Iarna, în Bucureștiul de altădată

Amintiri îngropate în zăpezi

• N-a venit iarna, dar noi suntem cu inima agățată de ea. Și unde s-o găsești mai ușor, decât în vremurile când ea nu uita niciodată să vină, troienind orizontul. Vă oferim o po­veste despre timpul când Bucureștiul trans­forma nămeții și iarna în baluri și plimbări, cu sania, la Șosea. O urbe a bucuriei, veselă și scăpărătoare, care mag­netiza ca și-acum •

În plin veac 19, iarna, Bucureștiul era mai vesel ca-n orice alt anotimp! De cum cădeau primii fulgi de zăpadă, toată lumea fugea la Șosea, în clinchetul vesel al săniilor cu clopoței, bătăile cu bulgări luau locul bătăilor cu flori, iar lacul din Cișmigiu se transforma în patinoar luminat feeric. Nici frigul, nici zăpada de-un stat de om nu le împiedicau pe tinerele domnișoare ale urbei să-și în­tâl­­nească iubiții la serate dansante, ori la balurile mascate, a căror faimă trecuse de granița României. Un oraș cochet, fasci­nant și viu, de care te îndrăgosteai la prima vedere. Și care se bucura și de aura tinerei familii regale a României, care așeza o lumină aparte pe evenimente.

Cinci cadriluri pe seară

„Carnavalul din iarna asta a ținut în România 8 săptămâni și 2 zile. Au fost, în medie, patru baluri pe săptămână, ceea ce dă plăcutul total de 32 de serate dan­sante. Nu există tânăr care să nu danseze cel puțin cinci cadriluri pe seară și cinci sau șase hore, ceea ce dă un minim de 330 de dansuri pe sezon. Fiecare serată costă o femeie elegantă, în medie, 500 de franci. 17.000 de franci pentru aceste câteva săp­tă­mâni de plăcere! Asta fără a renunța la spec­tacole, concerte, loterii caritabile, subscripții…”.

Tânăra Principesă Elisabeta nu-și poate reprima un zâmbet, citind notițele savuroase ale cronicarului vieții mondene din București. Stă lipită de geamul salonului, privind spre forfota pestriță a Căii Vic­toriei, cu lumea forfotind veselă de-a lungul bule­var­dului înțesat de reclame co­lorate! Hoteluri, cafe­nele, case de modă celebre, res­tau­rante de lux… Micul Paris…

De-abia ajunsă în București, noua ei reședință după căsătoria cu Principele Carol, principesa de Wied se simte stingheră în Palatul Domnesc. Carol e total absorbit de munca la care s-a în­hămat: e în audiențe de la prima oră a dimineții până seara târ­ziu, când de-abia dacă găsește o oră să-și strângă tânăra soție în brațe. În lungile ore de singu­rătate, domnișoara visătoare ve­nită din îndepărtata Prusie își alină plictisul citind cu nesaț din cărțulia pe care o primise cadou în ziua când a ajuns în noua ei țară. O carte despre București, scrisă de un mare iubitor al locului, un jurnalist străin, stabilit în orașul de pe Dâmbovița, atât de fermecător în contrastele sale. Ce cadou mai frumos pentru nobila poetesă, avidă să afle cât mai multe despre noua sa patrie! Atinge cu degetele ei sub­țirele, mai fine decât ca­ti­feaua mănușilor, copertele cărțu­liei. Din când în când, revine la pagina de gardă, la dedi­cația cu care au­torul i-a în­căl­zit ini­ma… „Așa cum, pe vre­muri, viito­rii su­ve­rani trimiteau mai în­tâi un portret al lor în țara pe care urmau s-o conducă, chipul blând și gra­țios al Alteței Voastre a sosit printre noi ca un me­sa­ger al speran­ței și al iubirii. M-am gân­dit că Alteța Voastră va primi cu indulgență o sim­plă și incompletă schiță a țării menită să vă devină a doua patrie. Câteva pagini care să prezinte Alteței Voastre un colț din pământul binecuvântat ce va fi leagănul noii dinas­tii române. Cu cel mai profund respect, Al Alteței Voastre, cel mai umil și supus ser­vitor, Ulysse de Marsillac. București, 15 noiembrie 1869”.

Un oraș într-o carte

Ulysse de Marsillac ajunsese în România în 1852, cu mult înaintea lui Carol și a Eli­sabetei. „Dâm­­boviță, apă dulce,/ Cin’ te bea nu se mai duce!”… Francezul e pri­mul care culege această vorbă, deve­nită celebră și ține mor­țiș să o confirme prin puterea exem­plului. Nu se mai dă dus din Bucu­rești! Profesor la Colegiul Na­țional, apoi la Litere, tânărul intelec­tual francez nu se mulțumește cu o ca­rieră comodă în învă­ță­mânt. Doar alesese Bucureștiul tocmai pentru ritmul teribil al vieții de aici! Și ce prilej de a cu­noaș­te, la prima mână, toate dedesubturile Bu­cureș­tilor, decât să se apuce de gaze­tărie? Cola­borează mai întâi cu foile franțuzești de pe la noi, apoi își face el însuși un ziar de Bu­curești. Are trecere în lumea înaltă a Capi­talei, e prie­ten intim cu mari artiști și boieri, e nelipsit de la baluri, serate dansante, spectacole de operă sau de teatru, mici sin­drofii elitiste sau simple petreceri de cârciu­mioară. Pre­tutinteni unde freamătă viața Bucureștilor dai, negreșit, peste Ulysse de Marsillac. Descrie cu acribie toaletele de bal ale boieroaicelor, face cronici muzicale, e la curent cu toate bârfele de cafenea, penița lui dă strălucire vieții bucureștene de sfârșit de secol nouă­sprezece. De Marsillac e primul croni­car monden din presa ro­mâ­nească, iar, mai apoi, după veni­rea lui Carol pe tron, primul care are am­biția de a pune cap la cap toate informațiile pe care le știa într-un ghid care să facă cunoscut Occi­den­tului Bucureștiul. De Mar­­sillac lu­cra de zor la acest proiect, încu­rajat chiar de Principele Ca­rol, când află despre iminenta căsă­to­rie a acestuia cu frumoasa Elisa­beta de Wied. O idee sclipi­toare îi trece atunci prin minte: se pune repede pe treabă și, în câte­va zile, încropește un volumaș pentru tânăra principesă! Cărțulia aceas­ta despre București avea să-i țină de urât Elisabetei în primele sale zile în România, în iarna lui 1869…

Întâia iarnă în București

E savuroasă cartea lui de Marsillac! Talentatul jurnalist fran­cez are privirea tăioasă ca un „coupe papier” a unui călător occidental ajuns la porțile Orientului, dar – și asta o farmecă în mod special pe Elisabeta – așterne cu mult talent pulberi dia­mantine peste cuvinte.

E sfârșit de noiembrie și frigul lustruiește deja străzile, de parcă le-ar da cu ceară. Cerul e greu, no­rii înghit turlele bisericilor din mahalale, fulgi firavi de zăpadă se rotesc la geamul Principesei. Vine iar­na, anotimpul nesfârșitelor serate de Carna­val în Bucureștiul din paginile lui Ulysse de Mar­sillac! Domnița visează cu ochii deschiși și-așa o prinde somnul, cu cărțulia despre București în brațe…

Un miros cald, de ceai cu mirodenii, o trezește dimi­neața. E trecut de 8 și Carol a început deja pro­gramul de audiențe ministeriale. Elisabeta se ridică din pat și se apropie de fereastră. Fulgi mari și deși, atinși de rafale scurte de vânt, se rotesc în vârtejuri. E iarnă în toată regula, prima iarnă în noua sa țară! De-abia vezi cușmele negre de oaie deasupra năme­ților! Elisabeta deschide larg geamul să simtă frigul, să simtă mirosul de lemn ars care răzbate de de­parte, să simtă orașul! Stă așa minute în șir, ca un copil în fața unei minuni. Ochii ei mari, albaștri, se încarcă de toată lumina acelei dimineți de ianuarie.

Cu sania, la Șosea

Pătrunsă de entuziasmul poveștilor despre iernile Bucureștiului, Principesa cheamă secretarul și pune la cale o „evadare” în oraș. Un mic alai se strânge „ah-hoc”, cât timp caii sunt pregătiți. Cea mai mare plăcere a bucureșteanului era plimbarea cu sania la Șosea! Aflase asta din cartea lui de Marsillac: într-ade­văr, pe străzile în­ză­pezite, caii înhă­maţi la sănii, îm­podobiţi cu zurgălăi pe spate şi la gât, cu cozi de vulpe atâr­nate la urechi, îşi aşteaptă, alături de vizitiii cu şube groase şi căciuli de blană, clienţii ele­ganţi, din lumea bună, amatori de o plimbare cu sania prin București. Tot centrul e împânzit de negustori ambu­lanţi care vând ciocolată fierbinte și sirop de mig­dale, şi de târgoveți ce duc, în coşuri late de nuiele, mormane de mandarine, ascunse sub crengi de brad. Din loc în loc, vânzători de castane coapte, cu sobiţa după ei. Țigăncușele vând flori de hârtie, trandafiri roșii și margarete în alb și aur. Bulgarii sunt nelipsiți, și ei, din lungile ierni ale Bucureș­tilor: vând „salep”, o băutură de iarnă fierbinte, dulceagă şi cu piper, pe care Elisabeta o savurează, așezată în sanie învelită în blă­nuri moi. Principesa e bucu­roasă. S-a încărcat de ener­gia anotimpului, dar și de aceea a oamenilor, care încing bătălii cu bulgări mari de ză­padă! E atât de colorat, atât de vesel, orașul acesta! Avea dreptate jurnalistul francez. Chiar dacă tălpile saniei dau adesea în gropi, și pe la col­țurile stră­zilor sunt cerșetori sărmani, ori din multe case nu iese pe coșuri fum, orașul are o energie extraordinară, o bucu­rie reală a anotimpului, pe care n-a simțit-o niciodată printre concetățenii ei. Ajunsă acasă, la Palat, Principesa mai pri­vește o vreme spectacolul Căii Victoriei, apoi se cu­fundă, din nou, în lectura din Marsillac…

Balul lui Aman și balul de la Hârdău

Bun prieten cu pictorul Theodor Aman, Ulysse de Marsillac e invitat permanent la sindrofiile orga­nizate de acesta, în frumoasa lui casă „în stil pom­peian”, din București. Aici, de Marsillac gă­sește mereu subiecte și imagini pentru savuroasa lui cronică mondenă. „Invitațiile transmise de Dl și Dna Aman erau pentru duminică, dar, cum se obișnuiește azi, s-a venit la miezul nopții și s-a dan­sat până la 5 dimineața. A fost multă lume, poate puțin prea multă; doamnele au aflat secretul de a-și etala pe parchet lungile lor trene, fără a și le mototoli prea mult, iar domnii, pe cel de a naviga în acest ocean de valuri de mătase, de tul, de satin și dantelă, fără a lua prea multe epave pe tocurile ghetelor. O veselie firească anima petre­cerea. Se dansa într-un atelier de artist, care este în același timp un salon. Eleganță și poezie, vis și realitate”.

De la atelierul de pictură transformat în sală de bal, Ulysse de Marsillac pornește să facă turul marilor case boierești și al sălilor publice unde, iarna, în perioada carnavalului, se dădeau baluri mascate, ce făceau savoarea epocii. Vârtejul dan­sului și al plăcerilor de o noapte îi prindea pe toți bucureștenii, de la eleganții protipendadei, la ma­halagiii care făceau tot anul economii pentru a le risipi în sezon. Balul de la Hârdău e unul dintre cele mai populare. Se numește așa pentru că servi­toarele vin aici desculțe, își spală picioarele în hârdău, și-abia apoi își pun ciorapii și pantofii pe care îi aduc în mână. Numai așa pot intra la bal, căci antreprenorul nu tolerează ca „măștile” să intre în sală cu încălțămintea murdară de noroi sau de zăpadă. „Balul acesta era foarte căutat de băr­bații din societate. Toți tinerii «de fami­lie» vin la acest bal spre a danța cu servi­toa­rele, care sunt fete foarte drăgălașe”.

O mie și una de nopți

Palatul Șuțu, pe care Principesa Elisa­beta îl admirase într-o scurtă ieșire la Șo­sea, e unul dintre locurile preferate ale înaltei societăți. Irina și Grigore Șuțu, mari amatori de distracții rafinate, sunt gazde admirabile. La Șuțu se deschide și se închide sezonul balurilor somp­tuoase. Cărțulia lui Marsillac o introduce, pentru prima oară, pe Principesă, la un mare bal bucureș­tean, prezentându-i, cu grația unui majordom, lumea bună a Capitalei: „Dl Adolf Cantacuzino purta cu dezinvoltura aristocratică a unui viconte grațiosul costum de curte al secolului trecut. Dl Locotenent Ion Văcărescu avea un foarte bogat veșmânt de mușchetar. Dl Ulise Crețianu era Don Alonzo și Dl Serge Putowski era Pierrot. Numărul doamnelor travestite era mult mai mare. Doamna Obrenovici înfrumuseța, cu grația sa, costumul cavaleresc și rebel al domnișoarei de Longueville, doamna Alexandrina Catargi era minunată în ori­ginalul ei costum reprezentând «Veselia», doamna Maria Săvescu era o micuță spaniolă, domnișoara Lucia Racoviță a îmbrăcat foarte pitorescul costum al țărăncilor, cele două surori Cretzulescu au avut fericita idee de a se costuma în anotimpuri, una vara, cealaltă iarna. Stăpâna casei, Irina Șuțu, îți lua vederea prin costumul istoric al Margueritei de Bourgogne. O bogăție și o frumusețe care transfor­mă splendidele saloane ale Palatului Șuțu într-una din acele scene unde par să aibă privilegiu exclusiv poveștile din «O mie și una de nopți»”.

Pe scânduri, peste nămeții Capitalei

Ulysse de Marsillac a prins câteva dintre iernile de pomină din istoria Bucureștiului. Zile cu nămeții cât un stat de om, când picior de cal și urmă de sanie nu se vedea prin tot orașul. „Credeți, poate, că o ase­menea stare de lucruri condamnă lumea la izo­lare și că locurile de distracție sunt închise?”, se întreabă cronicarul, iar Principesa pufnește, citind, în râs. „Vă înșelați! Carnavalul trium­fă asupra înghețului! Femeile și fetele înfruntă fără să crâc­neas­că aceste pericole grozave. Am văzut destule care au împins până la eroism pasiunea pentru polcă și acest delir al valsului. Trăsura era stricată, caii, inteligenți, lăsau im­presia că sunt bolnavi, numai ca să rămână în grajduri, vizitiul se pre­făcea beat și, pentru prima oară în viața lui, mințea: nici o sanie, nici o trăsură pe străzi. Ce-i de făcut? O, ingenioase fiice ale Evei! Gătite de bal era imposibil să iasă, dar și mai greu să rămână pe loc. Din ne­fericire, există servitori, scânduri și felinare. Un lampagiu mergea înainte, cercetând drumurile pe care întunericul le făcea și mai pe­riculoase; al doilea servitor punea o scândură pe pământ, alții doi sprijineau tre­cătoarele de braț; un al cincilea ridica poalele lungi ale rochiilor; un al șaselea purta o altă scân­dură, care o înlocuia pe prima, și tot așa, schim­bând când o scândură, când cealaltă, se îna­inta, exact cum își rostogoleau egiptenii obe­lis­curile până în mijlocul deșertului”.

„Intrați într-un salon. Vă aflați la Paris”

Elisabeta se distrează copios la paginile pline de farmec ale cronicarului bucureștean, visând la clipa când va participa și ea, alături de Carol, la ser­bările orașului. Haotic, desfundat, uneori pro­vincial, alteori prea opulent, prea sofisticat, plin de imper­fecțiuni pentru ochiul occi­dentalului trăit la Paris, la Berlin sau la Viena, Bucu­reștiul e, to­tuși, un loc ire­zistibil. „Unul dintre prie­tenii mei, adevărat pari­zian trup și suflet, după ce a locuit 6 ani la București, îmi scria de la Paris: «Mi-e dor de Valahia voas­tră. Și pe malurile Se­nei visez la malurile no­roioase ale Dâmbo­viței». Cred că înțeleg motivul acestei melancolii ce apa­re în sufletul celor ce au părăsit această țară și do­rința tuturor de a se întoarce aici. Bucureștii, prin­tr-un rar privilegiu, satisfac dubla noastră dorință de civilizație și de libertate. Dacă ar exista o țară în care să găsești deopotrivă avantajele civilizației și cele ale naturii, nu ți-ar plăcea să locuiești acolo? Ei, bine, asta ne oferă ora­șul București. Intrați într-un salon, vă aflați la Paris! Mobilierul cel mai elegant, toaletele cele mai moderne și de cel mai bun gust, lustrele strălu­ci­toare, florile de pe console, melo­diile ce se revarsă peste marginile de palisandru ale pianului sau care curg grațioase de pe buzele tine­re­lor fete, albu­mele pe care s-a jucat cu creionul un Daumier, Grand­ville sau Ga­varni. Nimic nu lip­seș­te din ceea ce civilizația are ea mai bun!”.

Principesa încheie cmoționată cărțulia primită de la Ulysse de Marsillac. Înțelege acum și mai bine însuflețirea cu care Carol îi vor­bea despre această țară de la ca­pătul lumii, când încerca să o îndu­plece să-l însoțească acolo ca viitoa­re regină. De-abia așteaptă să coboare și ea, din palat, în viața orașului, să se apropie, pe cât se poa­te, de oameni, să-i cunoască pe marii artiști, să vadă ea însăși ate­lierul-salon al marelui Theodor Aman, și chiar să danseze în el… Și ce prilej mai bun decât chiar acum, să pună la cale un mare bal la Palat, chiar de ziua ei, pe 29 de­cembrie! Va aduce un brad mare, cum e obiceiul în Occident, va pregăti cadouri ale­se, va face daruri pentru sărmani. Cu delicatețea ei sufletească, Elisa­beta simte că locul în care-a ajuns se pregătește să devină pentru ea, acasă!

*

P.S. În anii ce vor urma, Regina Elisabeta va deveni una dintre cele mai mari animatoare ale vieții Bucureștiului. Chiar din iarna următoare venirii ei, Cișmigiul va găzdui primul patinoar organizat din București, un loc pe care Carol și Elisabeta îl vor frec­venta adesea. În primii ani de căsnicie, până să termine Peleșul și Pe­lișorul, Elisabeta și Ca­rol vor petrece iernile în Capitală. Marile baluri organizate de ei la Pa­lat vor deveni, imediat, reperul cel mai impor­tant al iernilor bucu­reș­tene. În 1882, bu­năoa­ră, balul de anul nou are 2.500 de invitați, între care 260 de ofițeri invitați de suveran. Re­cepția ce pregătea Ma­rele Bal era onorată de membrii Corpului Diplo­matic, de miniștri, de membrii Adunărilor Legiui­toare, funcționari superiori și șefi de servicii, un mare număr de notabilități…

Capșa, „capitala” Capitalei

La 1872, în București e­xis­tau deja peste 100 de ca­fe­nele. Dintre toate, Capșa avea cel mai bun re­nume. „Cap­șa este timpanul acestei mari urechi care e Bucureștiul, oraș al zvonurilor”, scrie Paul Morand, un alt intelec­tual francez îndrăgostit de Bu­curești. Domnișoarele ser­van­­te, în negru și cu gulerașe albe – în stil Boissier, celebrul cofetar la care își făcuse uce­nicia Grigore Capșa – își transmit în franceză co­menzile de fursecuri și caramele. Iarna, domnii beau țuică pipărată cu cuișoare, în timp ce doamnele ronțăie chitre, za­haricale, foitaje turcești cu miere. Toată ziulica e o continuă defilare de militari cu grade înalte, atașați de la Externe, miniștri, avocați renumiți, no­bi­le doamne lite­ra­re. Separeu­ri­le de la Capșa, capito­nate în catifea verde, cu canapele de abanos și o­glinzi cu ra­me aurite au fost leagănul tuturor pa­ri­u­rilor, duelu­ri­lor și intri­gi­lor di­ploma­tice din seco­lul XIX.

Wiest, cel mai iubit violonist

De la petrecerile Bucureș­tiului de altădată erau nelipsiți lăutarii. Înainte de 1900, fai­moși erau Angheluș, Pădu­reanu bătrânul, Ionică Di­nicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu, Ochi Albi bătrâ­nul. Pe lângă lău­tari, mai erau și „vioriști” străini. Cel mai cunoscut era Wiest, o figură foarte ex­pre­sivă și foarte populară a epo­cii. „Cânta cu tot sufletul: cân­ta cu mâinile, cu picioa­rele, cu ochii, cu toată ființa lui, arcușul sălta pe coarde în volti­giuri fantastice, era un pasionat și un fantast care entuziasma și ridica sala în acla­mațiuni furtunoase”. Numele șefului de orchestră Ludovic Wiest pe afișele de concert ori de bal era un succes garantat. Absolvent la Viena, Wiest fu­sese adus în țară de domnitorul Alexandru Ghica, pentru a reorganiza orchestra curții. Timp de peste trei decenii, a fost capel­maistrul cel mai îndrăgit al bucureștenilor, vara pe terasele din Cișmigiu sau la Hanul lui Ma­nuc, iarna, la Cafeneaua Fial­kow­ski sau pe sce­nele de concert.

Pe patine, în Cișmigiu

Din iarna lui 1870, lacul din Parcul Cişmigiu a devenit principalul loc de întâlnire pentru bu­cureştenii a­ma­­tori de pa­ti­naj. Deşi lo­cul era frec­ven­tat de mulţi iubi­tori ai acestui sport de iarnă, perceput la în­ceput ca dis­tracţie, pati­noa­rul din Ciş­­migiu a in­trat o vreme într-un con de umbră, trecând ca „un sport imprudent şi chiar necuviincios”. După descoperirea patinajului artistic, ştirile despre serbările pe gheaţă au înce­put să fie prezentate din nou într-o lumină pozi­tivă, iar patinajul a redevenit o modă. În peri­oada interbelică, s-au mai deschis încă patru patinoare naturale.

„Visul unei nopți de iarnă”

Îndrăgită de marii scriitori și răsfățată de cronicarii teatrali, actrița Leny Caler a fost una dintre cele mai cunoscute figuri ale unui București interbelic înnebunit după opera dramatică. Camil Petrescu a folosit-o pe Leny Caler ca model pentru personajul Doamna T. din „Patul lui Procust”, Mihail Sebastian a compus pentru ea „Jocul de-a vacanța”, Tudor Arghezi a scris, la rândul său, foarte elogios despre ea. Iar Tudor Mușatescu i-a dedicat toată opera sa dramatică. Într-o noapte de iarnă plină de zăpadă, într-o cafenea cochetă din Bucureștiul interbelic, îndrăgostitul „Tudorel” i-a povestit lui Leny, în cel mai mic amănunt, subiectul unei piese în care și-o dorea să joace rolul principal. După ani, piesa avea să apară sub numele – foarte celebru azi – de „Visul unei nopți de iarnă”.

Cele mai mari zăpezi din București

Prima iarnă grea din București, despre care avem mărturii meteorologice și jurnalistice, este cea din februarie 1929. În Capitală au fost atunci -24 de grade: s-au închis şcolile, s-au amânat încorporările, dar şi alegerile pentru Senat şi Cameră. Un nou record de frig a fost atins pe 25 ianuarie 1942, când la staţia din Băneasa au fost –32,2 grade Cel­sius! Despre iarna din ’54 se spune că a fost cea mai grea din secolul trecut: „Marele Viscol” a adus nă­meţi de peste 5 metri în su­dul ţării, iar vântul a ajuns la 130 de km/h. Tram­vaiele au rămas blo­cate în zăpadă mai multe zile, iar militarii au lucrat zi şi noapte la deszăpezire. În iarna din 1967, zăpada a ajuns la 3-4 metri, iar la strada princi­pală se ajungea doar prin tuneluri săpate prin zăpadă.

Text adaptat după volumele „Bucureștiul în veacul al XIX-lea” de Ulysse de Marsillac și „București” de Paul Morand.