Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O zi din viața dacilor – de vorbă cu istoricul DAN OLTEAN

Familie de daci (Columna lui Traian)

– Autor a zece volume de studii închinate istoriei dacilor, călător neo­bosit pe urmele lor, atât prin arhive, cât și pe teren, DAN OLTEAN este beneficiarul unei documentări impresionante, care îl ajută să recon­stituie, nu doar istoria „mare” a dacilor, ci și istoria „mică”, legată de felul în care trăiau. Un reportaj „la gardul” dintre realitate și ima­ginație, pe care sperăm să-l citiți cu interes –

Mâncau mei și beau bere

– Ați publicat zece volume compacte dedicate istoriei dacilor: o documen­tare masivă, care vă califică printre cei mai buni cunos­cători ai civilizației lor. Cu informațiile pe care le aveți, ați putea descrie o zi din viața dacilor?

Istoricul Dan Blidaru

– Fiecare zi din viaţa ori­cărui popor din Antichitate începea cu închinarea la soa­re. Nu mâncau până nu se închinau soarelui. Şi dacii, și celţii, şi romanii făceau la fel. Dacii aveau ritualurile lor aparte de închinare la soa­re. Mai întâi își spălau fața, ca să întâmpine Soarele curați și în limpezime. Dar mai făceau și niște descântece speciale. Des­cân­tece de răsărit soarele. Pentru aceste incantații, ei se spălau pe faţă cu o apă cu totul aparte: o apă neîncepută. O făceau cum se fac și astăzi descân­tecele curate ale românilor. Dacii se duceau la un izvor și luau apă din el când răsărea soarele, iar energiile nu erau nici prea mari, nici prea mici. Era apa aceea devenită neutră, după ce au plecat spiri­tele rele ale nopții și n-au invadat-o nici spiritele rele de peste zi. Și, după ce se închinau soarelui, dacii se așezau la masă.

– Ce mâncau dacii?

– Mâncau toţi mei. Despre asta există o des­criere lăsată nouă din 448 d.C., de către bizantinul Procopius care se ducea ambasador la hunul Attila și a străbătut, astfel, Dacia. Mai întâi, trecând Du­nărea, Procopius povestește că a văzut că toate cetățile dacilor erau distruse. În schimb, era plin de sate în Banat. „Pe urmă am mers şapte zile spre nord împreună cu solia de la Constantinopol, şi în sate ni s-a adus de mâncare mei, în loc de carne” – zice Procopius. Așadar, dacii nu mâncau carne. Și beau vin din miere, în loc de vin din struguri. Tot Procopius ne spune că dacii beau o băutură făcută din orz, numită camos în limba dacică. Așadar, camos era berea dacilor.

– Cât semăna viața dacilor cu a țăranilor români?

– Viaţa dacilor era foarte deosebită de a noastră, fiindcă ei trăiau în triburi. Așa că toţi erau rude. Zece mii de oameni erau rude. Nu puteai să te căsătoreşti într-un trib, dar nici nu puteai să faci rău cuiva din tribul tău. Iar viaţa de zi cu zi se încheia tot cu o rugăciune către soare, când apunea. Se ru­gau de el să ducă toate relele în cealaltă lume. Și în descântecele noastre, boala e aruncată în soare, în lună, pe apă în jos.

Aurul lui Zamolxis

Cetatea Blidaru (Foto: Shutterstock – 2)

– Să vorbim şi despre muncile dacilor, care au făcut ca pământul lor să fie atât de râvnit: un El Dorado al Antichității.

– Dacii erau împărţiţi pe ocupaţii. Unii erau specializaţi în extragerea sării, numai cu asta se ocupau. Am văzut asta şi la Praid, şi la Ocna Mureş. Alții exploatau fierul şi făceau „lupe” (calupuri) pe care fierarii le transformau în unelte sau în arme. Și mai erau agricultorii de pe Valea Mureşului, care susţineau toate cetăţile. Cam șase oameni munceau pentru un luptător, care era un fel de nobil.

– Dar despre faimosul aur al dacilor ce ne puteți spune?

– Eu cred că pe vremea lui Zamolxis au avut dacii cel mai mult aur. Așa de mult, că pe atunci nimeni nu săpa în vreo mină: nici la Roşia Montană și nici în altă parte. Râurile adu­ceau așa de mult aur, încât toţi îl spălau din apele lor. Mai târziu, în vremea lui Burebista și apoi a lui Decebal, dacii au găsit așa de mult aur la Roșia Montană și în minele din Munții Apuseni – că exploatau doar filoanele foarte groase, cam de 10-15 centimetri grosime. Erau cât un braț de om! Prospecţiunile arheologilor din Franţa, făcute în România, la Roșia Montană, au dovedit că cele mai vechi ga­lerii și filoane de aur sunt din vremea lui Burebista. Dacii au re­nunţat la a le mai exploata şi au deschis alte mine noi. Pe ur­mă, după daci, roma­nii au deschis galerii secundare, cu filonul de aur mai mic. Au mers pe filoane deri­vate din cele ale daci­lor. Erau mai mici, cam cât un deget de mari. Dar pe vremea dacilor şi a romanilor nu a existat la Roșia Montană niciun tău de spălare a minereu­lui. Nu aveau nevoie să macine pietre și să le decanteze în vreun lac. Era aur din bel­șug în filoane pure. Așa de mult aur, încât cu această bogăție uriașă luată de la daci, împăratul Traian și-a reclădit aproape din temelii Imperiul. Ba, mai mult, în imperiu nu s-au mai plătit impozite timp de 20 de ani, și toți cetățenii au fost iertați de datorii. Nicicând în istorie nu au mai fost așa perioade, în care oamenii să nu mai plătească impozite. În plus, Traian i-a susţinut cu aurul dacilor pe toţi agricul­torii din Italia. Le dădea stipendii în aur ca să cul­tive ogoarele, pentru că nu și le mai cultivau. Cât teren aveau, atâta aur primeau. Încât, după Traian, toţi romanii aveau aur, şi marea problemă era că nimeni nu mai voia să se înroleze în armată. De asta a şi început declinul Romei, deși Traian îi adusese tot aurul din lume.

Nu scriau, ci cântau

Femei dace şi copiii lor

– Într-o relatare a lui Flavius Iosephus, istori­cul evreu al romanilor, acesta afirma că dacii, la fel ca ese­nienii, nu aveau voie să scrie, și de aceea cântau. La ei, dăinuirea (doinirea) era cântată. Să fie adevărat?

– Bună întrebare. Posed o carte care cir­cula în Danemarca şi în toată lumea germanică. Dacă te uiţi la ea, zici că sunt poezii. De fapt, toate sunt cântece. Au fost culese la 1600, dar până atunci nu se gândise nimeni să culeagă aşa ceva, toţi le cântau. Tot ce se zicea în temple, tot ce se zicea la ju­decătorie, tot ce avea semnificaţie religioasă se cânta.

– Și care e legătura cu daco-geții?

– Iordanes, cel mai mare istoric al Antichității, spunea că geţii îşi cântau legile. Iar un istoric grec povestește cum s-a dus o solie a preoţilor geți şi a cântat înaintea unei armate. Au venit cu citera, în hai­ne albe, şi au înce­put să cânte înaintea armatei, ca să le dea cu­raj. Așadar, geto-da­cii până şi soliile şi le cântau. În cartea mea daneză sunt și niş­te poeme-cântări pentru judecată. Unul se cân­ta pentru uci­gaşi, în templu. Este ca un des­cântec. Se cânta de toţi cei din templu. Am descope­rit că la fel era și la daci. Un ucigaş era adus în faţa unei mul­ţimi care îi cânta. Ast­fel, era golit de toa­tă energia toxică şi era purificat. Dacii și pre­oții lor nu judecau. Spu­neau că nu pot să judece un om în locul zeilor. Dar după ce ucigașului i se cânta un cântec de purifi­care, era ars cu un fier pe mână. Și în săptă­mâna următoare, stig­matizatul trebuia să vină ca să se vadă da­că i se vindecase rana sau nu. Adică era aju­tat sau nu, de Dumne­zeu. Și cei cărora nu li se vindecase rana erau omorâţi.

„Cuvântul scris este moartea cuvântului rostit”

– Aveau preoții daci interdicția de a scrie?

– Da. Căci cuvântul scris este moartea cuvântu­lui rostit. Toate poemele lumii, inclusiv Iliada şi Odiseea, se cântau. Când le citeşti, ele își pierd o anume încărcătură a sonului originar, despre care Platon spune că ar fi muzica sferelor. Şi la fel, căr­ţile sacre ale Antichităţii nu s-au scris, pentru că erau cântate. Veda era toată cântată. Nu puteai să o citeşti. La fel cum călugării tibetani nu se roagă în cuvinte, ci cântă mantre. Când cânţi, se naşte mai multă energie decât când vorbeşti; iar când scrii – şi mai puţină. Așa și preoții daci. Ceea ce era de zis și de scris – ei cântau. Și ce moștenire am fi avut dacă ar fi putut fi adunate toate cântările dacilor, fundamentale pentru români!

– Incantaţiile dacilor s-au pierdut de tot?

– Nu s-au pierdut! În descântecele românești găseşti rugăciuni închinate soarelui, rugăciuni în­chinate lunii. Și nu-i întâmplător că niciun des­cân­tec nu a fost scris. Toate se cântau! Asta, până la 1880, când folcloriştii (cărora trebuie să le mul­ţu­mim) le-au cules. Sunt 2000 de descântece, fie­care altfel. Așadar, cânturile dacilor trăiesc în fol­clo­rul nostru. Au fost absorbite în el.

Cetatea Preoteselor

– Cum arătau și cum erau răspândite cetăţile dacilor?

La munca câmpului

– Dintre cele 300 de cetăţi câte ne-au rămas de la daci, eu le-am scanat aproape pe toate. Am văzut la fiecare care e suprafaţa ei și câţi oameni locuiau în cetate. Dacă e să începem cu Zamolxis, cele mai mari cetăţi din vremea lui nu sunt în Dobrogea, așa cum ne-am aștepta, pentru că acolo s-a născut civilizația lui Za­mol­xis – ci în Mol­dova, în județul Bo­toșani, şi în câm­pia Banatului. Din Ba­nat, am să vă spun doar de două. Una este la Corneşti, lân­gă Timişoara, lo­cui­tă și în vremea lui Zamolxis. Are 1700 de hectare. Este cea mai mare cetate din Europa. Acum au în­ceput să sape la ea. A doua ca suprafaţă, după Corneşti, este la Sân­tana, lângă A­rad. O mare con­cen­­trare de cetăți daci­ce se află în zona Dejului. Tot aşa, foarte mari. Pentru că acolo este o ocnă de sare la su­prafaţă, chiar lângă Someş, care era un râu navigabil. Și dacii puteau astfel duce sarea în Panonia. O jumătate de Europă era aprovizionată cu sare de la Dej. Lu­cru puţin ştiut. Iar în jurul Ocnei Dej sunt patru mari cetăţi. Între ele, la Bobâlna este o ce­tate fabuloasă, una dintre cele mai frumoase din vremea lui Zamolxis.

– Dar cetățile din vremea lui Decebal?

– Cetăţile din vremea lui Decebal sunt grupate în jurul bogăţiilor, cum sunt cetăţile din Munţii Orăştiei, unde există şi aur, şi sare, și cupru. Al doi­lea centru cu multe cetăţi este în Carpaţii Orientali, în Harghita şi Covasna, fiindcă şi acolo sunt multe bogăţii. La Racoş, în Harghita, sunt cele mai fru­moase cetăţi dacice din toată Europa. Peste unele, ungurii şi-au clădit propriile cetăţi.

– Până unde se întindeau cetățile dacilor, în Europa?

– Cea mai sudică davă este la Pulpu Deva, care este Plovdivul de azi, din Bulgaria. Iar lan­țul lor ține în nord până la Setidava, la Cracovia. Acestea apar pe vremea lui Traian, pe harta lui Ptolemeu. Cea mai esti­că cetate dacică era pe Nipru. Iar în vest, în Slo­vacia, sunt zeci de dave în Carpaţii de-acolo. Cetăți care ajung până în Polonia. Cei care le au se mândresc cu ele, la noi, nimeni nu le pune în va­loare.

– Dar despre cetatea Fețele Albe, de lângă Sarmisegetuza, ce ne pu­teți spune?

– Mai întâi trebuie să vă spun că toate cetățile mari din Hațeg – Piatra Roşie, Costeşti, Blidaru, Sarmisegetuza, sunt puternic fortificate. De aceea ele au putut adăposti acropole, adică așezări civile. Eu m-am apucat să calculez pentru fiecare cetate volumul de piatră care a fost cărat la ea. Și am avut o revelație! La Feţele Albe sunt 3.000 de tone – cea mai mare cantitate după Sarmisegetuza. De ce să fi cărat dacii 3.000 de tone de piatră? Mult timp n-am avut răspuns la întrebarea aceasta. Până am început să cercetez implicațiile spirituale. Mai întâi am văzut că la Fețele Albe, toate sanctuarele sunt rotunde și servesc divinităţile feminine ale locului! Femeile preo­tese, ca în toate civilizaţiile antice, erau ţinute separat de preoţii bărbaţi. Cert este că ele lucrau cu alte divinităţi, cu alte energii, cân­tările lor erau altfel. Ele nu trebuiau să intre în contact cu cei care ucideau. Asta era prin­cipala regulă de bază. Şi la Roma, ves­talele erau ocro­tite mai tare decât se­cretele de la Va­tican. Vestalele lor care pă­zeau focul sacru tre­buiau să nu ajungă în contact cu niciun băr­bat. Aproape toţi bărbaţii erau ucigaşi. Trebuiau să nu se în­tâlnească cu ei, să nu ia din energia lor, pentru că ele erau născătoare, şi atunci ele trebuiau să fie pure la naştere şi să nască prunci curaţi. Şi acum sunt în fol­clor foarte multe in­terdicţii pe care le are femeia. Sunt vreo 200 de interdicţii im­puse femeilor lăuze sau femeilor care năş­teau în acele vre­muri. Ele vin din An­tichitate. Toate fe­mei­le trebuiau să fie protejate, ca nişte vestale. Aveau con­tact cu bărbaţii, dar nu acolo, în cetatea Fețele Albe. Acolo se făcea educaţia copiilor de spiță regală, de la unu la şapte ani. Până la șapte ani, orice copil era considerat pur. De aceea, dacă mureau înainte de a împlini şapte ani, copiii dacilor erau înhumaţi. Nu erau arşi. Iar când un copil îşi schimbă dinţii, adică tocmai pe la şapte ani, deja sufletul lui nu mai este pur. Aşa se considera. Interesant e că la daci, vârs­tele se numără din şapte în şapte ani. De la zero la şapte ani, copiii trebuiau ţinuţi împreună cu fe­meile şi trebuiau să fie învăţaţi numai de femei. Copiii nu se întâlneau cu bărbaţii până la şapte ani. De abia de la şapte ani erau duşi în compania bărbaţilor, dar nu puneau mâna pe arme până la 14 ani. De la 14 ani puneau mâna pe arme, iar la 21 de ani erau luptători, puteau ucide. Abia de la 28 de ani puteau fi şi conducători.

– Cum aţi ajuns la concluzia că la Feţele Albe era cetatea marilor preotese?

– Cetatea Fețele Albe este la aceeaşi altitudine ca Sarmisegetuza şi vecină cu ea. Amândouă sunt de-o parte și de alta a unei văi, Valea Godeanului. Sarmisegetuza este dominată de cele şapte sanc­tuare ale sale. Dincoace, la Feţele Albe, sunt patru- cinci sanctuare. În ambele cetăți, sanctuarele au fost distruse de romani, care n-au distrus niciun sanctuar, nici la Costeşti, nici la Blidaru, nici la Piatra Roşie. Doar aici, la Fețele Albe și la Sar­misegetuza. Le-au spart cu barosul. Să se răzbune. La Feţele Albe erau marile preotese, iar dincolo, la Sarmisegetuza, marii preoţi. Preoții și preotesele regale se întâlneau foarte rar, la câteva sărbători comune. În rest, ritualurile și le făceau separat.

Dacii cei uriași

Constructori de cetăți

– Sunteţi născut în Țara Hațegului, unde urmele dacilor sunt la tot pasul. A avut faptul acesta vreo influență când ați pornit pe urmele lor?

– Bunicul meu a fost primar chiar aici, pe unde sunt cetăţile dacilor. A fost primar înainte de război şi i-a cunoscut pe toţi cei care au săpat la cetăți, pe Hadrian Daicoviciu, de pildă. Dar bunicul îmi spunea şi poveştile cele vechi. Îmi spunea că aici au trăit, demult, nişte uriaşi. Ei au ridicat cetățile din munți. Dealul din apropiere, de pildă, se nu­mește chiar Măgura Uriaşilor. N-a ştiut el, bunicul, ce mi-a făcut! Pentru că de mic mă întrebam ce uriaşi or fi fost aceia, că doar nu întâlneam niciunul. Și mă tot duceam prin pădure să-i caut și să-i întâlnesc pe cei care au făcut cetăţile. Când aveam vreo zece ani, i-am pornit pe toţi copiii din sat cu bicicletele, să mergem în căutarea cetății despre care îmi spusese bunicul meu că a fost fă­cută de uriaşi. Și am găsit-o, dar nu era niciun uriaş acolo, și asta m-a întristat. După asta, i-am căutat în altă cetate, apoi în alta și-n alta. Pentru că tuturor cetăților dacice de pe aici poporul încă le zice „Cetățile Uriaşilor”. De fapt, pornisem pe drumul cel bun. Eram pe urmele dacilor, acești uriași tăcuți ai istoriei lumii. Uriașii din sângele și inima noastră.

– Cum aţi ajuns la pasiunea pentru daci? Aţi scris şi foarte multe cărţi.

– Mi-am dat seama că despre daci încă se pot scrie multe. Paradoxal, istoria lor este încă un teren aproape virgin. Dacă te ocupi de romani, trebuie să mergi să studiezi vreo mie de cărți. Despre daci, poți scrie chiar tu cărțile astea. Sigur că au mai scris și alții, dar eu cred că scriu pentru generația din mileniul trei. Așa cum n-au mai făcut alții: lucrez cu drone, cu imagini de satelit, cu programe 3D, și combin istoria cu ma­tematica și astronomia. Astăzi istoria este o știință integrată.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian