sorcova, un băț îm­po­dobit cu flori colorate, așa cum sunt ramurile po­mi­lor primăvara. De altfel, demult, în trecut, sor­co­vitul se făcea cu o mlădiță înmugurită de măr. Ea se punea în apă în noaptea Sfântului An­drei, pentru ca până de Sfântul Vasile să apuce să în­florească. De unde și includerea în colindele ro­mânești, cân­tate în toiul iernii, a repetatelor referiri la florile de măr ori florile dalbe. Însă, indiferent de forma ei, rolul simbolic al sorcovei este acela al unei baghete magice, capabile să le transmită noroc și vigoare celor cărora li se face urarea. Acesta este și motivul pentru care, conform unor superstiții, la sorcovit nu pot merge decât cei mici, copiii fiind puri și ne­vi­novaţi şi având o putere sporită de a face ca fru­moasele lor urări să devină realitate.

Anul Nou chinezesc marchează trecerea la o nouă zodie

Deși un ospăț pe cinste e apreciat de toată lu­mea, la alte popoare sărbătoarea care marchează trecerea dintre ani nu are mâncarea drept principal reper. În China, de exemplu, se vorbește de un veritabil „exod” de Anul Nou, și asta pentru că sute de milioane de chinezi se gră­besc, în zilele care pre­ced Ajunul, să pă­răsească marile oraşe, pentru a li se alătura celor dragi. Timpul este sufi­cent, pentru că Anul Nou, cea mai im­portantă sărbătoare a chi­ne­zilor, nu dureză la ei o singură noap­te, ci 15 zi­le, dintre care fiecare este dedicată anu­mitor activităţi sociale şi familiale.

Din punct de vedere zodiacal, Anul Nou, ce va fi sărbătorit cu înce­pere din 25 ianuarie 2020, nu numai că va marca la chinezi trecerea de la anul porcului (sau mistrețului), adu­că­tor de noroc și belșug, la cel al șo­bolanului de metal, dar va des­chide un nou ciclu astrologic de 12 ani. Potrivit zo­diacului chinezesc, noul an anun­ță schimbări, transformări și mari surprize nu neapărat fe­ricite, mai ales dacă facem gre­șeala să nu planificăm totul așa cum se cuvine. Astrologii spun, între altele, că cei care apelea­ză la metode necinstite pentru a-și atinge scopurile se vor con­frunta anul acesta cu eșecuri, în vreme ce aceia care vor fi corecți și se vor purta frumos cu se­me­nii lor nu vor avea decât de câștigat.

În Bali – tăcere, post și meditație

Anul Nou se va celebra anul acesta în însoritul Bali în data de 7 martie. Sărbătoarea se numește Nyepi, „Ziua Tă­cerii”, ea contrastând pu­ter­nic cu Revelionul nostru, care se desfășoară pe un fundal sonor asurzitor, țesut dintr-o com­binație de vorbărie zgo­mo­toasă, muzică dată la ma­xi­mum, petarde și ar­tificii bu­buitoare. Nyepi începe la 6 dimineața și ține 24 de ore. Este o zi a tăcerii, a postului și a meditației. Ni­mic nu trebuie să tulbure profundele clipe de in­tro­specție, cu care balinezii întâm­pi­nă noul an. Mo­tiv pentru care orice ar putea interfera cu acest nobil scop este pur și simplu interzis. Din res­­pect, chiar și locuitorii din Bali, care nu sunt hin­duși, fac tot po­sibilul pen­tru a nu-și deranja con­ce­tățenii care cele­brează Nyepi. Până și turiștii tre­buie să se supună acestor rigori. Ei își pot face cât vor de cap în pro­priile hoteluri, dar nu au ce să caute pe plaje sau pe străzi. Nici măcar unicul aero­port al insulei nu ră­mâne deschis pe perioada sărbătorii. Sin­gura excep­ție este depla­sa­rea ve­hi­cu­lelor ce trans­­portă persoane care tre­buie să ajungă de ur­gen­ță la medic, precum femeile pe cale să nască. Ime­diat după Nyepi, când ceasul a trecut de ora 6 dimi­nea­ța, viața socială își reia rit­mul alert, sărbătorirea No­ului An intrând în­tr-o nouă etapă, numită Ngembak Geni („Rea­prin­derea focului”). Familiile și prietenii se întâl­nesc acum pentru a efectua împreună diferite ritua­luri și a-și cere iertare unii de la alții. Aprinderea focurilor și folosirea curentului electric sunt din nou permise și oamenii se pun veseli pe gătit.