Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Hora ielelor

• O lume fabuloasă dispare odată cu ultimii noștri țărani, odată cu ultimii bătrâni care își mai au rădăcinile înfipte în trecut. În Apuseni, poate mai bine decât oriunde în altă parte, amintirea lumilor vechi, cu poveștile lor fantastice, încă există. Ultimele fotograme ale unei rânduieli românești străvechi ce dispare încetul cu încetul, sub privirile noastre neputincioase •

Loajnițele

Baba Ileana, la 93 de ani

Sus, pe munte, zăpezile încă sclipesc. Dar aici, jos, la poalele lor, mugurii stau să plesnească. Oamenii nu mai au răbdare. Au ieșit în grădini și sapă și întorc pământul încă rece, de parcă ar vrea să elibereze din el primăvara. Sau din tăietura proaspătă a crengilor de pomi și a coardelor de viță. Pare că oamenii așteaptă să țâșnească anotimpul cel nou și toți se agită prin grădini, ca să îi grăbească venirea. Focuri făcute prin livezi, ca să alunge duhurile reci ale iernii. Animale scoase de prin grajduri și cotețe, ca să se bucure de primele fire de iarbă.…

Sunt în Apuseni, pe Valea Arieșului, și caut rămășițele lumii magice a satului românesc. Pentru că timpul, și aici ca oriunde, trece peste locuri și ia ce vrea el – oameni, povești, tradiții… Nădăjduiesc că în locurile astea, retrase și sălbăticite, ascunse prin văi întunecate, voi mai afla tainele unei lumi cu granițe moi și firave, între văzut și nevăzut.

Aplecată către lumina ferestrei, Lia Rădac ține în poală o cămeșoaie tradițională și, fără să își ia ochii de la împunsătura acului cu fir negru, mă întreabă:

– Adică ce anume căutați la noi, în Sălciua?

– Povești străvechi. Munții Apuseni par mai feriți de înnoiri. Aici, pe la dvs., mai există, de pildă, descântători? Mai sunt oameni care știu să “lege” și să “dezlege”?

Femeia își lasă mâinile pe genunchi, se oprește din lucru și mă privește. Mă cercetează atent. Apoi își reia lucrul, cu un oftat:

Lia, în costumul tradițional din Sălciua

– Apăi, dacă pentru asta vinirăți până aici, vinirăți târziu. Noi nu avurăm descântătoare, aici le zicea loajnițe. Și la ce zici dumneata descântătură, noi ziceam cotătură. Loajnițele erau hăle de știau cota de mană, de întorsătură, de ghihor, de strâmbătură sau de soare sec. Nu mai e nimeni care să știe a cota la noi în sat, de-asta am zis că vinirăți târziu. S-or dus. Or murit, s-or risipit, or uitat oaminii…

Dar dacă “loajnițele” s-au dus, povestea lor a rămas. Nana Lia Rădac le-a apucat și știe despre ele, așa că măcar amintirea lor să o iau eu, înainte de a o lua timpul. Ascult cum focul trosnește încetișor în soba camerei, însoțind amintirile femeii. Din mâinile ei se așează pe cămeșoaie flori mari, negre, cusute îndesat. “Loajnițe erau bărbați sau femei care aveau coadă și veneau noaptea. Se făceau roți cu patru spițe, că hăle erau mâinile și picioarele. Și numa ce vedeai câte o roată mergând, ba pe câte un ponor, ba prin curți, ba chiar în poiata animalelor. Umblau să ia mana de la vaci sau de la țarine. Noi pățirăm, că ne-a luat mana de la vaci și numa mugeau în poiată și nu mai dădeau lapte. Or mai pățit și alți vecini, și la unii dădea vaca un lapte subțire și albastru, la alții numa sânge. Atuncia, mama o mers în casă, și din lada de zestre a scos un săcuț așe, cât îl pui în palmă. Acolo țânea moștenirea de la buna – bucăți din haine de popă și tămâie. A luat din ele și a mers în poiată, le-a dat foc și a afumat cu ele și s-or liniștit vacile deodată. Apoi a chemat preotul și le-a făcut sfeștanie și le-a dat să mănânce, dintr-o trocuță, farină cu sare stropite cu aghiasmă de la maslu și așe scăpărăm. Asta vă spui că ni s-a întâmplat nouă și am văzut”.

Pentru că oamenii din Sălciua și din satele din împrejurimi trăiau în cea mai mare parte doar din creșterea vitelor, luatul de mană era o problemă gravă. De aceea, mulți se asigurau că nu li se va întâmpla, încă de când li se nășteau vițeii: le făceau o mică gaură în cornul stâng, și acolo puneau un pic de tămâie, usturoi, piper, ba chiar și bob de aur din râu, apoi astupau cu ceară. Asupra animalelor protejate astfel, loajnițele nu aveau putere, chiar dacă veneau la ele în chip de roată cu patru spițe, pisică neagră, câine negru, și nici măcar dacă luau păr de pe uger pentru a le descânta. Numai că loajnițele știau să ia mana nu doar de la vite, dar și de la țarine, de la holdele cu grâu. Mergeau cu o măsăriță (față de masă) în zori, între Paște și Rusalii, și o aruncau peste holdă. Așa adunau rouă de pe spice și o puneau într-o sticluță. Din ea puneau o picătură în pâinea pe care o făceau și aceea creștea de zece ori față de câtă făină era folosită. Dar pentru asta trebuia ca măsărița să fie descântată, și cea mai puternică era cea pusă sub iarba dracului, adică sub ferigă, ca să cadă floarea de ferigă pe ea, când înflorește în noaptea de Sânziene.

Nana Lia lasă lucrul pe scaun și îmi face semn să o urmez: “Dacă tăt vrei să vezi lucrurile vechi, de pe vremea când se adunau loajnițele la Poșaga sau la Biharia, călătorind pe limbi de meliță, hai și ți-oi arătaiu ce s-a mai păstrat la mine”. O urmez pe holurile întunecoase și, într-adevăr, casa pare un mic muzeu. Scule vechi, obiecte care astăzi nimeni nu mai știe cum se foloseau, căni țărănești, icoane și costume tradiționale. În locurile ferite de lumină sunt plante puse la uscat, adică doftoriile, de la afin roșu la măceșe, lemn galben sau păducel, toate culese din munte. Încerc să îmi notez cuvintele pe care le aud, ce par într-o altă limbă – tinde, mreajă, ghiob, clăpițe… O altă lume răzbate până la mine din amintirile acestei femei. Lia a fost fecioară în țarină, adică fată căreia băieții la sfârșitul secerișului i-au pus cununa de spice pe cap și au jucat în jurul ei, stropind-o cu apă și cântând: “Foaie verde și-o alună, hai cu apă la curună, curuna trebe udată, fata trebe măritată, curuna să o udăm, fata să o mărităm…”. “Și era mai lung, da am uitat…”, spune Lia și își trece mâna peste față, de parcă și acum ar avea apa aceea răcoroasă pe chip.

Ajungem în bucătărie, și aburul încăperii miroase a mâncare bună, gătită la foc mic. Femeia începe să învârtă cu o lingură de lemn în oalele de pe plită.

– Ce gătiți?, o întreb.

– În oala asta fac o țâră de zamă de picioci (cartofi), cu spchinare afumată și cu prune uscate. În oala ceasta am zis să fac mămăligă tiopăită. Adică mămăligă împăturată cu brânză frământată în ghiob. Pun mămăligă moale, apoi pun un strat de brânză și unt, după aia iar pun mămăligă. La asta mai pui șiloviță, adică dulceață de prune făcută fără zahăr, făcută în căldare de aramă, fiartă mult și întoarsă cu bâtul.

– De ce se cheamă mămăligă tiopăită?

– Pentru că de câte ori împătur mămăliga, o tiopăi așe, ni, cu lingura.

Și Lia începe a bate cu lingura peste mămăliga aurie.

Ținutul zmeilor

Case vechi din Ocoliș

La indicațiile Liei, am pornit către satul Ocoliș, unde se spune că erau într-o vreme peste șaptezeci de loajnițe care știau “a cota”. Ca să ajung în Ocoliș, am ieșit din drumul principal și am luat-o către munte, pe o vale ce se îngusta, pe măsură ce înaintam. Cerul deasupra mea se micșora tot mai mult și crestele munților mușcau parcă din el, ascunzându-l, până ce a rămas doar o fâșie paralelă cu mica vale a drumului. Apoi au început să apară șurile și casele vechi din lemn, curțile pline cu căpițe de fân. Oamenii păreau binevoitori, însă doar până întrebam de loajnițe. Imediat cum aflau ce mă interesează, întorceau privirile într-o parte și spuneau că ei nu știu sau că trebuie să se întoarcă la treabă. Degeaba mai strigam eu de la gard, vorbele păreau duse de vântul de primăvară și risipite în sus, către munte. În cele din urmă, cineva s-a-ndurat și mi-a recomandat să merg la “bătrâna Ileana, care are și bibliotecă”, pentru că ea este cea mai în vârstă femeie din sat și știe multe povești.

Baba cu ochi de văzduh

Ileana și toiagul ei

Ileana Harinton locuiește pe la jumătatea satului și are 93 de ani. Am strigat la poartă, a ieșit în pridvor, sprijinită într-un toiag mic, și fără să vadă prea bine cine este a zis doar:

– Dacă vinirăți să vedeți biblioteca, mereți mai departe, că eu nu las pe oarecine să între în casă!

M-am apropiat și i-am explicat ce caut. M-a privit cu ochii ei albaștri, plini parcă de văzduh. Și-a tras un scăunel acolo, pe prispă, și s-a așezat în soarele blând. Cu toiagul a arătat către un butuc, spunându-mi “Șezi colea!”. Și-a sprijinit bărbia într-o palmă și cu cealaltă mână părea că desenează ceva cu toiagul pe prispa casei. După un timp, ca o concluzie, a bătut de două ori cu vârful toiagului în pământ, ca și cum acel desen era gata. Și-a ridicat privirea către mine: “Oi, Doamne, ce de oamini o fo în satul ăsta! Tăt era alb pe dealuri, de vite și de oamini! Nu era unu să aibă sub o sută de oi la casă. Și-amu, nici miel de Paști n-avem. Eu, de la opt ani am mărs la colibă. Sus, la Șovar, i se zicea. Ai ști unde e, dacă ai vrea să meri. Până acolo urca popa și făcea slujbă de sfințea animalele și ponoarele. Iară noi duceam la oraș brânza. Meream cu căruța, da mai mult meream cu mocănița. În vremurile acelea, oaminii erau mai credincioși, că erau și sămne mai multe. Pe-atunci erau povești din bătrâni, dară voi, de la oraș, amu nu prea mai credeți în de-aistea, că sunt vorbe de babe…”, zice Ileana și mă cercetează cu privirea să vadă dacă sunt unul dintre acei orășeni care nu cred în povești și pentru care și-ar răci gura de pomană. Pentru poveștile astea am venit aici, o asigur, și ea mai dă de două ori cu toiagul în pământ și simt cum abia acum ferestrele sufletului ei se deschid. “Pe-atunci aci era tărâmul zmeilor și al ielelor, sau «hăle din vânt», cum le zicem noi. Bunica me o apucat horile pe țarină, cu joc pe pământ golu și ceterași. La joc vineau flăcăi, da unii nu erau flăcăi! Erau zmei, viniți din muntele Bedeleului, de la Poarta Zmeilor. Aceia jucau fetele, da și nevestele, și numa ce ziceau: «La zburate, măi fârtate!». Și se ridicau cu muierile, și le duceau prin ceriu, până la Poarta Zmeilor, unde trăiau ei. N-aveai ce le face! Unele muieri se întorceau după 3-4 zile, tăt cu hainele rupte, vezi dară cum le treceau peste colți de piatră pe susu, și cu mintea rătăcită și nimic nu își aminteau. Câteodată, îi puteai auzi pe zmei cum zboară păste sat, că se auzeau ceteri și steaguri cu clopoței. Acela era «glasul zmeilor», și bărbații se întorceau din drum și își băgau muierile în case când auzeau așe, le chemau de prin ogrăzi sau de pe țarini, că era bai mare, puteau să le ia muierile. Zmei nu s-or mai auzit demult pe-aici, dară hăle din vânt și-amu mai apar. Se face așe, ca o vântoasă sau ca niște curcubee, și nu tre să te uiți la ele și nu tre să le asculți cântecele, că poa să te pocească. Iacă, un vecin care-o murit mi-a zis că merea la Turda, cu cărbuni și lemne de foc. Da s-a gândit că dacă muierea lui are pe careva, amu are să o prindă. Și a lăsat lemnele și ce-o avut în Turda și s-a întors noaptea să vadă că ce face muieri-sa. S-a întors noaptea și într-o groapă de la Teii Bejuncului a văzut că dansa oarecine, fete despletite, prinse în horă, de n-atinjeau pământu. S-a speriat și s-a întors în Turda. A luat cartea de rugăciuni și până dimineață numa așe s-o rugat. Da tăt o rămas cu teamă în el și o mers la loajnice să-i cote de hăle din vânt. Că o fo unu aci, Cora Maștei, care o avut lingura hălor din vânt cu care cota și te curăța. Punea în ea o buruiană – coarda din vânt – și cu aia îți afuma. Dară el a pierdut lingura ceia cu găvan și vecinu a mers la altă loajniță, de i-o cotat cam așe: «Ieșiți vântoaselor, ieşiţi frumoaselor, cu duh necurat amestecat, cu toate danțurile voastre, cu toate lanţurile voastre, ieşiţi şi vă mutaţi la munţii cei pustii, la pădurea ceia deasă, la pasărea ceia grasă, carnea i-ţi mânca și sânjele i-ţi bea și bine veţi uspăta». Îi cotatură lungă asta, nici eu n-o știu, că de-astea n-am făcut, da nime nu mai cunoaște pe-aici cum se zicea toată. Apăi, i-a dat să beie apă trecută prin nouă pietre găurite, moara hălor din vânt, și omu o fo bine”.

Bătrâna s-a oprit din povestit și, în mod ciudat, pădurea de pe muntele din spatele casei a început să freamăte peste noi. O pădure dezgolită, încă, legănată de vreun vânticel de primăvară, mi-am zis. Dar sunetul ei era ca o răsuflare prelungă, un oftat adânc de ființă întristată, că oamenii noi nu mai cred în zmei și în iele. Am plecat de la bătrâna Ileana cu mintea plină de feciori zburători și de fete despletite, frumoase ca un blestem.

Mătrăgună, soră bună

Maria Raț la povești despre loajnițe

“Umflă-ți-se, gânfă-ți-se, forfoiaza scoală-ți-se! Cotatură de-asta îți trebe, să te bucuri de muiere în tătă zâua și în tătă noaptea? Hahaha!”, râde Maria Raț, acoperindu-și gura cu mâna, ca să nu i se vadă singurul dinte rămas. “Doamne, iartă-mă!” adaugă și își face cruce. Stă pe o buturugă în mijlocul curții, înfofolită toată, și urmărește cu atenție ce treabă face un vecin venit să o ajute. Singură nu prea mai poate să facă nimic, la cei 90 de ani ai ei. Doar merge la câte o vecină, încetișor, pe marginea uliței, cu pași mici, sprijinită în toiag. Toată lumea din sat o cunoaște, mai ales pentru că este singura care a refuzat să își tragă curent electric. Locuiește singură, în căsuța ei de sub deal, și face totul așa cum a învățat din tinerețe – un pic de foc la sobă, o zamă de picioci și lumină de la lampa cu gaz. Nu are nevoie nici de televizor, nici de radio, și la oraș nu vrea să meargă de ani de zile – “Meară Dumniezău la oraș!”, spune oricui o invită să mai lase un pic căsuța ei.

Fără să-l scape un moment din ochi pe omul venit la lucru, bătrâna îmi povestește: “Domnucule dragă, numa cotătura să o știi nu te agiută prea mult. De dragoste trebuie să știi cum se face, cu mătrăgună și de-aistea, adevărat e că numa loajnițele știau a face. Eu mi-am văzut de casa mea și de omul mieu cât o trăit și n-am avut de-a face cu loajnițe și lucruri slabe. Da erau fete cu dorință mare să se mărite, și-atunci mereau înainte de răsărit, pin locuri întunecate, în pădure, cum să zice – unde nu se-aude cocoșul cântând, nici pasăre ciripind și nici pisică mieunând – acolo alegeau mătrăguna bună, de haia pătată. Își dădeau jos cămeșile, scoteau buruiana, puneau un ban în loc și se puneau spate în spate, una cu fața cătră apus și una cu fața cătră răsărit. Și aia cu față înspre apus îi trecea mătrăguna la cealaltă și zâceau – «Nu te iau pe bolunzit, că te iau pe îndrăgit!». Veneau cu mătrăguna acasă și abia aceea era bună de cotat cu ea. Și-o puneau fetele la cingătoare sau în papuc. Erau și loajnițe de făceau legarea soților de muieri și alea cotau prin cimitir, Doamne-feri! Le vedeai că pe lângă casă tăt roată puneau mătrăgună”.

Singura dată când Maria a fost la loajniță s-a întâmplat când și-a scrântit o mână. A mers, că pe atunci asta era “doftoria”. Și femeia aceea a luat un fir de lână neagră și a început a-i face o “coronuță” de pus la mână. Descânta și făcea un nod, apoi iar mai zicea ceva, iar mai făcea un nod. Și tot așa, până i-a legat la mână firul de lână neagră. În câteva zile, i-a trecut Mariei “săritura” de mână și a fost bucuroasă, că era multă muncă la holdă. Altădată, a văzut-o cum cota pe Dumitreasa, soția lui Dumitru, care învățase meșteșugul de la mama ei, Valeria. “Pe Dumitru îl luase durerea de măsele și când vinirăm noi, el zise către ea «Bine că viniși, să mă duc la mă-ta, să îmi cote, că mă dor măselele de nici nu pot mânca». Da ea o zis: «Lasă, că și eu știu». O băgat apă într-o olușă și o luat o lingură de lemn și s-a dus la gura cuptorului. De-acolo a luat niște cărbuni și s-o dus afară, să n-o audă până cota. Și ea s-a apucat a zice «Trăznite-ar Dumniezău, fuljeră-te, să nu te fi făcut mă-ta, să nu te fi cunoscut, mutule, bolundule», și tăt așe o cotat, ca să gonească duhul rău, și după aia s-a întors în casă și i-a dat să beie. Ca cu mâna i-a luat durerea, ca și cum n-o avut! O băut din apa ceea de trei ori și s-o spălat pe față cu ea și o fo iară bun”, povestește Maria.

Înainte de a pleca, bătrâna m-a rugat să îl ajut pe vecinul venit la lucru să scoată o masă veche din șură, ca să o facă lemn de foc. L-am ajutat, și Maria a părut mulțumită de vizita mea. Ne-am luat rămas bun și eu am pornit mai departe, către ieșirea din sat. Am mers până unde drumul s-a îngustat și a ajuns doar o fâșie de pământ, printre pereții de piatră. Izvoare țâșneau din stânci și acum erau doar țurțuri lungi și albi, ca niște ființe translucide, ce pluteau deasupra prăpăstiilor, păzind acea trecătoare. Drumul s-a acoperit și el de zăpadă și gheață. Pe-aici se arătau hăle din vânt, pe aici se auzeau zmeii fluturându-și steagurile în zbor.

Mă îndrept către valea largă a Arieșului. Ocolișul rămâne în urmă, învăluit în noaptea rece a sfârșitului de iarnă. Ar putea să apară ielele, hăle din vânt, fecioare despletite dansând prin aer, vrăjind cu frumusețea lor. Dar mă simt pregătit: o femeie din sat mi-a spus că pot scăpa cu bine dacă le văd, spunându-le așa – “Frumos, frumoaselor! Pe unde umblați să nu stricați!”.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian