Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

OLIMPIA MELINTE: “Trăiesc într-o bulă de fericire”

Un “compromis” devenit triumf

– Ești actriță de cinema, cu statut național și internațional, ai la activ nominalizări și distincții onorante, dar, cu toate acestea, vizibilitatea ta profesională n-a fost niciodată mai mare ca acum, când inter­pre­tezi rolul principal feminin din se­rialul “Vlad”, de la PRO TV. Asta n-a fost pentru tine o “scădere” în grad?

Fotogenie într-un lan de grâu

– Iniţial, când regizorul Jesús del Cerro m-a abordat şi mi-a pro­pus rolul Elizei, l-am refuzat. Cu diplomaţie şi politeţe, dar l-am re­fuzat. În mintea mea credeam că va fi o telenovelă. La noi, în general, genul ăsta de proiect, chiar dacă la primele episoade pare puţin mai răsărit, după aceea se transformă într-o te­lenovelă banală. Or, mie mi-era foarte teamă de asta, să nu rămân în zona asta, a actriţei de tele­novelă care face o muncă destul de liniară, care mie, personal, pur şi simplu nu mi se potriveşte. Mie îmi place să muncesc mai elaborat şi să dedic mult mai mult timp meseriei. Or, filmând câte un episod întreg pe zi, nu poţi să procedezi aşa. Totuşi, în ciuda refuzului meu, Jesús a insistat: mi-a trimis mai multe filme care aveau stilul şi atmosfera pe care le viza el, mi-a explicat în detaliu cum îşi dorea să arate serialul, mi-a spus că echipa va fi foarte bună, că el vrea să aducă actori care au făcut doar cinema până acum, că director de imagine va fi Adrian Silişteanu, deci un talent indu­bitabil şi un profesionist… În plus, eu ştiam ce a mai lucrat Jesús şi aveam încredere în el, ca regizor. Aşa că, până la urmă, după îndelungi discuţii, am căpătat încredere în proiect, am zis “da” şi am urcat în barca asta, cu ei – şi bine am făcut, căci toţi cei din echipa de la “Vlad” am devenit, cu-adevărat, o familie, iar ăsta e un lucru rar şi foarte valoros! Iar produsul muncii noastre, serialul, e chiar aşa cum l-a închi­puit Jesús, nu aşa cum mă temusem eu. De-altfel, cred sincer că Jesús e un vizionar şi că unul dintre punctele lui forte este că ştie să aleagă foarte bine oamenii – aşa cum foarte bine ştiu să aleagă oamenii şi cei din Pro TV, fiindcă, până la urmă, ei au dat OK-ul final pentru fiecare actor în parte.

– Între timp ați ajuns deja la sezonul 3. Cum îţi mai simţi personajul? În ce relaţie mai eşti cu Eliza? Îţi place evoluţia ei?

– Îmi place foarte mult. La început, în primul sezon, când ea s-a arătat ca fiind exclusiv o fe­meie dură şi rece, care tăia şi spânzura fără să cli­peas­că, primeam de la telespectatori numai mesaje de genul “Te urăsc! Sper să mori! Eşti o trădă­toare!”. Oamenii trăiau la cote maxime serialul şi se manifestau cu toată sinceritatea. Colegii chiar mă întrebau: “Nu ţi-e frică?”, “Eşti ok?”… Dar eu nu eram doar relaxată, ci şi foarte mul­ţumită, căci reacţiile oamenilor îmi confirmau că-mi făcusem treaba bine. Mesajele lor le luam ca pe nişte complimente. (râde) Apoi, începând din sezonul doi şi continuând în se­zo­nul trei, scenariştii (Anghel Damian, Lia Bugnar şi Radu Iacoban) au îmbogăţit-o pe Eliza, au umanizat-o, i-au permis să-și arate și latura sensibilă a per­sonalității. Nu mai e doar femeia de afaceri, gata să dărâme munţii ca să obţină ce-şi doreşte. Or, asta îmi place foarte mult la ea.

– S-au schimbat și reacţiile telespectatorilor?

– La 180 de grade! Acum nu mai primesc decât mesaje pozitive: “Sper să rămâi cu Vlad!”, “Sper ca Matei să rămână cu tine!”, “Te iubesc!”… Ra­por­tul publicului cu personajul meu s-a schimbat complet. Plus că şi eu îmi doream această pro­vocare: deja, după primul sezon, îmi înţelesesem per­sonajul şi vo­iam ca în con­tinuare să fac mai mult şi altfel, îmi doream ca Eli­za să capete mai mul­te faţete. Mai multe faţete înseamnă mai mult de jucat, nu ca timp, ci ca meş­teşug – iar dacă eu am mult de jucat, sunt fericită!

– Olimpia, nu ţi se pare to­tuși injust că, în ciuda portofo­liului tău profesional de excep­ţie din zona filmului, şi nu nu­mai, în România ți-ai dobândit marea notorietate abia cu “Vlad”? Ești o adevărată ve­detă de cinema, cunoscută în țară și în străinătate prin filmele de cla­să în care ai jucat, prin no­mi­nalizările şi premiile prestigi­oa­se pe care le-ai câștigat.

În rolul Elizei din „Vlad”

– Sigur că mi se pare injust! Şi aşa li se întâmplă, cred, tuturor colegilor mei, care până acum au făcut mult teatru sau mult film, dar până la urmă ajung să fie cunoscuţi făcând un se­rial, la un post ce­lebru de televiziune. E clar că la noi există o pro­blemă legată de ci­ne­ma: oamenii nu merg la cinema, ci preferă să stea acasă, să se uite la seriale, fie pe Pro TV, fie pe Netflix. Pe de altă parte, în România nu mai sunt săli de ci­ne­ma, iar cele puține care există nu sunt bine dotate; filmele de la mall-uri sunt, în ge­neral, filme de văzut cu familia, adică de ani­maţie sau cu super-eroi. Apoi la cinema, la fil­me româneşti merg foar­te puțini oameni, chiar dacă sunt comedii – cum au fost, de pildă, cele două filme “Selfie”, în care am jucat eu. Ambele au avut un succes foarte mare la public, dar “foarte mare” pentru România, aşa că noi, cei din distribuţie, n-am atins nici pe departe celebritatea pe care, poate, o meritam. Şi din motivul ăsta mi-am făcut de curând un blog: am pus acolo tot ce am realizat în profesie, gândin­du-mă că poate aşa cititorii îşi vor da seama că “Uite, fata asta a făcut şi filmul ăsta, şi filmul ăsta… Hai să le căutăm, să le vedem şi noi!” – pentru că au po­sibilitatea să găsească multe dintre filme pe Net­flix. Şi, cu ocazia asta, poate că mai mulţi oa­meni vor descoperi şi filmul românesc… Sincer, de “Pre­miile Gopo” nu cred că ştiu nici 15% dintre ro­mâni, ceea ce e foarte trist! Da’ cred că ţine şi de noi să-i educăm pe oameni. Fiindcă eu cred că problema asta e una, în primul rând, de educaţie.

– Oare teatrul e într-o situație mai bună?

– La spectacolele bune, sălile sunt pline, însă, cu toate astea, şi publicul de teatru, ca şi cel de ci­nema, e destul de restrâns, raportat la întreaga popu­laţie. Uite, “Trei surori” sau “Pădurea spân­zu­raţilor”, spectacolele lui Radu Afrim, se joacă în permanenţă cu casa închisă…

– Aşa cum se juca, până la declanşarea pan­demiei, şi “Viaţa x 3”, spectacolul de la Teatrul de Comedie, la încheierea căruia, de fiecare dată, tu şi colegii tăi de scenă smulgeaţi ropote de aplauze.

– Da, după ce a ieşit “Vlad”, “Viaţa x 3” a ajuns să se joace tot timpul cu casa închisă. Oa­me­nii veneau s-o vadă pe Eliza, deşi spectacolul era la fel de bun ca înainte de apariţia pe piaţă a se­ria­lu­lui.

– O situaţie care totuşi ar trebui să te bucure…

– Mă bucură, într-adevăr: sper că, dacă oamenii mă vor vedea pe mine, cea care o interpretez pe Eli­za, pe scenă sau într-un alt film, atunci poate că vor merge să mă vadă şi-n următorul spectacol de teatru sau în următorul film. Pentru că omul tinde să se ataşeze de un anume personaj şi să-l urmeze. Mă gândesc că tendinţa asta, de a-l urmări pe ac­torul care le-a plăcut când a jucat un anume per­sonaj, îi va determina pe mulţi să spună, de exem­plu, “Hai s-o vedem pe Olimpia şi în spectacolul X sau în filmul Y!” şi-n felul ăsta mai mulţi oameni vor veni mai aproape şi de teatrul, şi de filmul ro­mânesc.

– E bine că alegi să vezi partea plină a paha­rului…

– Da, asta ţine de felul meu de-a fi – care e foar­te diferit de cel al Elizei. (râde) Sunt un om cu o struc­tură optimistă, senină, care mereu alege să vadă viitorul în culori luminoase, nu întunecate. De alt­fel, eu cred că omul atrage exact ceea ce se po­tri­veşte cu tabloul lui interior: cu cât vezi viaţa mai în negru, cu atât ţi se întâmplă lucruri mai negre, cu cât vezi viaţa mai luminoasă, cu atât ţi se întâmplă lucruri mai luminoase.

“Cred că am structură de tocilar”

În 2017, cu premiul Gopo, pentru filmul „Selfie your movie”

– Într-un interviu trecut, afirmai că noto­rietatea nu îți spune nimic. Totuși, mai ales visul celebrității este motivul care-i determină pe mulţi tineri să aleagă calea actoriei. Pe tine ce te-a atras spre actorie?

– În mintea mea, profesia asta n-are nicio legătură cu notorietatea. Ba dimpotrivă! Uite, îţi fac o confidenţă: după ce a apărut “Vlad” şi lumea a început să mă recunoască peste tot, o perioadă destul de lungă am avut o stare anxioasă, mi-a fost foarte greu să accept că viaţa personală mi-a fost invadată într-o asemenea măsură! Sigur, în timp, m-am obişnuit şi cu gândul ăsta, şi cu starea de fapt, dar, într-o primă fază, mi-a fost foarte greu. Deci, în mod clar, nu pentru asta am ales eu să fac actorie. La mine, factorul determinant a fost altul: sunt un om care se plictiseşte destul de repede şi are nevoie să fie tot timpul provocat şi să înveţe mereu. Mie îmi place enorm să învăţ – cred că am structură de tocilar! (râde) Şi – slavă Domnului! – din clipa în care am început să primesc proiecte, toate, dar absolut toate, au reprezentat o provocare şi m-au obligat să învăţ tot felul de lucruri noi: ori a trebuit să mă îngraş, ori a trebui să învăţ scrimă, ori a trebuit să învăţ să călăresc… De pildă, pentru rolul din “Canibal”, filmul regizorului spaniol Manuel Martin Cuenca, acel rol pentru ca­re am fost nominalizată, în 2014, la Premiile Goya, am învăţat să fac masaj la nivel profesionist. În actorie, asta faci: înveţi. Meseria asta te provoacă să înveţi foarte multe, să operezi schimbări ma­jore, inclusiv în tine, ca om, şi-ţi oferă o mare varietate. Asta a fost ceea ce m-a motivat pe mine s-o aleg.

În banca a patra, liceul din Iași

La filmările pentru serialul „Vlad”

– Când ți-ai dat seama că de asta te atrage actoria?             

– În anii de liceu de la Iași, de la Colegiul Na­ţional de Artă “Octav Băncilă”, unde am avut nişte dascăli extraordinari. În special domnul Nicolae Ionescu, actor şi regizor din Iaşi, pe care l-am avut profesor în liceu, ţinea enorm să învăţăm: ne punea să memorăm sute de poezii, să citim foarte mult, dincolo de programa obligatorie, ne provoca la nişte discuţii minunate despre ceea ce citisem, insista să vedem cât mai multe piese de teatru şi filme… Mulţi dintre colegii mei au cedat încă de prin clasa a X-a, li s-a părut că presiunea era prea mare şi s-au mutat la alte licee, eu, în schimb, am în­florit, am înțeles că actoria nu e doar visul copi­lăriei, ci înseamnă ceva mult mai profund şi mai frumos decât îmi în­chipuisem eu. Şi în copilărie fusesem foarte curioa­să, citisem toată biblioteca din casă, după care tre­cusem la biblioteca şcolii (râde). Deci, elementele astea, curiozitatea, dorinţa de a descoperi şi de a în­văţa, le avusesem în mine din­totdeauna, dar atunci, în liceu, înţelegând ce în­seamnă actoria, le-am găsit şi un scop, mai presus de acumularea de cunoaştere pentru plăcerea mea.

– După ce-ai absolvit liceul, ai ales să faci fa­cultatea în Iaşi, în loc să vii la UNATC, în Bucu­reşti, unde miza era mai mare. Nu te-ai temut că s-ar putea să eşuezi, să nu-ţi împlineşti visurile cele mari?

– Aici îţi mai fac o confidenţă: eu am vrut să fac UNATC-ul, dar am picat! În anul în care am ter­minat liceul, am dat admitere mai întâi la Iaşi, unde am intrat, prima la fete, am obţinut chiar şi bursă şi am fost repartizată la clasa domnului Emil Coşeru, care mă ştia încă din liceu şi mă preţuia foarte tare. Dar eu aveam în minte ideea că trebuia neapărat să merg la Bucureşti, la UNATC. Într-o zi, ţin minte că m-am întâlnit cu Emil Coşeru în faţa Naţionalului din Iaşi, iar el a insistat foarte mult să nu plec la Bucureşti, mi-a spus că va avea o clasă excelentă şi că vom face lucruri minunate împreună. Dar eu o ţineam pe-a mea! Îmi doream să-mi lărgesc orizontul. De altfel, cu toţii, familia mea, colegii, Coşeru, toată lumea era convinsă că aveam să intru la UNATC fără probleme. Ai mei îmi făceau deja bagajele, eu îmi pregăteam deja spaţiul în care aveam să mă mut… Dar, când colo, am picat! Ceea ce m-a destabilizat groaznic! Du­rerea a fost teribilă! Am zis că, dacă n-am intrat la Bucureşti, înseamnă că nu sunt suficient de bună, ca actriţă, şi-atunci ce rost ar mai avea să continui? Am hotărât să mă pregătesc şi, în anul următor, să dau la Medicină. Dar profesorii de actorie din Iași nu m-au lăsat să renunţ. Aşa că am început cursu­rile acolo şi, în primul an, cu toţii, şi Coşeru, şi cei­lalţi, m-au muncit atât de mult şi au scos din mine aşa de multe lucruri frumoase şi mi-au arătat atât de multă încredere, încât au reuşit să-mi re­cons­truiască aripile şi, la sfârşitul anului, am zis “Da, continui pe drumul ăsta!”.

– Cât de mult mai face parte azi din viaţa ta Iaşiul?

Sasha şi Olimpia – clipe de tandreţe

– Cred că am îmbătrânit (râde) fiindcă, de ceva timp, când mă întorc la Iași, totul mi se pare că e mult mai mic decât înainte. Dar chiar şi aşa, Iaşiul con­tinuă să-mi fie foarte drag. Şi, pe lângă faptul că 90% din familia mea e acolo – mama, fratele, ne­poţii, unchii, mătuşile, verişoara… –, el e chiar şi azi foarte prezent în viaţa mea. Există o părticică din sufletul meu care tânjeşte după oraşul ăla tihnit şi frumos. Căruia, de altfel, cred că îi şi datorez foar­te mult – şi Moldovei, în general. Oamenii de acolo sunt foarte paşnici, foarte calzi, foarte blânzi, foar­te prietenoşi şi mereu puşi pe glume. Or, cres­când în acest mediu, el m-a modelat. Cred că mare parte din ceea ce sunt azi şi optimismul care mă ca­rac­terizează au legătură şi cu Iaşiul, şi cu Moldova.

– Tot în Iași ți-ai aflat și fericirea personală. Te-ai căsătorit la 22 de ani, cu Constantin, prie­tenul tău din liceu, iar familia voastră, în care, în urmă cu cinci ani, a apărut şi-un copil, e solidă şi senină – o raritate, în general, dar cu atât mai mult în lumea artistică. Faptul că și soţul tău este tot moldovean crezi că a contat în a vă clădi acest mariaj trainic?

– Probabil că da. Dar, la noi, cred că a fost un fel de regăsire, în celălalt, a lucrurilor de care fie­ca­re avea nevoie. Dacă eu aveam nevoie de sta­bi­litate şi de un om care să fie alături de mine în orice situaţie, Constantin, care e un om mai introvertit,  avea nevoie de o persoană expansivă, optimistă şi plină de viaţă. Deci, în clipa în care ne-am întâlnit, puzzle-ul vieţii fiecăruia dintre noi s-a completat perfect. Pentru mine, apariţia lui Cos a însemnat genul de întâlnire care se întâmplă o dată în viaţă şi pe care, dacă o ratezi, s-ar putea ca mai târziu s-o regreţi profund: iar eu n-am vrut să regret! Ne-am cu­­noscut în clasa a IX-a, am devenit iubiţi în clasa a XII-a şi de-atunci am crescut împreună, ceea ce cred că e foarte important. Ne ştim unul altuia ne­cesităţile şi dorinţele, ştim când să ne oprim, în anumite situaţii, ştim când să  ascultăm şi când să vorbim… Ne-am găsit un echilibru al nostru. Iar Cons­tantin a fost tot tim­pul şi e şi acum ancora mea. Ni­ciodată n-a existat vreun moment complicat sau frumos, pentru mine, şi el să nu fie în preajmă. Cred că viaţa mea ar fi fost foarte tristă şi mult mai puţin reuşită, dacă nu l-aş fi cunoscut. Am avut mereu pe ci­neva lângă mine care m-a susţinut, care m-a sfătuit… Plus că liniştea pe care o am acasă e foarte, foarte im­por­tan­tă. Mai ales de când a apărut şi co­pilul, ea e esenţială. E impor­tant in­clusiv faptul că ştiu că, atunci când trebuie să plec la filmări, nopţi, zile și săptămâni, Sasha e în siguranţă şi e fericit, împreună cu tatăl lui. Asta mi-a dat aripi să fac o mulţime de lucruri!

Trei oameni fericiți

– Dar izolării, cauzată de pan­de­mia de COVID 19, cum îi faceţi faţă?

– Sigur că ne doare tot ce vedem şi ce auzim, suferim din cauza tragediilor care se petrec în toată lu­mea, însă noi trei… aproape că mă simt jenată să spun… suntem foarte fericiţi. Ne e foarte bine îm­preu­nă, nu ne plictisim nicio secundă, mereu găsim ceva plăcut de făcut, Sasha e extaziat că mama şi tata stau numai şi numai cu el… Pentru noi, izolarea asta acasă înseamnă o pauză de care aveam foarte mul­tă nevoie, după mai mulţi ani de ne-pauză. În ul­ti­mii doi ani, nici vacanţă, în adevăratul sens al cu­vântului, nu am avut, ci ne-am bucurat doar de nişte zile furate, ici-colo, din programul care a fost foarte aglomerat. În concluzie, noi trei trăim în bula noastră de fericire. Suntem foarte bine.             

– Închei întrebându-te ce se întâmplă cu pre­mie­rele pe care trebuia să le ai anul ăsta?

– Toate cele trei proiecte – filmul “Căutătorul de vânt”, în regia lui Mihai Sofronea, filmul “Pro­iec­te din trecut”, în regia lui Andrei Zincă, şi spec­ta­colul “Platonov”, în regia lui Liviu Lucaci – sunt gata, sunt pregătite pentru premiere, dar deocam­dată nu ştiu când vor ajunge la public. Sigur, eu sper cât mai curând. Aşa cum sper că tot cât mai cu­rând voi putea să urc din nou pe scena Teatrului de Comedie, cu “Viaţa x 3”, şi că voi auzi din nou “Motor! Acţiune!” la filmările pentru “Vlad”.

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian