Urmașii pietrarilor daci – MĂGURA

La începutul lui Martie, pe când pandemia părea să fie o poveste de pe altă planetă, inventată de-un om nebun, un grup de re­porteri de la “Formula AS” am plecat, așa cum facem de obicei, în căutarea unor locuri vechi și necunoscute, aflate departe de larma lumii. Nu e prea greu! Totul e să renunți la comoditatea asfal­tului și s-o iei pe drumuri de țară, până ce se înfundă și se transformă în poteci. Lași mașina, o tai prin pădure, te cațeri pe spinări abrupte de dealuri, zbori un pic, dacă este nevoie, până când ceea ce cauți se află în fața ta. De data asta a fost Măgura. Un sat care nu figurează pe nici o hartă a României, ascuns de toate drumurile care leagă Hațegul de Sibiu. Doamne, și ce surpriză! Ce ivire halucinantă, sub soarele subțire de Martie! Așezate ca pe-un platou de filmare, de mâna unui scenograf genial, șuri de piatră albă, înalte cât bisericile medievale, împăr­țeau spa­țiul unor curți uriașe, cu case roșii ca pur­pura împărătească, zidite din cărămidă smălțuită de timp. Dărâ­mate pe jumătate, pe jumătate ră­mase în­tregi, casele din Măgura aveau o nălucire extra­­terestră, nepotrivită cu locul în care se aflau. Cine le ridicase? De ce? Dornici să aflăm răspunsul (se contura clar o temă de reportaj) am pornit la pas pe ulițele pustii, luate în stăpânire de soare, în cău­tarea unor semne de viață, a unor posibili oameni, ascunși în dosul porților uriașe, împreună cu mis­terul satu­lui lor. Ce-am aflat vă dezvăluim în pagi­nile care urmează, scrise înainte ca pandemia să ne facă, și pe noi, prizonieri.

Bunica Lucia

“N-aveți cum să nu găsiți casa bunicii Lucia!”, suntem îndrumați, din “capul satului”, când între­băm de cel mai bătrân om din Măgura. Într-adevăr, n-ai cum să nu găsești gos­podăria bătrânei: o casă, cum altfel decât uria­șă, din cărămidă ro­șie, cu brâu de piatră la temelie, înalt de-un stat de om. Batem la poartă și ni se deschide. Curtea interioară este o bătătura în stilul cel mai pur țără­nesc, plină de găini și de rațe. Alături, poiata din calcar, impunătoare. Ad­mir gospodăria minute în șir. Nana Lucia îmi îngă­duie, zâmbitoare, tăcerea. Merge pe 80 de ani, dar are un chip atât de senin, că pare o copilă cu nă­frămuță. Se întoarce și ea spre casă: “No, așe ce lucru fain or făcut? Soțul și cu socru-meu, Dum­niezo să-i ierte!, or făcut casa asta cu mâinile lor. Ei or adus piatra, cu carul cu boi, ia de ac’lo, de păstă deal, ei or tăiet-o, ia aci, în curte, ei or zâdit-o, cu moltăr, ei or făcut fereștile, tăt, tăt, tăt! Și așe or fost tăți oamenii de pe-aci. Oameni mândri, dar și săritori. Altfel nici nu răzbeau aici, în cuca aias­ta! Când își făcea unu’ casă, apăi mergeau tățî în clacă să-l ajute, când făcea celălalt, veneau restul, și tot așe. Neamuri mândre! În câteva săptămâni, primăvara, cum îi acuma, casa era sus! Țin minte că și la noi o venit în clacă lumea, câteva zile”.

Mai jos de Măgura, au existat cândva sate un­gurești și săsești. Mândri din cale afară, măgurenii și-au pus în cap să ridice un sat, mai arătos decât toate câte s-au pomenit prin părțile Streiului și Călanului, crede bătrâna Lucia. Așa s-a împlinit, din clacă în clacă, din poartă în poartă, în anii inter­belici, o minune de sat. “La început, tăt satul o fost din piatră albă, așa cum or rămas șurile acuma, că-s mai vechi decât casăle, făcute, hăt, de străbunicii noștri. Apoi or aflat oamenii cără­mida și or mai zâdit și cu ea pe lângă piatră… No! Și s-o întâmplat să se nimerească bine, roșiu cu alb…”.

Nevastă, la 15 ani

Copilă fiind, Lucia a prins satul în plinătatea vieții lui. În căsoaiele vechi, încăpeau câte trei generații, poiețile din piatră albă, înalte și “luuungi”, mai arătoase ca palatele grofilor unguri, gemeau de vite, staulele erau pline de oi, prin ogrăzi n-aveai loc să calci de-atâtea oră­tănii! “Trei case mai jos am cres­cut, ia ac’lo, în groapa ceea!”, îmi arată Lucia. Privește în jos, spre sat, cu nostalgie, ca spre propria-i tine­rețe. Își strânge nodul bati­cului, apoi se pornește, liniștită, la vorbă…

Copilăria Luciei a fost grea. Or­fană de mamă la un an, în plin război, crescută de o mătușă, Lu­cia a cunos­cut greul vieții de tâ­nără. Avea 15 ani când s-a măritat cu un băiat harnic și serios, din vecini, să se știe la casa ei și să nu mai fie greutate la casa mătușii. Dar bucuria primilor ani, când “tătă zâua ne jucam și tătie nărozâile le făceam!”, i-a lăsat până azi o strălucire aparte în ochi. Când vorbește despre acei ani, zici că lumina zilei răsare din pri­virile ei. Lucia nu mai are vârstă, ci bu­curie. “Tare fain era mai ales iarna, de Crăciun, de Sân­tioane… Băieții ăi mari umblau cu co­linda, răsuna satul! Și, la fiecare casă, c-așe era obiceiul, pri­meau colaci, «pe­ceți» de porc și dă­ra­be de cârnaț. Ș-apăi, dup-aia, a tria zi de Crăciun, când era gata colindul, băieții se strângeau la o curte, puneau laolal­tă colacii, frigeau tătă carnea și făceau o dragă de tocană! Ș-apăi chemau și fe­tele, la «Împărțala co­lacilor». Apăi ce mai jocuri, ce mai horeee!!! Așe tare îmi plăcea la «Împărțala colacilor», că și fe­meie măritată mă mai duceam. Pe atunci, bu­curie mai mare nici nu aveam păstă an!”.

Blestematul de colectiv

– Erau bogați oamenii din sat, nană Lucia, de aveau așa case mari?

– Nu erau bogați, erau harnici! După război, fiecare avea pământul lui, hectare întregi, dar când lucri pântru tine, apăi lucri cu drag, că știi pentru ce tragi! Era de lucru, nu așe, și la pădure, și la plug, și la sapă, aveam fânațe, aveam holde, am avut odată 11 capete de vaci! Și cai, și boi… Da’ era satu plin de oameni pe-atunci. Era găzdușag mare în Măgura! Până ce-o venit Colectivu, mânca-l-ar moartea, că ne-o șters de pe fața lumii. Vai, Doam­ne, că rău o fost. Ni s-o șters viața de parcă nici n-am fi trăit până atunci. (Lucia reazemă poarta, în timp ce privește cum nepotul ei, Laurențiu, bărbat la 30 de ani, dă cu sapa în grădina întinsă până la ulița dinsus. Îi crește inima privindu-l! Hărnicia bă­trânilor merge, “pe neam”, până la tinerii de azi…)

– De la 15 ani dă la coasă, de când s-o prăpădit bărbatu-meu! În el mi-i baza acuma, la bătrânețe. Am ajuns doamnă mare. Numai prin gredinuța din fața casei ce mai dau cu sapa, primăvara. Io mai mult sângură am fost pe-aci, cu găzdușagul, că bărbatul era în servici, ș-apăi când venea acasă era deja noapte… Da “serviciul” meu o fost și mai greu. Numai cu blestematul de CAP am avut într-un an de lucrat două hectare de pământ! No, apăi trebuia cules, trebuia băgat în saci, trebuia dus… Io, sângură! Mi-o fost greu, da’ m-am descurcat, că mi-o dat Dumnezo sănătate! Ce m-o mai ajutat nepotul… L-am luat păstă tot cu mine, că tare drag i-o fost aici, la țară, că el era la școală, la Călan. Avea un baticuț de-al meu și, când i se făcea dor de mine, îl lua și-l pupa! Ș-apăi numa’ ce-l vedeam venind păstă deal, pe jos, de la Călan, aci, la mine! No, și-acuma s-o întors acasă, în sat, de tot.

Nu s-a lăsat nici o clipă Lucia. Lucra în gospo­dărie, apoi fuga la piață! Făcea smântână dulce și groasă, și mergea cu ea, ba la târg, la Simeria, ba în piață, la Orăștie. Când n-a mai putut dovedi greuta­tea drumului, și-a luat cai. “Într-un timp, a­veam o iapă. Apăi nu­mai nu vorbea, așa bine m-am înțăles cu ea! O puneam la că­ruță și mergeam cu ză­mătișă la Orașul Nou, la Călan. Era bă­­taie pe ea. Pe vre­mea aia, se mânca pe cartelă”.

Satul cu bătrâni

Părăsirea Măgurei a început odată cu CAP-ul. Prin ’65, oa­menilor le-au fost luate pământurile – 7 hectare i-au luat nu­mai familiei Luciei! – le-a luat boii, le-a luat caii, le-a luat tot. Ră­mași fără pământ, și-au căutat de lucru prin fabricile și uzi­ne­le din zonă, la Călan, la Orăștie, la Simeria. Cum drumul până în sat era numai gropi și coclauri, naveta era mai grea cu an ce tre­cea. Și-atunci, lumea a aban­donat satul și s-a mutat la oraș, și ca să aibă copiii un viitor, că-n sat se făceau doar patru clase. Unii s-au apucat să-și dărâme acareturile din Măgura și să-și construiască case la oraș, cu piatra cea fru­moasă și albă din sat. În urmă au mai rămas doar bătrânii. Atunci, prin anii ’70, au început decăderea și pustiirea caselor, care au murit încet-încet.

Opt dintr-o sută

Ioan Dumitru își amintește anii aceia, cu mintea limpede a omului venit din alte părți. “În ’77, când am venit s-o cer pe ne­vas­tă-mea de la părinți, încă mai era cât de cât populat satul. Trei familii acolo, o casă dincolo, unde-i acum dărâmătura aia… Apoi, dintre bătrâni au murit tot mai mulți, pe cei singuri i-au luat co­piii la oraș, să le aibă de grijă. Dar dezastrul a venit după Revoluție! Din cele aproape 100 de case, dacă mai rămăse­seră vreo opt în total, lo­cuite doar de bătrâni. Lăsate de izbeliște, cât erau ele de trainice și frumoase, au început să se surpe. Măgura devenise un sat-fantomă în care ți-era și frică să te întorci”.

Un semn de la Dumnezeu

Drumul care ajunge la Măgura e în pantă. Și atât de mâlos, că de-abia răzbeau tractoarele ceapeului să îl urce. “Parcă ai fi mers, după ploaie, prin mijlocul arăturii”, povestesc oamenii. Dar în urmă cu 10 ani, drumul s-a asfaltat, și oamenii au văzut în asta un semn de la Dumnezeu. Imediat, Măgura a început să prindă viață. Cei plecați la oraș de tineri au simțit imboldul să se întoarcă în sat la pensie. “Au venit în vechile case bătrânești, le-au mai modernizat, și-au creat condiții bune, de viață. Casa noastră era la roșu când m-am mutat. Mi-am făcut o grădină aici, pe terenul din jur, mi-am pus legume, am și un pic de livadă. Asta era în 2004. După doi ani, a venit și soția, că ieșise la pensie. Acum avem trei vaci, avem oi, păsări, porci, cât ne trebuie pentru noi și pen­tru cei din fami­lie”. Ioan și soția lui au o gos­po­dă­rie în toată pu­terea cuvân­tului, iar ve­chea ca­să stră­lucește a nou.

Ioan Dumitru e și crâs­nicul bisericii satu­lui, și crede că revenirea oa­me­nilor în Măgura e semn de la Dumnezeu. Urcăm împreună lespe­zile de pia­tră, frumos fasonată, vechi de pe vremea stră­bunilor, care duc spre biserica din vârful dealu­lui. Ține neapărat să o văd! De aici, de sus, Măgura se arată în toată splen­doarea, cu casele vechi răsă­rind semeț, ca niște donjoane, dintre pâl­curi de copaci înfloriți. “Tot mai mulți trag spre sat. Cei care încă nu-s de vârsta pensiei, vin peste vară și stau câteva săptămâni. Dar avem și câțiva tineri care s-au stabilit în sat și s-au apucat de afaceri. Cresc animale și vând pro­dusele în piață. Cred că în câțiva ani, satul se va popula și mai mult. Asta și datorită Mânăstirii Măgura, aflată în apropiere. Fostul nostru părinte a ridicat o biserică în vârful dealului acum câțiva ani, și în jurul ei s-a format o mânăstire de maici. De cum au venit, am simțit puterea rugăciunilor deasupra locului. Parcă toate s-au schimbat în bine. De atunci ni s-a făcut și dru­mul în sat… Vara e plin de pelerini. Îndemnați de maici, oamenii se abat din drum și descoperă uimiți satul. Pe lângă frumusețea naturii, aici, la noi, e și o zonă foarte retrasă, cu aer curat. Cine nu și-ar dori să trăiască aici?!”.

Dezlegarea misterului

Mă despart de Ioan Dumitru, încărcat cu opti­mismul lui. O iau în sus, de-a lungul uliței princi­pale, dornic să dezleg misterul caselor voievodale din sat. Merg ce merg, admi­rând vestigiile de piatră albă, până ce văd o femeie care pli­vește niște stra­turi, la drum. E însoțită de-o curcă molâie și băgăcioasă. Dau binețe și intru în vorbă. O chea­mă Elena Flo­rea și a plecat și ea, odată cu școala, din sat, dar a știut că se va reîntoarce. “În 2007, m-am întors de tot. Ve­neam și înainte acasă, în fiecare sfârșit de săptămână. Satul ăsta e inima mea. Cum să-l las? Aveam aici casa, grădinuța, de care mă îngrijeam!”, îmi spune femeia, încercând apoi să-i ex­plice și curcii lipite de picioa­rele ei, că a venit în vizită un domn jurnalist de la București. Curca se ascun­de, ca un prunc, după fusta fe­meii, de unde as­cultă atentă po­veștile. “A rămas singura dintre curci, biata. Plânge, dacă găi­nile nu o bagă în seamă ori dacă n-am vreme de ea”, spune femeia, și își mân­gâie tovarășa de singură­tate. Elena a rămas văduvă de câțiva ani. Își mai stinge urâtul urcând, dumi­ni­cile, cu o vecină, la Mânăstirea Măgura. Îmi spu­ne și ea că sim­te puterea ru­găciunilor care se fac acolo și plânge când glasul clopotului coboară până în sat…

Îi pun și ei întrebarea la care vreau să aflu răspuns: cum se explică frumusețea și măreția caselor ridicate în sat? Din câte aflasem, măgurenii n-au fost oameni bogați, ce să-i fi împins către măreție? Elena mă invită înăuntru, să îmi arate niște fotografii. “Casa noastră-i de pe la 1900. Când s-o născut tata, în 1920, ea era deja ri­dicată. Era exact în perioada Marii Uniri. Atunci o fost mare fierbere în Ardeal. Eu cred că entuzias­mul de atunci i-a făcut pe țăranii ardeleni să arate că sunt mai presus de foștii stăpâni, care i-au tratat ca pe slugi. S-au pus pe muncit și mai tare și și-au ridicat casele as­tea fă­loase, cum nu mai există nicăieri în zona asta a Ardealului”.

Elena deschide niște cutii vechi, doldora de po­ze. Erau oameni fru­moși mă­gurenii. Sunt mân­dri, în costumele lor populare, cu pieptare înflorite, oa­meni cu privire limpede și trăsături aspre, și cu o cău­­tătură cutezătoare, în care li se poate citi nu doar firea, ci și viața. Uni­rea cu țara i-a făcut stăpâni pe viața lor.

Barajele dacilor

– Doamnă Elena, de unde luau oamenii piatra asta albă, atât de frumoasă, pentru casele lor?

Doamna Elena stă pe gânduri, cumpănindu-și bine amintirile.

– Se zice că o fost mare aici, la noi. Coasta de acolo, de peste dâmb, e plină de melci ascunși în pământ. Un pic scarmeni și dai de scoici. Pe-aici, prin sat, lumea nu mai știe, dar mie, profesoara de istorie de la Orăștie așa mi-o zis, că aici o fost apă, până încoace, de puteai merge cu pluta. Dacii or făcut baraje pe Mureș. Și-or dus cu plu­ta, de la noi din pă­dure, piatra asta faină și albă pentru cetățile lor. Ia, de aici, de la noi, din cariera de peste deal! Casele din sat și șurile vechi, toate or fost făcute din piatră, de jos până sus, ca ce­tățile dacilor…

Plec din ograda Ele­nei cu inima plină de bucurie. Pe lângă dez­le­garea “istorică” a mis­terului caselor, m-am îmbogățit și cu o nouă temă de reportaj: de unde și-au luat dacii piatra, pentru strașnicele lor cetăți. Elena mă conduce până la drum, însoțită de curca cea băgăcioasă și bleagă. Are moțul căzut pe o parte, plictisită de cât de mult pot vorbi oamenii… La plecare, gazda îmi dă un pumn de melci culeși de ea, chiar în dimineața aceea, din cariera de piatră a ve­chilor daci. Țin în palmă semne venite din altă lume.

Carele cu piatră albă

Nicolae Stanciu, părintele din Dâncu Mare, fos­tul paroh din Măgura, cel care a ridicat biserica mânăs­tirii din deal, a auzit și el, copil fiind, povestea carierei de piatră a dacilor. “Oamenii de aici nu mai știu, dar strămoșii lor au fost pietrarii daci care au lucrat aici, în carieră. Până mai încoace, din ce-am mai aflat, oamenii din sat or trăit din prelucrarea pietrei. De-aia erau ei așa de buni meșteri, de-au știut să-și facă singuri acele case minunate pe care le-ați admirat și dumneavoastră. Și nu atât casele, cât poiețile (șurile n.n.), care erau mai mari decât casele, pentru că oamenii creșteau multe animale pe atunci! Și casele din Măgura, și poiețile, sunt fă­cute din aceeași piatră cu care dacii și-au ridicat ce­tă­țile din Munții Orăștiei, iar, mai târziu, romanii au construit frumoasa capitală de la Sarmizegetusa Regia!”.

E seară deja, apusul se lasă, roșietic, peste Mă­gura. Înainte de a pleca, mai intru odată într-o curte veche și părăsită, mă reazem de o poiată și ating cu mâna piatra albă, dăltuită în urmă cu secole. Parcă-i văd pe oamenii cei frumoși din fotografiile doam­nei Elena pornind la drum, cu carele cu boi umplute cu piatră albă. Jos, în vale, se aude larma satului ce se pregătește de clacă. Se ridică o casă nouă. În Măgura, viața o ia de la început.

*

Am urmărit povestea Măgurii mai multe zile, cu încrederea că e “subiect”. Și chiar era! Dar acum, când scriu reportajul, închis de zile întregi între pereții camerei de acasă, povestea Măgurii îmi pare mai mult decât un subiect generos: un vis de libertate și bucuria de-a exista. În zilele acelea însorite, grijile păreau atât de departe de noi, și totul în jur respira bucuria reportajului, bucuria primăverii, bucuria vieții…