Vacanță în ograda mare: O preumblare prin Blaj

– Oraș plin de istorie și povești, Blajul impresionează și azi, prin fru­musețea clădirilor vechi, restaurate occidental, prin parcurile lui ne­sfâr­șite, umbrite de arbori seculari. Luați-vă câteva zile libere și vizitați Blajul! Veți avea surpriza unor locuri superbe, o incursiune în istoria Tran­silvaniei și a României, cum puține orașe vă dau prilejul să o faceți! –

„E aici Eminescu!”

Pentru mine, Blajul este orașul lui Eminescu. Știam că aici voi merge pe străzile pe care el a mers, voi privi casele pe care el le-a privit și voi sta în piața mare în care el a ză­bovit. În urmă cu 154 de ani, pe străzile Blajului, ti­nerii învățăcei din oraș au strigat: „E aici Eminescu! E aici Emi­nescu!”, anun­țând lumii vestea cea mare, că poetul era în oraș, marele poet a cărui faimă era strigată pe străzi, deși el era doar un adolescent. Așa că m-am apropiat de orașul de pe Târ­nave cu mare emoție, și pelerinajul meu nu putea începe altundeva decât… la teiul lui Eminescu, sus, pe dealul numit Hula Blajului. De-aici se vede întregul oraș, furnicarul oame­nilor îți este la picioare. Aici, la umbra teiului ce încă există și astăzi, Eminescu a exclamat: „Te salut din inimă, Mică Romă! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai aju­tat s-o pot ve­dea!”. Atunci, în 1866, Bla­jul era capi­tală intelectuală a Ro­mâniei, orașul cu prima școală româ­nească din Ardeal și centrul de foc al patriotis­mului. Pentru asta plecase Emi­nescu la doar 16 ani, pe jos, spre Blaj. „…îmi făcui legătu­rica, o pusei în vârful băţului şi-o luai la picior pe drumul cel mare, împărătesc. Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui… eu îmi pusesem pălă­ria în vârful capului astfel încât frun­tea rămânea liberă şi goală şi fluieram alene un cântec monoton, şi numai lucii şi mari picături de su­doare îmi curgeau pe frunte, dea­supra obrazu­lui”, scria poetul. În cele din urmă ajun­ge la Blaj, mer­gând pe jos sau cu căruța, dor­mind la marginea lanurilor de grâu sau unde găsea un adăpost. Și pri­ma privire asupra orașului o are chiar de sub acest tei, sub care stau și eu acum. E o liniște ca de bise­rică în jurul acestui arbore maies­tuos. O liniște ce îți intră în suflet, îți în­moaie inima și te duce în acele tim­puri în care tânărul poet a privit feri­cit către orașul întins la picioa­rele lui, orașul speranțelor sale și ale tutu­ror românilor. Cât zbu­cium și câte rugăciuni s-au înălțat pentru neamul românesc de aici? Câtă spe­ranță a curs, de-a lungul istoriei, pe străzile lui?

De sub tei, Eminescu a coborât în piața mare a Blajului, aflată în fața Academiei Teologice, și a por­nit-o din casă în casă, pentru a-și găsi un loc de dormit. A locuit a­proa­pe două luni la Ștefan Cacovea­nu, împreună cu alți tineri învățăcei. Apoi a dormit într-o odăiță a semi­narului, unde mânca ce rămânea de la masa studenților. Dar în nopțile senine de vară, dormea de multe ori sub streașina mânăstirii ori pe câmp, afară din Blaj. La seminar, a cărui clădire există și astăzi, chiar în piața cen­trală a Blajului, s-a împrietenit cu Nicolae Mihu, măgărarul. El era cel ce aducea apă pentru oraș cu o teleguță trasă de doi măgari, dar pentru că știa multe povești și poezii populare, seminariștii îl puneau să le spună seara, până ce stelele răsăreau pe cer. Eminescu l-a îndrăgit și pentru că era pasionat de folclor și de limba română, fiind curios de felul în care oamenii vorbeau în popor. De multe ori, pe cei doi îi apuca dimineața stând la povești. Eminescu lua fiecare cuvânt cu grijă, ascultându-i sonoritatea, scriindu-l în caietele lui.

Ștefan Cacoveanu, cel ce avea să îl găzduiască pe Eminescu, l-a cunoscut în piața centrală a orașului. Piața există și astăzi, trans­formată într-un parc fru­mos și îngrijit. Clădirile ce o înconjoară sunt ace­leași, restaurate în spiritul epo­­cii, încât ai zice că ești într-un mic orășel aus­triac. În această piață ve­neau țăranii să își vân­­­dă bucatele, iar stu­denții își vindeau, la sfâr­șit de an, manualele, strigându-și marfa ca niște adevărați târgoveți. Aici stătea și Eminescu la umbra câte unui stejar, mâncând din pălărie cireșe și ascultând cu îngă­duință la disputele literare ale seminariștilor. Dar iată cum și-l amintește Ștefan Cacoveanu: „Doritor de a-l cunoaşte, am ieşit în piaţa de dinaintea gim­naziului, locul de întâlnire al studen­ţilor. Aici i-am făcut cunoştinţa. Era un tânăr între 16-17 ani, de statură mijlocie, frumos şi roşcovan. Avea un păr negru, dat îndărăt şi lung, părea a nu fi fost tuns de un an de zile. Era într-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mâneci şi rupt în coate; în nişte pan­taloni de altă culoare (gălbui, mi se pare), scurţi de i se vedea de sub ei până la înfăşurări ciobotele scâlciate şi prăfuite. Pe cap purta, deşi era cald deja, căciulă neagră, grea, săoasă, de miel. Nu ştiu cum să îmi explic împre­jurarea că acest exterior neglijat nu ne era bătător la ochi. Poate fiindcă la Blaj, unde studia sărăci­mea, se aflau încă mulţi ca el, rău situaţi şi îm­bră­caţi, şi apoi, la un talent aşa de mare cum îl ţineam noi, ni se părea cumva naturală această lăpădare de sine”.

Sărac dar strălu­ci­tor prin inteligența și cunoștin­țele sale, Eminescu a luminat cu prezența sa Blajul, ca o cometă magică. Mai citit decât cei cu mai mul­tă școală ca el, mai bun cunos­cător al limbii ro­mâne, deși învățase la Cernăuți, Eminescu a devenit o prezență neobișnuită în Blaj, ce uimea și stârnea admirație.

Lacul uriașilor

Dar povestea marelui poet român nu este singura pe care o poți afla la Blaj. Lacul Chereteu, pe malurile căruia visa și scria Eminescu, amintindu-i probabil de lacul copilăriei sale din Ipotești, are o po­veste veche, legată de uriașii care au trăit cândva pe aceste meleaguri. Se zice că atunci când rămâneau fără mălai pentru mămăligă, trimiteau un copil la vecini, și acela punea un picior pe un munte și altul pe alt munte și așa ajungea. Uriașii erau mai înalți decât cei mai înalți stejari, dar în rest trăiau ca oamenii obișnuiți: creș­teau vite, oi și plugăreau ca orice țăran, căci „foa­mea tot cu pită se potolea și atunci”. Povestea spune că uriașii aveau o fată pe nume Rusalina, de o frumusețe cum prin­tre oameni nu exista, „tinerică și fragedă ca firul de cânepă la Sânzie­ne, cu ochi ca de rouă”. Și într-o zi, când Ru­salina era cu oile pe muntele Pârva, iar părinții uriași erau duși la Du­năre, după pește, au apărut zmeii, călare pe cai năz­drăvani. Vră­jiți de strania frumusețe a Rusalinei, s-au hotărât să o răpească și să o ducă în ținu­turile lor. Așa că le-au luat uriașilor fata și au pornit în sus, pe Târnava Mică. Sărmana fată, sin­gură în mâi­nile zmeilor, nu a avut ce să facă decât să lase semne în urmă, în spe­ranța că atunci când uriașii se vor întoarce, le vor găsi și vor veni după ea, să o salveze. Cu o mână scăpată din strânsura zmei­lor, și-a rupt mărgelele de la gât și a lăsat din loc în loc câte una, ca semn. Dar cu fiecare mărgică îi că­dea și o lacrimă. Așa se face că la Chereteu, la Iclod, către Mureș, la Zau și la Tău­reni, din loc în loc este câte un mic lac rotund, născut din lacrima fetei de uriași.

Crucea lui Bob

Dacă ajungeți la Teiul lui Eminescu, pe Hula Blajului, de acolo mai este doar un pic până la locul unde altădată se afla Crucea lui Bob, sau cum i s-a spus ulterior, Crucea lui Avram Iancu. Astăzi, în lo­cul ei există o cruce uriașă, stilizată, dar eu vreau să vă poves­tesc despre crucea veche, aflată acum în muzeul orașului. Pe la 1815, zona Blajului a fost lo­vită de o foamete cruntă, încât se spune că țăranii sa­telor din împrejurimi ajunseseră să mănânce coa­jă de copac amestecată cu coceni de porumb măci­nați. Cum satele pe acea vreme țineau de Episcopat, țăranii au mers la Episcopul Ioan Bob și au cerut ajutor: ce­reale și mălai, cu promisiunea că le vor înapoia când vor veni vremuri mai bune. Episcopul le-a dat ceea ce au cerut. Numai că, după trei ani, foametea încă nu încetase și oamenii se tot îndato­rau la Episcopul Bob. Cu teamă și grijă, mergeau să ceară din nou și din nou ajutor și plecau de acolo cu cele de trebuință, dar și cu sufletele încărcate de grija că nu vor avea de unde să dea datoria înapoi. Când Episcopul de Blaj a auzit de spaima care îi bântuia pe oameni, i-a chemat la el și le-a vorbit cu multă blândețe, încercând să le aline sufletele măci­nate de griji. Și ca să le arate că ține cu adevă­rat la ei, că nu le este doar păstor în credință, ci și alături în suferință, în fața mulțimii a luat registrele în care erau scrise împrumuturile și le-a pus pe foc, toate datoriile fiind iertate. Anul următor a fost bun, pă­mântul a fost rodnic și oamenii au putut să își asi­gure traiul din munca lor. Trei ani mai târziu, ca semn de mulțu­mire pentru binefăcătorul lor, toți țăranii din satele Blajului au pus mână de la mână și au strâns banii necesari pentru ridicarea unei cruci de piatră (avea în jur de patru metri!) pe dealul Hulei. Să fie mărturie pentru binecuvântata bună­tate a Episcopului Bob iar el să vadă crucea de pia­tră de la geamul castelului său și să știe că oamenii îi arată astfel recunoștință. Un sfert de secol mai târziu, la umbra acestei cruci avea să se oprească Avram Iancu și oastea sa de moți. Și fiindcă Iancu era foarte iubit în Ardeal, mulți blăjeni i-au spus Crucii lui Bob, Crucea lui Avram Iancu. Mai târziu, crucea a fost dinami­tată în mod criminal. Apoi, după 1948, după ce a fost refăcută, s-a prăbușit din nou și multă vreme a rămas în uitare.

Lacrimile icoanei Verginei Marii

Despre al doilea Episcop al Blajului, Petru Pavel Aron, Samuil Micu Klein spunea: „A petrecut o viață sfântă, fiind un om postelnic, îndurat, bisericos și înfrâ­nat. Mătăniile cele scrise în posturi toate și, afară de acele și altele, făcea noaptea, cât degetele lui pururea se cunoșteau de mătănii”. El este cel ce a deschis izvoarele învățăturii românești, înființând primele școli sistematice ale românilor din Transilvania, „nicio pla­tă de la ucenici așteptându-se” (11 oc­tom­brie 1754). Sunt școlile care au transformat Blajul în Mica Romă de care vorbea Eminescu. Acele școli au făcut din Blaj locul de unde a răsărit soarele pentru români, pentru că aici se putea învăța în limba română și cărțile erau scrise cu litere latine. Aici se con­struia o nouă conștiință a poporului român, pornind de la educație și știință, de la cultură și tradiție. Datorită lui Petru Aron, peste 300 de învățăcei erau în școlile de la Blaj, cărora vlădica Aron le dădea „pâine, fiertură, haine și cărți”. Tot el a adus o tipografie de la Alba-Iulia, pentru binele educației, și tot el a ridicat, pe cheltuiala sa, biseri­cile de la Cut, Bistra, Mănărade și Rășinari. Toate eforturile acestui Epis­cop au fost pentru ridicarea României și a românilor. Pentru asta se ruga neîncetat, pentru asta a jertfit tot ce a avut. La moartea acestui uriaș „lumi­nător al poporului”, mare credincios și mare iubitor al României, se spune că icoana Maicii Domnului din biserică a plâns. Iată o mărturie a vremii: „Pă­rintele Nicolae Pop, iero­monahul, se ruga fierbinte în fața icoanei. (…) Ochii săi odihneau pe fața Preacuratei și căuta în fiecare clipă să fie tot mai recules și mai plin de evlavie. Sfânta icoană îl privi întâi rece, parcă. Și cuviosul ieromonah își recită psalmii cu o durere sfâșie­toare. De la o vre­me, însă, văzu că fața Precestii prinde viață, ochii i se măresc, și în colțul pleoa­pelor îi apar mărge­luțe strălucitoare, ca nește grăunțe de foc. Două boa­be de lacrimi! Cuviosul părinte încremeni și, în clipa cea dintâi, psalmii îi înghețară pe buze. Cutremurat din creștet până în tălpi, privi cu și mai multă încordare fața sfintei icoane. Cu adevărat, nu-i părere! Celea două mărge­luțe de mărgăritar lucesc fier­binți, aburi­toare parcă. Izvorul sporește și celea două boabe din­tâi se rostogolesc pe obraji, la vale, pe o cărare bătută, ajung sub bărbie și se preling peste gu­le­rul hainei, până la brațul micu­lui Crist. Părintele Nicolae văzu apoi urmele altei cărări, proas­pete încă, peste haina Fiului, până spre picior. Icoana mai lă­crimase deci, de curând. Umezea­la arăta a fi de câteva ceasuri, din noaptea care a trecut, fără în­doială. În mintea ieromonahului se limpezi un gând: icoana plân­gea din clipa când Vlădica Petru Aron s-a întors acasă cu mâinile puse cruce, în racla de aramă! Lacri­mile icoanei după aceea le-a văzut multă lume care venise la prohod, iar călugării din vremea aceea au întărit întâmplarea minunată cu spusele lor. La mai bine de o săp­tămână de la moartea Epis­­copului Aron, acesta încă nu fusese atins de «stricăciunea cea fireas­că»”. Dar veștile acestea au ajuns până la Viena, la curtea imperială. De-aco­lo, împărăteasa a trimis o comisie să verifice ade­vărul și, confirmându-se cele povestite, icoana a fost luată și dusă la Viena, unde i s-a pierdut ur­ma. Poate că acolo icoana nu a mai plâns, departe fiind de pământul românesc, pen­tru viitorul căruia credin­cioșii erau gata să plăteas­că cu martiriul propriilor vieți. Și poate cu gândul la acești sfinți ai bisericii românești, Papa Ioan Paul al doilea a vrut să se în­tâlnească la Blaj cu credincioșii.

Arbori seculari și case cu povești

În parcul „Avram Iancu”, fosta grădină episco­pală, este un stejar de peste 600 de ani. Se spune că sub el a stat Inocențiu Micu-Klein, întemeietorul Blajului, atunci când a schițat viitorul oraș. Acum se crede că rădăcinile acestui stejar secular cuprind, ca într-o îm­brățișare, întregul centru vechi al orașului, pe care l-a dăruit și cu fala și energia lui. Blajul a devenit un oraș uimitor: aici s-a deschis prima școală sistematică a româ­nilor din Tran­sil­vania, aici s-a înființat prima trupă de teatru din România, la 1755, aici a fost, la 1848, Marea Adunare de pe Câmpia Libertății, tot aici a apărut primul ziar ro­mânesc cu litere latine. De sub acest stejar secular am pornit pe străzile Blajului. Am pășit cu emoție în orașul românismului și al lui Eminescu, pe străzile unde călu­gării de altădată se rugau pentru țară și unde tinerii învă­țăcei alergau strigând „E aici Emines­cu!”. Case pe care să le mângâi cu pri­virea și să le îmbrățișezi cu sufletul, pentru că ele știu po­vestea grelei nașteri a poporului de astăzi. Catedrala Sfânta Treime, cu cel mai mare iconostas din țară, seminarul, prima școală siste­matică transilvăneană, în spatele căreia se află prima grădină botanică din lume, ca­sele în care au locuit Timotei Cipariu sau Iuliu Maniu, case în care au fost găzduiți Iorga sau Aurel Vlaicu sau Oc­tavian Goga, toți veniți în Blaj la diverse eveni­men­te cu răsunet național. Toți ma­rii intelec­tuali de până în perioada inter­belică au trecut prin Blaj. Nu aveai cum să oco­lești acest oraș, cu mesajul lui ro­mânesc, patriotic și unionist. După 1948, comu­niștii s-au străduit din răsputeri să șteargă puterea și amintirea acestei capi­tale cultu­rale și istorice. L-au defăimat, l-au de­molat, l-au minimalizat. Dar chiar și așa, Blajul păstrează și astăzi patina nobilă a vremurilor de-odinioară. Pe aces­­te străzi au umblat, ani la rând, oa­meni uriași pentru istoria noastră, oa­meni care au trăit și au murit pentru România. Memoria nu a pu­tut fi ștearsă cu forța. Blajul renaște încet, pe rădăcinile uriașe ale tre­cu­tului.

Mulțumim pentru sprijinul acordat domnului Ciprian Vestemean, un iubitor al Blajului și exce­lent ghid prin poveștile și istoria acestui loc de mare importanță pentru România, o pagină din isto­risirile din acest articol fiind culese din ma­terialul semnat de el, Blajul (în)trecut!