Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ciudățenii vechi și noi

Nessie, un țipar uriaș?

Monstrul din Loch Ness, vedeta amatorilor de senzațional, „a apărut” pentru prima dată într-o legendă datând din secolul al VI-lea: călugărul irlandez Columba, devenit mai târziu unul dintre sfinţii catolici, l-ar fi oprit pe Nessie, cu o rugăciune, tocmai când voia să atace un om care înota în lac. Legenda despre această creatură uriaşă, care trăiește într-unul dintre cele mai mari lacuri din Marea Britanie (Loch Ness conţine peste 7 miliarde de metri cubi de apă dulce), s-a tot transmis până în anii 1930, când un ziar scoţian a publicat un articol în care se relata că Nessie fusese văzut din nou. După câţiva ani, un alt ziar, de data aceasta londonez, a publicat o fotografie între timp devenită ce­lebră, care l-ar fi reprezentat chiar pe monstrul din lac. Deși s-a de­monstrat foarte repede că „dovada” fotografică a fost doar o farsă, legenda lui Nessie n-a dispărut. În 2003, conform unei ştiri BBC News, o echipă de cercetători a realizat o verificare a lacului cu un sonar de ultimă generaţie, dar n-a reuşit să-l găsească pe monstru – o veste bună pentru locuitorii din satul Drumnadrochit, aflat pe malul lacului, care au dezvoltat o adevărată industrie turistică bazată pe legenda lui Nessie. Oamenii vin în număr mare la Loch Ness, mai ales în perioada verii, sperând să-l surprindă pe monstru şi să demonstreze că el există. Iar pretinsele întâlniri cu Nessie nu sunt deloc puţine. Recent, două persoane au susţinut că l-ar fi văzut pe monstru în apropierea castelului Urquhart, o construcţie străveche care încă mai străjuieşte malul lacului Loch Ness. Auzind ştirea, o echipă de cercetători condusă de geneticianul Neil Gemmell, de la „Otago University”, au mers şi au prelevat mostre din apa lacului, exact din zona unde se pretindea că Nessie tocmai ar fi fost văzut. Vreme de două săptămâni, echipa de la „Otago University” a mai prelevat încă 248 de mostre de apă din alte zone ale lacului, atât de la suprafaţă, cât şi de la adâncime. Mostrele au fost analizate cu mare atenţie, materialul genetic conţinut în ele fiind multiplicat, astfel încât să se releve diferitele specii de plante şi de animale care se găsesc în Loch Ness. Practic, Gemmell şi colaboratorii lui au realizat o hartă ADN a florei şi a faunei care trăieşte în Loch Ness sau interacţionează cu el.

După un an de studiu, Gemmell a declarat pentru „Live Science”: „Nu am găsit nicio reptilă gigantică în Loch Ness. În schimb, în apele lacului trăiesc foarte mulți țipari. S-ar putea ca „monştrii” pe care localnicii şi turiştii îi văd din când în când să fie nişte ţipari supradimensionaţi. Să existe oare ţipari gigantici? Chiar nu ştiu. Alunecarea lor pe apă poate semăna cu aceea a unei reptile”.

Mielul cu chip de om

„Adoraţia Mielului Mistic” este o ca­podoperă de secol XV, pictată de fraţii Jan şi Hubert van Eyck. Ea îm­podobeşte panoul central al altarului Catedralei Sfântului Bavo, din Gent (Belgia). Mielul, personajul principal al seriei de 12 panouri ale altarului, îl simbolizează pe Iisus Hristos. El poar­tă pe trup o rană similară celei pe care Mântuitorul a primit-o în timpul cru­ci­ficării, iar sângele i se scurge într-un po­cal. Scena este urmărită de o mul­ţime de îngeri, a căror expresie este una de adoraţie, de unde și titlul lu­crării. Cel mai important este însă chi­pul Mielului, a cărui reprezentare nu este cea originală.

Începând din 2016, o echipă a „Ro­yal Institute for Cultural He­ritage”, condusă de Hélène Dubois, a început să restaureze capodopera, care pălise din cauza trecerii tim­pului. Se ştia deja că la un moment dat, în jurul anului 1550, „Adoraţia Mielului Mistic” mai trecuse prin­tr-un proces major de restaurare, rea­lizat de doi pictori ră­maşi anonimi. Surpriza de proporţii a fost că, în­lă­tu­rând straturile de cu­loare de la 1550, restauratorii moderni au consta­­tat că pictorii anonimi schim­ba­seră aproa­pe complet chipul Mie­lului. Fraţii van Eyck îl pictaseră cu o ex­pre­sie extrem de umană: ochii erau po­zi­ţionaţi în partea frontală a feţei, nu pe lateral, ca la un miel au­tentic, pri­vi­rea, de o profunzime apar­te, era aţin­tită direct spre privi­tor, iar gura adu­cea mai curând cu aceea a unui om. De ase­menea, ure­chile erau „mode­late” mai jos decât acelea ale unui animal, ele ocu­pând, practic, locul pa­vilioanelor uma­ne. Impresia pe care chipul Mie­lului original o creea­ză este, într-ade­văr, foarte tulbură­toare. Dar iată ce a de­clarat Hélène Dubois pentru pu­bli­caţia „The Art Newspaper”: „Des­co­perirea aceas­ta a şocat pe toată lumea – pe noi (restauratorii), pe repre­zen­tan­ţii Bisericii, pe savanţii din dome­niul artelor, pe membrii comitetului inter­naţional care su­per­vizează acest proiect. Când am văzut Mielul pen­tru întâia dată, aşa cum a fost el pictat de fraţii van Eyck, mi s-a tăiat respiraţia. Este, cu-adevărat, de o frumuseţe și o stranietate uimi­toa­re”. Începând de luna trecută, pa­noul cu „Adoraţia Mielului Mistic” şi-a reluat locul în par­tea centrală a altarului Catedralei Sfântului Bavo, unde capodopera lui Jan şi Hubert van Eyck poate fi din nou admi­rată, în forma sa originală.

Vulcani de gheață pe plajă

În a doua jumătate a lunii fe­brua­­rie, un angajat al Serviciului Na­ţio­nal de Meteorologie din Sta­tele Uni­te ale Americii, filiala Grand Ra­pids, a descoperit pe plaja Oval, de pe malul estic al Lacului Mi­chigan, mai mulţi „vulcani de ghea­ţă”. A­ceste for­ma­ţiuni, extrem de rare, au bântuit imaginaţia înspăi­mân­tată a oa­menilor vreme de mile­nii, din ca­uza aspec­tului lor „nepă­mân­tesc” şi a şuie­răturilor terifiante pe care le emit. În realitate, conurile albe, cresc „pe mar­ginea lacurilor, acolo unde se for­mea­ză stra­turi de gheaţă, iar apa iz­buc­­neşte la suprafaţă prin cră­pă­turi”, a ex­pli­cat Tom Ni­ziol, contri­butor pe blogul „Weather Un­der­­ground’s Cathe­gory 6”. Apa se fră­mân­tă sub stratul de gheaţă şi acu­mu­lează sufi­cien­tă e­ner­­gie astfel încât să eru­pă, în coloane, la su­pra­faţă. Da­că aerul de dea­supra este sufi­cient de rece, parti­culele de apă ex­pul­zate îngheaţă instan­taneu şi se de­pun pe solul din preajma cră­­pă­tu­rilor, astfel că, în timp, prin acu­mu­lare, ele deter­mină apariţia „vul­ca­nilor de gheaţă”. Ni­ziol averti­zea­ză însă că „aceste for­ma­ţiuni pot să fie foar­te peri­cu­loase, întrucât sunt goale pe dină­un­tru şi cresc peste crăpături în gheaţă, deci nu e o idee bună să te aven­tu­rezi într-o ascen­siune pe ei”. Cu câţi­va ani în urmă, când ast­fel de vul­cani de gheaţă au apărut pe ma­lul Lacului Erie, s-au înre­gis­trat câ­teva ac­cidente dra­ma­tice, cauzate de cu­riozitatea unora dintre ama­torii de aventuri.

Într-o ştire de presă, Matt Benz, me­teorolog la „AccuWeather”, a mai adăugat câteva detalii: „Vulca­nii de gheaţă cresc de obicei în a­pro­pierea lacurilor de mari dimen­siuni, acolo unde temperaturile sub nivelul în­gheţului permit formarea unui strat de gheaţă în lungul malurilor. Si­multan, valurile de sub acesta tre­buie să fie suficient de puternice încât să crape gheaţa şi să împingă apa afară. Din acest motiv, vulcanii de gheaţă apar doar acolo unde vântul formează în mod constant valuri. Este puţin pro­babil ca astfel de vulcani să crească pe malurile lacurilor mici sau me­dii, pentru că acolo suprafaţa în­gheaţă complet, iar stratul de gheaţă este atât de gros, încât apa nu mai are puterea să-l fisureze.”

Casa bântuită de vrăjitoare

Un imobil de mici dimensiuni din Anglia, care a servit drept închisoare încă din perioada Evului Mediu şi până în 1908, a fost transformat cândva, după 1910, într-o căsuţă cochetă, care, în condiţii normale, ar atrage orice iubitor de cottage-uri britanice. Atât doar că despre „The Cage” (Cuşca), aşa cum a fost botezată fosta în­chisoare, se spune că a „adăpostit” multe dintre vră­jitoarele condam­na­te în Essex-ul medieval şi că, inclusiv în prezent, continuă să fie bântuită de su­fletele neliniştite ale multora dintre femeile acu­zate, pe nedrept, de vră­jitorie. Actuala proprietară, Vanessa Mitchell, a cum­părat casa din St. Osyth, fiind fermecată de şarmul ei cu patină de epocă, dar, în 2004, a fugit din ea, îngrozită de apariţia unor „misterioase pete de sânge” şi de atacul fizic al mai multor entităţi, dintre care una s-a mani­fes­tat sub forma „unui ţap cu aspect satanic” – după cum s-a exprimat Mitchell, într-un interviu acordat publicaţiei „The Clacton and Frinton Gazette”. De atunci femeia a scos proprietatea la vânzare de trei ori, dar niciodată nu a reuşit să găsească vreun cumpărător curajos care s-o scape de această posesiune cu trecut tulbure.

Conform „East Anglian Times”, în timpul pro­ce­­selor vrăjitoarelor din St. Osyth, care au fost ju­decate în 1582, 14 femei au fost acuzate de vră­jitorie, trei dintre ele fiind executate. În acea pe­rioadă, aşa-zisele vrăjitoare au fost închise în „The Cage”. Una dintre ele se numea Ursula Kemp şi era, de fapt, o vindecătoare la care apela întreaga co­munitate din zonă, datorită cunoştinţelor ei despre lumea plantelor, care-i permiteau să lecu­iască tot felul de afecţiuni trupeşti. Din păcate, în acea epocă, vindecătoarele şi vracii erau văzuţi ca „înfrăţiţi cu Necuratul”, aşa că erau vânaţi de autorităţile religioase, torturaţi şi, de cele mai multe ori, ucişi în chip barbar. În regiunea Essex, în mod special, „vânătoarea de vrăjitoare” a atins cote nemaiîntâlnite în toată Anglia secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea: din totalul celor 112 vră­jitoare ucise, 82 şi-au dat sufletul în Essex! Aşadar nici Ursula Kemp nu a fost tratată cu îngăduinţă, ea fiind omorâtă prin spânzurare.

În 1921, pe un teren din St. Osyth, unde înce­puseră săpăturile pentru fundaţia unei noi cons­truc­ţii, au fost descoperite două schelete de femei, datând din perioada medievală. Conform unor analize, s-a considerat că era foarte posibil ca unul dintre schelete să fie chiar al Ursulei Kemp. Am­bele schelete prezentau numeroase orificii realizate cu ajutorul piroanelor, dovada concretă a unui „ri­tual” aplicat vrăjitoarelor din Anglia: pentru ca spi­ritele acestora să nu-i bântuie pe cei vii, tru­pu­rile le erau literalmente pironite!

În această primăvară, Vanessa Mitchell a scos din nou la vânzare „The Cage”, dar până acum nu a fost abordată de niciun potenţial cumpărător.

Ghețarul Denman din Antarctica se scufundă în cel mai adânc canion din lume

În ultimii ani, gheaţa din partea de est a An­tarc­­ticii a început să se topească mult mai ra­pid, iar re­zultatele acestui fenomen ar putea să fie ca­tas­trofale. Pentru a evalua situaţia, o echipă de cerce­tători a folosit date furnizate de sateliţi, date pro­venite de la Centrul Aerospaţial German şi de la Agenţia Spaţială Italiană, şi astfel a constatat că, între 1996 şi 2018, gheţarul Denman a pierdut 2,43 de tone metrice de gheaţă – adică de pe flancul său ves­tic au dispărut 5 kilometri de gheaţă! Iar toată aceas­tă masă de gheaţă s-a scufundat în cel mai adânc canion din lume, poreclit „Troaca Denman”, care ar ajunge până la cel puţin 3,5 kilometri sub nivelul mării. După cum se arată într-un articol publicat în „Live Science”, pro­blema cea mai mare este că „Troaca Den­man” e, practic, o „găleată” fără nicio co­mu­nicaţie, „săpată” în scoarţa terestră, or, din cauza încălzirii globale, este probabil că ritmul de topire al gheţarului Denman va continua la acelaşi nivel accelerat. Du­pă cum a explicat Virginia Bracanto, de la „NASA’s Jet Propulsion Laboratory”, conducătoarea echipei de cercetare care a realizat acest nou studiu, publicat pe 23 martie 2020 în jurnalul „Geophysical Research Letters”, asta înseamnă că se va ajunge în situaţia în care toată această masă de apă generată de topirea gheţii va umple până la refuz „Troaca Denman”, după care va determina o „revărsare” colosală, ceea ce va duce la o ridicare a nivelului oceanelor lumii cu cel puţin 1,5 metri! Un nou potop al lui Noe! Bracanto şi colegii ei con­sideră că aceste noi informaţii ar trebui să repre­zinte un semnal de alarmă „extrem de sonor” pen­tru oamenii de ştiinţă care, până acum, considerau că topirea gheţii din estul Antarcticii era o ame­ninţare minimă prin comparaţie cu aceea a topirii gheţarilor Pine Island şi Thwaites.

Foto: Shutterstock – 3

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian