Poiana Omului

• Se spune că e locul unde s-a sinucis Decebal. Istoricii neagă. Oamenii munților jură că este adevărat •

Haine de plumb

Au trecut zece ani de când am ajuns pentru pri­ma oară la cabana asta și niciodată n-a fost așa. Ca­bana noastră, a reporterilor Formula AS, de pe valea Râului Mare din Retezat. Suntem iarăși aici, îm­pre­ună, gata de drum, doar că de data asta e altfel. E mai multă tăcere, o apăsare, e un nor nevăzut dea­su­pra noastră, o amenințare nerostită, grea ca un plumb. Sau poate doar eu sunt cel care simte așa, nu știu. Nu am curaj să spun ce mă apasă, acolo, cel mai înăun­tru. Suntem oameni mari, ce naiba! Și nu vorbim despre norul ăsta ne­văzut, care s-a așezat peste lume, peste sufletul fiecă­rui om în parte. E pri­ma oară în cei zece ani, de când sunt reporter la For­mula AS, când plec la drum fără să simt încotro mă îndrept. Sunt învelit în straturi de plumb, ca Baba Do­chia în cojoacele ei. E o zi caldă de primăvară, cerul e se­nin, dar norul ăsta blestemat, norul ăsta ca un virus e tot acolo, undeva, ne­vă­zut, între cer și pământ, și mă apasă. Trebuie să ajung sus, cel mai sus, în Munții Orăștiei, acolo unde oamenii, dacă vor, își pot întinde rufele la uscat direct pe urmele albe pe care le lasă avioa­nele în zbor. La Târsa, apoi, și mai departe, spre Prihodiște, iar de acolo, în inima veche a locurilor ăstora încremenite în timp, răspântia tuturor pote­cilor dacice, magica și nesfârșita Poiană a Omului. Doar că acum, cu hai­nele mele de plumb, sunt cel mai nepotrivit om să facă drumul ăsta. O mărtu­risesc acum, în scris, dacă n-am avut curajul s-o fac în fața colegilor mei.

Fumurile care dezmiardă cerul

Nu mai e mult și o să ajung în Boșorod, comuna hunedoreană de la poalele Munților Orăștiei. Tre­buie să mă pregătesc să vor­besc. Să arunc măcar un strat de plumb de pe mine. Să mă curăț. Să intru în poveste. Să mă las purtat de ea. Să simt viața din jurul meu. Copacii abia înmuguriți. Mirosul de pământ reavăn. Liniștea, undeva, depar­te, pe culmi, acolo unde fumul caselor dez­miar­dă cerul al­bas­tru. Acolo e Târsa, acolo începe povestea. Îmi iau inima în dinți. In­tru în primăria comunei Boșorod. Mă gân­desc că ar trebui să existe un „Birou de Liniște și Îndepăr­tare”, creat special pentru reporterii care vin să ceară informații despre Poiana Omului. Dar nu: în toate călătoriile noastre care pornesc din realitate, ca să ajungă până din­colo, în cealaltă realitate, cea nevăzută, sun­tem singuri. Noi, inima noastră și oamenii magici pe care îi întâlnim. Călăuzele noas­tre, eroii unei Românii uitate. Încerc să aflu cum pot întâlni un astfel de om. Cine ar fi el. Unde îl pot găsi. „Ar trebui să-l cătați pe Nicolae Filimonescu din Târsa. El are să vă descurce. Doar că nu știu dacă l-oți găsi acas’. O fost cam bolnav în ultima vreme, tare mi-e că l-o dus fecioră-su jos, la spital. Da’ întrebați de el, poate c-aveți noroc”. Apoi, inevitabil, urmează întreba­rea: „dar de virus, la dumneavoastră, la oraș, ce se mai aude?”. Nu scap nici măcar aici. Zâmbesc. Îi strâng mâna lui Călin, omul cu care am stat de vorbă, ridic din umeri și plec mai departe. Sus, tot mai sus, spre fumurile acelea care dezmiardă cerul, spre oamenii de poveste, spre Târsa. Dacă n-o să-l găsesc pe Nicolae Filimonescu, mă­car am să dau jos vreo două straie de pe plumb de pe mine, să le las să se zvânte pe sâr­ma alburie lăsată pe cer de zborul avioa­nelor.

Ultima bătălie dintre daci și romani

Despre Poiana Omului circulă legenda că ar fi locul unde Decebal și-ar fi pus capăt zilelor. În sce­na CXLV, una din cele mai întinse de pe Columna lui Traian, pasionații de imagistică pot desluși un peisaj muntos și câteva creste oblice, care suge­rea­ză confluența mai mul­tor văi. Dar miza acestei scene este, evident, cu totul alta decât a arăta un loc. Opt călăreți romani cu coifuri, scuturi şi lănci sunt sur­prinși în plină desfășurare a forței lor brute. Splen­doarea în­cre­menită a mișcării lor îi arată cum se apropie de centrul ima­gi­nii, acolo unde, căzut la rădăci­nile unui arbore, se află per­so­­najul principal al poveștii. Dar nu în tușele evi­dente se poar­tă marea înfruntare. E un gest apa­rent mă­runt, pe care coman­dantul roman, aplecat mult pe gâtul calului, îl face către dușma­nul său dac, în­genuncheat la pă­mânt: o mână în­tinsă cu degetul ri­dicat. Un sim­plu deget care spu­ne o poveste enor­mă: lui Decebal i se oferă viața! Viața celui în­frânt, o viață de prizonierat și umilință, dar viață! Este cea din urmă bătălie dintre daci și romani. Cu genun­chiul stâng în pământ, cu mâna stângă crispată pe marginea mantiei, Decebal își înfruntă pentru ulti­ma oară vrăjmașul. Tot ce i-au mai rămas sunt pum­nalul din mâna dreaptă și pri­virea. Privirea aceasta care nu arată nici groază, nici umi­lință, nici măcar re­sem­nare. E privirea demnă, neînfricată, a ce­lui care își poartă războiul până la capăt. Privirea celui care știe că abia viața înjositoa­re de pri­zonier ar fi adevărata înfrângere. Între dege­tul ridicat al romanului și privirea regelui dac se scrie, de fapt, ultima filă de is­torie a unui mare răz­boi. Acolo, atunci, De­cebal a în­vins. Scena CXLV de pe Columna lui Traian nu ne mai arată asta, dar dezno­dământul îl știm de la istoricul la­tin, Dio Cas­sius: „Când a vă­zut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duş­ma­nului, că el însuşi este în primejdie să fie luat pri­zonier, îşi curmă zilele”. Poți învinge când ai fost înfrânt? Pen­tru orice om care privește atent baso­relieful de pe Columnă, privirea aceea nu poate în­semna decât asta.

Inima ținuturilor înalte

Din cele mai vechi timpuri și în special în timpul dacilor, Poiana Omului a fost un nod de comunicații între toate cetățile dacice din Munții Orăștiei, inima des­chisă a acestor ținuturi înalte. Cu o suprafață de peste 90 de hectare, străbătută de un val de apărare de pământ, cu șanț dublu, cu lățime totală de aproa­pe 6 metri, vizibil și astăzi, este evident că Poiana Omului a avut o însemnătate aparte în războiul daco-roman. Dar tocmai apropierea de Sarmizege­tusa și rostul ei în viața dacilor sunt principalele contra-argumente prin care arheologul Mihai Căs­tăian, directorul Muzeului de Etnografie și Artă Populară din Orăștie, infirmă legenda cum că Poia­na este locul în care Decebal și-ar fi curmat viața. „Decebal nu a fugit pe acolo și nu avea de ce să fugă pe acolo! Poiana Omului, la momentul căderii Sarmizegetusei Regia, era un teritoriu ocupat de romani! E un lucru cert deja că, în înaintarea lor, o coloană de trupe romane urcă din zona Pui, Federi, Poiana Omului, ocupă aliniamentul Prihodiște – Târsa, iar acolo ridică fortificații și castre. Cum ar fi putut Decebal să fugă direct într-o zonă ocupată de inamic?! E total neplauzibil…”. Mihai Căstăian indică un cu totul alt loc, iar ipoteza sa se sprijină tot pe o reprezentare de pe Co­lumna lui Traian: „E o scenă, după căderea Sarmizegetusei, în care romanii trec un curs mare de apă, pe un pod de vase. Apa nu poate fi alta decât Râul Mureș. Ceea ce mă face să cred că ultima bătălie între daci și romani s-a purtat în latura estică a Munților Tras­cău, la Piatra Craivii. De acolo, abia, înfrânt, De­cebal a fugit mai departe”.

L-am întâlnit pe Mihai Căstăian în Orăș­tie, cu o zi înainte ca muzeul pe care îl con­duce să fie închis din cauza virusului. Am făcut planuri pentru un nou reportaj, care să ne poarte până pe Vârful Godeanu, al Mun­ților Șureanu, cel pe care istoricul ardelean îl consideră adevăratul munte sacru al daci­lor. Am zâmbit ca pentru o zi cu soare, în care niciun nor de plumb nu s-ar fi abătut peste oameni. Sunt în Târsa, unde norii de pe cer nu pot fi altceva decât culcușul fumului de pe hornuri. Respir cer și pământ și simt până în inima inimii cum greutatea din suflet dispare. E ceva magic în locul ăsta, ceva ne­văzut, ceva ce nu lasă răul să se apropie.

„Tot deasupra noastră, cum te uiți la cer”

Nu fac altceva decât să privesc ceea ce nu poate fi cuprins. Cerul odihnindu-se pe pământ, tihna live­zilor, verdele crud al ierbii, lumina care topește plumbul, copacii abia înmuguriți, dezmierdați de un vânt blând, ca o răsu­flare. Am ajuns în locul unde toată împovărarea și greul lumii își pierd orice brumă de sens. Rostul lumii, aici, sus, pe Platoul Luncanilor, este același de mii de ani. Și trebuie să fii orb și pustiu să nu simți cum toate astea vindecă. Focurile de vreascuri din grădini, oamenii care vă­ruiesc merii din livadă, liniștea cu păsări, caii, dulăii uriași și turmele de miei, cântecul cocoșilor. Oa­meni sunt puțini, îi vezi pe culmi, fiecare în livada lui, rostuind mersul unei zile de primăvară, la fel ca acum mii de ani. Mă îndrept spre ei, desprins de toată apăsarea. Mulțu­mesc cerului pentru meseria asta a mea, binecu­vân­tată. E un fag uriaș în mijlocul acestui sat, în jurul lui se rotește lumea: o sevă bătrână, vie, gata să în­frunzească din nou. „Bună ziuaaaaaa!”. „Doamne ajută, domnuculeeee!”. Ioana Strein e femeia din livada fagului, zâmbetul ei are rădăcini adânci, ascunse într-un pământ pe care nu l-a părăsit nicio­dată. „Apăi că, ăăăi, nu știu eu dacă l-oți găsi pe bătrân acas’! L-o dus fiu-su’ în jos, să-l vindece. Apăi că, da, cel mai bine ar fi fost să stați de vorbă, da’ dacă nu-i, nu-i. S-or cam dus bătrânii noștri, iaca fiecare-i pus sub cruce în grădina casei lui, că dacă nu-i cimitir la noi, ăsta-i rostul, rămâi acas’ și când mori.” Femeia zâmbește când vorbește despre cei duși, pentru că îi știe, de fapt, rămași. Iarba din ju­rul lor se cosește și a­jun­ge apoi hrană pentru oi și vaci, ajunge lapte și iar viață. Când o întreb de Poiana Omului, Ioa­na Strein doar întinde mâna și îmi arată o oază verde, cu copaci înalți, la marginea pământului, în miezul albastru al văz­duhului. „Uite-o! Aia-i! Tot deasupra noastră, cum te uiți la cer! Numa’ ridic ochii și o vezi!”. O întreb ce po­vești știe legate de locul ăsta și ridică din umeri mirată. „Apăi, că ce să știu, domnucule? Aia-i Poiana noastră, de când îi fagul ăsta puiuț și mai de dinainte. Că acolo și-or dus tăte satele, și Târ­sa, și Prihodeștele, și Ursâciul, și Alunul, și Ci­clovina caii, o fo po­ia­nă de cai, numa’ că s-o cam gătat cu caii de amu’, și acu, dintr-o vre­me, du­cem oi. Îi stâ­nă faină acolo, îi fân mare, bun, îi izvor, tot ce trebuie ca să fie bine”. Inima lu­mii, neschim­bată, răs­pân­tia tuturor potecilor, vitelor și oa­me­nilor de aici, de pe culmi. Las adierea de vânt să-i mân­gâie cuvin­tele. Un pic de tăcere nu strică niciodată, atunci când vorbești cu un om. Apoi o întreb iar dacă știe vreo legendă legată de locul ăsta vechi, dar Ioana Strein mă privește mirată și îmi răspunde răspicat: „Cum legen­dă?! Nicio legendă! Îi lucru clar, știut din bă­trâni: acolo-i locu’ unde o murit regele nost, Decebal dacul!” E atâta convingere în ochii fe­meii ăsteia, că ți-e a­proa­pe rușine s-o con­trazici. O întreb de unde știe. Știe. I-or spus bătrânii. „Și cin’ să știe mai bine ca ei? Că doar ei or trăit în locurile astea de când lumea, nu domnii din ora­șe, care or învățat istoria! Apăi, că și acum, când dăm cu sapa prin curți, tot mai sare un ciob de oală sau vreun fier de la dacii noștri. Unde-s ei suntem tot noi. Un’ să se tragă Decebal să moară dacă nu în Poiana lui?!”. Mi-e cunoscută de undeva îndâr­jirea din privirea femeii ăsteia. Încerc să-mi amin­tesc de unde. Știu. E aceeași cu cea sculp­tată pe o columnă înaltă, aflată unde­va de­parte, tocmai la Roma. Dar în Târsa nu se vede nicio columnă. E doar un fag uriaș, în jurul căruia se în­vâr­tește încet o lume ve­che. „Câți ani să aibă co­pacul ăsta?”, întreb. „Apăi, că du­pă socoteala mea, 400 de ani or fi puțini…”. Ioana Strein zâm­bește iar. O întreb dacă acceptă să fie foto­gra­fiată, îmi spune că nu. „Să apar eu într-o revistă? Eeeh, vezi-ți de treabă, domnu­cu­le!”. Zâmbesc. Nu mă pun cu îndârjirea ei. Dar, slavă Domnului că lucrăm la o alt­fel de revistă. Îmi iau ră­mas bun. În fața mea, acolo unde cerul se coboară pe pă­mânt, se zărește Poiana O­mu­lui. Trec într-o altă liva­dă, spre un alt om, întreb mai departe.

Crucea Omului din Poiană

Angela Grecu a ieșit și ea în livadă, la lucru. Cu­răță pămân­tul cu migală, aproape că îl mân­gâie. Îmi arată și ea Poiana Omului, cu mâna. Îmi vorbește și ea despre cai și oi. Apoi îmi spune ce mi-a spus și Ioana Strein. „Acolo o murit Decebal. No…”. Știu că nu trebuie s-o mai întreb de unde știe. I-au spus bătrânii. Bătrânii știu. Dar o întreb de ce poartă Poiana nu­mele ăsta, cine o fi fost „Omul”? Angela Grecu nu mai știe asta. Dar se oprește din treabă și se gândește. „N-or spus nimic de asta bătrânii… Da’ ce alt om să fie decât regele dacilor? Că om fi noi oameni gospodari, dar vreun rege pe aici n-o existat decât atunci. Mă gân­desc că dacă era să fie vreun Râmbetea sau vreun Bălușe d-al nost’, apăi că poiana s-ar fi numit cu numele lui, nu? Ce alt om să fie decât Decebal?! Păi, nu? Zic eu greșit?!”. Apoi Angela se pune iar la treabă. O mai în­treb pe unde s-o apuc ca să ajung la Nicolae Filimonescu. Ridică ochii și-mi spune că ma­șina care tocmai a in­trat pe drumul prin­cipal al satului e a fiu­lui lui, Daniel. Îi mul­țu­mesc frumos Ange­lei Grecu. O las cu rostul ei.

Daniel vine din Că­lan, încă mai are mas­ca îm­potriva virusului pe gură. „Nu m-or lăsat să intru în spital fără ea. Ptiu! Că abia așteptam s-o dau jos!” Tocmai l-a lăsat pe tatăl său la spital. „Tot nu se simțea bine. E și bătrânețea, ce să-i faci? După 80, nu mai mere chiar așa ușor…”. E obosit Daniel, abia așteaptă să-și tragă sufletul acasă. „Îi rea tare lumea de jos, din oraș. Și numa’ virus, virus, virus auzi, ptiu! Tare m-am săturat!”. Nu suflu o vorbă des­pre plumbul meu. A­puc doar să-l mai în­treb despre Poiana Omului, întinde și el mâna, îmi arată ori­zontul și-mi spune fără să clipească același lu­cru: „Sus, în poiană, sub niște fagi mari, o murit Decebal. O să găsiți locul, nu vă fa­ceți griji. Or pus bă­trânii noștri cruce, să se știe!”.

Tot adevărul istori­cilor încetează să mai fie valabil atunci când ajungi în locurile as­tea. Am intrat deja în poveste, am ajuns la ceilalți oameni, cei de sus. Credința lor e de nezdruncinat: Decebal a murit în poiana lor. El e Omul din Poiană. Și ca orice om care a murit, fie el și rege, fie el și dac, s-au gândit să-i pună o cruce. Magia e totuna cu realitatea în satele astea. Văzutul cu nevăzutul. Po­vestea cu adevărul. O forță uriașă care te vindecă de tot răul. Am simțit-o pe propria piele. Poate că aici e ultimul refugiu al lumii. Poate că de aici ne vom vindeca cu toții. „Dacă tot nu l-oți găsit pe tata să stați de vorbă, mergeți o țâr mai departe, până-n Priho­diște, treceți de vechea școală, îi părăsită acu’, și luați-o în stânga pe drum, spre pri­ma casă. Acolo iarăși îs oameni bătrâni, care să știe mai bine”. Fac tot ce îmi spune Daniel. Lu­crurile toate se leagă, sunt în mijlocul unui basm și merg mai departe.

Privirea care a învins

La 87 de ani ai ei, Mărioara Lupea din Priho­diște îmi spune ce s-a întâmplat cu lumea, de am ajuns unde am ajuns. „Ne-om pierdut rosturile. Ti­ne­rii n-or mai ascultat de dati­nile bătrâ­nilor. Că toate cele bătrânești aveau rostul, nu era zi din calendar să nu însemne ceva ce trebuia ascultat și înțe­les. Că noi aveam calendarul nost, bătrânesc, care era și nu era tot ăla cu bisericescu’. Apăi, că săr­bătorile mari, de sfinți și pos­turi, la noi însemnau și altceva, să știți da­ră! Că m-oți întrebat ce-i cu Poiana Omu­lui… Apăi, că ce să fie? Vă zic: cai! Toate sa­tele noas­tre lăsau pe vară calu’ acolo. Poiana era îngrădită, făceam vră­niți să nu fugă de bezmetici, hăăi! Apăi și calul ăsta nu era numa’ cal! Era și sfântu’ de care trebuia să asculți! Că în prima săp­tămână din Pos­tul Paștelui, începeau și Caii lui Sân Toader! Și să te pună necu­ratu’ să neso­cotești Caii lui Sân Toa­der! Tri femei n-or ascultat și or ieșit la muncă atunci în săptămâ­nă, și or apărut tri flăcăi streini, de li s-o văzut coada de cal pe cizmă, și le-or jucat în horă, de prafu’ s-o ales de ele! Le-or găsit fără suflare, a doua zi! Hăăăi! S-o întâmplat când eram eu încă fată, da’ s-o întâm­plat! Știu toate sa­tele noastre de asta! Apăi, că mie, Mărioara, nu mi-or încurcat caii lâna, și-or înno­dat-o numa’ câlți, când am plecat spre nănașii mei din Pui?! Păi, cum? Toa­tă lâna mi-or stricat-o Caii lui Sân Toader, că n-am ascultat de rostul lor! Bine că n-o fost mai rău! Și câte erau de nu se mai ține azi so­coteală de ele?! Numa’ de Sfântul Ilie erau trei! Pălia, Marga­lina, Foca, vai și amar de ăla care lu­cra atunci! Păi, cine ținea dinții de la pieptene și foar­fecile și coasa și grebla și tot ce are dinți legate în sfoară, de Ziua de Gădineț, apăi că omul ăla nici nu-și mai făcea griji de fiară sălbatică! Că îmblân­zeai fiara de sărbătoare, îi luai puterea dinților și ea nu mai putea să muște! Păi, n-am văzut cu ochii mei miala mea luată de lup, neatinsă de dinții lui? Că n-o pu­tut s-o muște, că noi ne-am păzit de răul lui și om legat cu sfoară toate cele cu dinți din bătă­tură! Și acum vă întreb: nu era mai bine așa? N-or dat boli­le peste lume de când oamenii nu mai țin de rostul bătrâinilor?! Că, uite, parcă închid ochii și văd cum plecau toate satele pe cal spre Poiana Omu­lui, și de acolo mai sus, spre Jigor, unde se ținea Nedeia! Și ce ospăț și hore făceam, și ce flu­ierași cântau, și câta bucuria era pe lume atunci! Unde-s toate as­tea, vă întreb, unde-s?!? Ne-om în­de­părtat de la Dumnezeu și uite unde om ajuns!”.

Mărioara Lupea mă privește lung, cu dârzenia aceea veche. Îmi spune că o încearcă „reuma, ten­siu­nea mi-i mare, inima tot bate razna”, că face băi cu frunză de mesteacăn să-și mai aline durerea. Că până acum doi ani, tot singură pleca spre Poiana Omului cu vitele și stătea o vară întreagă cu ele aco­lo. Că s-ar mai duce și acum, cu mine, dar că, „uuui”, nu mai poa­te, că a ajuns-o greul. „Că tare frumos îi locul ăla, îi inima mea!”. Își șterge ochii cu mâneca hainei. Ochii ăștia care privesc mai adânc decât toa­tă viața lumii.

Poate că Poiana Omului nu e locul unde a murit Decebal, deși oamenii de aici i-au ridicat o cruce. Po­iana Omului e doar o privire. Privirea unui ade­văr vechi, care nu va fi înfrânt niciodată. Aceeași privire: cea de pe Columnă, din ochii unui rege, și cea de acum, din ochii Mărioarei Lupea. Plec într-acolo să mă vindec, plec într-acolo să privesc.