2020, anul speranței

În 2019 s-au împlinit treizeci de ani de la revolta ce a pus capăt dictaturii național-comuniste a lui Ceau­șes­cu. În trei decenii, România ar fi trebuit să încheie tran­ziția de la „socialismul triumfător” – impus de baionete străine –, la o societate democratică normală, de tip oc­cidental, spre care s-ar fi îndreptat, oricum, dacă n-ar fi existat „sincopa comunistă”. Imediat după căderea ceau­șismului, Brucan, unul dintre cei mai importanți dirijori ai „evenimentelor” din decembrie 1989, vorbea de o pe­rioadă de douăzeci de ani pentru această reinstalare în normalitate. Realitatea i-a infirmat previziunea, Româ­nia fiind, și în 2019, în plină tranziție, de la reflexele do­bândite în totalitarism, la reacțiile proprii societăților li­berale din democrațiile funcționale. Responsabil pentru „întârzierea istorică”, ce plasează țara la coada ierarhiei Uni­unii Europene, este „partidul” care și-a asumat, din 1990, conducerea ansamblului social românesc, PSD-ul. Construit pe baza „celulelor” comuniste, cu lideri pro­veniți din eșalonul secund al structurilor fostului „partid unic”, PSD-ul a încercat continuu să mențină, în contexte in­ternaționale și interne schimbate, dominația unei caste de „aleși”, capabilă de orice „adaptare”, pen­tru a-și con­serva puterea. Nici schimbarea denumirii (de la FSN, la FDSN, PDSR și, în sfârșit, PSD), nici schim­ba­rea de ge­nerații la conducerea lui, nu i-au afectat „esen­ța”, aceea de uniune mafiotă de interese particulare cu scopul eli­mi­nării concurenței civile în exercitarea administrației statului. PSD, conceput pe structura fos­tului PCR, s-a miș­cat „după vremi”, cu ajustări ideolo­gi­ce de con­junc­tură, dar păstrând „tehnicile” comuniste de manipulare a maselor și formulele de același tip de „ocupare” a instituțiilor sociale fundamentale. Istoricii viitorului vor aprofunda și vor dezvălui cu certitudine, toate „miș­că­rile” prin care PSD-ul a încercat să contro­leze statul, în­călcând separarea normală a puterilor lui, stabilitatea ce le face predictibile în acțiune, democrația funcțională ce egalizează efectele contractului social. Orice observator prezent poate însă constata că, în cei treizeci de ani de la înființarea lui, PSD-ul a dus o luptă constantă cu Justiția, a încercat mereu să o facă selectivă în aplicare, să o po­litizeze. Culmea acestei tentative a apărut în ultimul său mandat guvernamental, definibil prin OUG 13, mo­di­fi­carea cu adresă a codurilor juridice, cotropirea institu­ții­lor de profil, prin înlăturarea magis­tra­ților incomozi și li­mitarea dreptului prezidențial de numire a lor, înfiin­țarea Secției Speciale și susținerea „re­cursului compen­sa­toriu” (care a eliberat o mulțime de criminali) etc. PSD și-a continuat, concomitent, acțiunea de recompensare a sus­ținătorilor săi „de forță”, prin salarii și pensii „spe­ciale” (deși doctrina „socialistă” exclude așa ceva), prin numirea lor, indiferent de com­pe­tențe, în administrație, prin „contracte de lucrări” preferențiale ș.a.m.d.

2019 a fost însă și anul în care, pentru prima oară, acest partid cu reflexe totalitare a primit un blam clar, din partea societății românești, care a demonstrat că a în­țeles spre ce îndreaptă țara „politicile paliative” PSD-iste. Voturile de la europarlamentarele din mai și, apoi, la prezidențialele din noiembrie, au marcat un recul evident al formațiunii ce credea că prin mituiri succesive ale unor categorii sociale (bugetarii și pensionarii) de­pen­dente de stat și prin promisiuni (niciodată onorate) de dezvoltare a infrastructurii țării se va menține, în con­tinuare, la putere. Cele două scrutinuri au indicat faptul că societatea românească s-a trezit. Declinul PSD-ului s-a accentuat după arestarea ultimului său șef suprem, „tăticul” Liviu, și pierderea guvernării, cabinetul Dăn­cilă fiind demis de Parlament, cu ajutorul unor „aleși ai partidului”, ce au sesizat oportunist trendul des­cen­dent electoral al acestuia. Abia prin căderea în derivă, ca urmare a acestor eșecuri, a PSD-ului, se poate spune că 2019 a consemnat o premieră, și anume, punerea unor premise reale, pentru revenirea la normalitatea vi­zată în 1989 de societatea civilă din România. Preșe­din­tele re­ales al țării, Klaus Iohannis, și-a desfășurat, de altfel, cam­pania electorală sub lozinca reinstaurării nor­ma­lității în funcționarea instituțiilor statului, în ra­por­turile dintre ele, în raporturile lor cu cetățenii. În acest scop a și numit un guvern, condus de Ludovic Orban, sus­ținut de un partid normal, PNL-ul, și i-a trasat ca sarcină de urgență stoparea efectelor toxice ale măsurilor politice PSD-iste și identificarea căilor de anulare a acestora. Misiunea premierului Orban și a cabinetului con­dus de el este însă una extrem de dificilă, guvernul (mi­noritar) depinzând pentru anul rămas până la parla­men­tarele „în termen”, de o majoritate volatilă, compusă din USR+, partenerul din opoziția de până acum a PNL-ului, PMP-ul, dar și unele grupări ca ALDE, UDMR și Pro Româ­nia, asociate până de curând cu PSD-ul. Dacă acceptă, în schimbul sprijinului parlamentar, o serie de compro­misuri cerute de acestea din urmă (în special în pri­vința Justiției, a localelor într-un singur tur, a bugetării pri­măriilor sau a pensiilor speciale), PNL-ul începe să se depărteze de „normalitatea” vizată de so­cietatea civilă și susținută de președinte. Dacă exclude compromisurile, PNL-ul riscă să constate că majoritatea PSD-istă de di­naintea „că­derii” din noiembrie se reface, con­cretizându-se într-o moțiune de cenzură, ce-i poate pră­buși guvernul. PSD-ul, rănit grav de alegerile lui 2019, se teme, totuși, de declanșarea unor alegeri anticipate, ce l-ar putea trimite pentru multă vreme în opoziție. Liderii săi actuali preferă să lase guvernul PNL să se uzeze, susținând toate di­versiunile ce i-ar scădea popularitatea și i-ar îngroșa gre­șelile. De guvernarea PNL-ului depinde dacă premi­sele puse în 2019 pentru revenirea la normalitate vor deveni certitudini, după alegerile din 2020. Anul 2020 a devenit, pentru români, anul speranței.