Cred că fiecare biserică e sortită, încă de la Facerea Lumii, unui loc, unui timp și unor oameni anume, care să îi pună cărămida de temelie, când Dumnezeu rânduie clipa. Vor fi avut mai întâi, cu toatele, trup de vis nerostit, așteptându-și, cuminți, întruparea. De la o vreme, vor fi pășit în sufletul celor aleși să le rostuiască, ca un dor fără de nume, ce se cerea înțeles și trăit. Așa s-au născut biserici și mânăstiri, în locuri pustii sau ascunse pe crestele munților, prin păduri adânci și bolovănișuri de netrecut, unde nicio minte omenească n-ar fi putut gândi că se pot ridica ziduri. Și tot așa se nasc și astăzi biserici, visate îndelung, deși locul în care sunt înălțate se află în mijlocul fierberii omenești, în vacarmul vremurilor moderne. Un astfel de visător de biserici este și părintele Petru Ursulescu din parohia Micălaca Nouă-Pasaj, Arad, a cărui poveste vă îndemnăm s-o aflați.
Marele dar de pe Muntele Athos
Originar din Șiria lui Slavici, părintele Ursulescu a slujit, o vreme, într-o parohie mică, de munte, la Sălăjeni. Apoi a ajuns mai la câmpie, la Seleuș, ambele din județul Arad. În 2011, s-a-ntâmplat să ajungă la Mânăstirea Vatopedu, din Muntele Athos. Puțin înainte de întoarcerea către casă, i-a pomenit părintelui Chiril, român de-al nostru, cu rădăcini în Munții Apuseni, că are mare evlavie la Maica Domnului Vimatarissa, „Ctitorița” sau „Întemeietoarea”, a cărei icoană e păstrată în mânăstirea athonită. Nimic n-a spus părintele Chiril, doar a lăsat vremea să treacă.
Și vremea ca vremea a trecut. Între timp, părintele Ursulescu a obținut, prin concurs, un post la parohia Micălaca Nouă din Arad. Pruncii săi, trei feciori – Horia, Tudor și Andrei – crescuseră, și școlile de la oraș erau o necesitate. Cu lacrimi s-a despărțit părintele de credincioșii săi din Seleuș, de iubita lui parohie de țară. „În 2016, primesc un telefon de la Mânăstirea Vatopedu: «Icoana dvs. e gata!». Vă rog să mă credeți că am rămas fără glas! A trebuit să închid telefonul, să-mi revin, să înțeleg ce se întâmplă. Ce icoană? Nu comandasem nicio icoană! Am sunat înapoi și-așa am aflat că mi se pregătise, pentru credincioșii mei din Arad, o copie a icoanei Maicii Domnului Vimatarissa. Am avut și privilegiul de a-mi fie mie încredințată aducerea ei în țară. Atunci, un alt călugăr român, de la o chilie românească din Sfântul Munte, părintele Timotei, mi-a spus ceva ce n-aveam cum să înțeleg pe-atunci: «Stai liniștit, părinte! Icoana va zidi biserica!». Cuvintele acelea mi-au rămas undeva, în suflet, așa, ca o lumină”, își amintește părintele Ursulescu. Atâta doar, că nu știa despre zidirea cărei biserici poate fi vorba. Cea în care slujea, construită în 1930 după modelul bisericii Mânăstirii Dealu, e o frumusețe arhitectonică ce nu necesită nici măcar reparații, cu atât mai puțin o rezidire.
Se pare, însă, că lumina cuvintelor tainice ale părintelui Timotei i-a arătat părintelui Ursulescu, încetișor, drumul. Biserica parohiei Micălaca Nouă se află la o depărtare de aproape un kilometru de zona Podgoria, ai cărei credincioși îi fuseseră încredințați spre păstorire. „Distanța aceasta fizică a creat o rupere între mine, ca preot, și credincioșii mei, pentru că nu aveam o comuniune liturgică, iar asta m-a durut. Simțeam nevoia de a fi în mijlocul lor. În plus, de fiecare dată când intram în casele lor, la Bobotează, mă rugau să nu mă supăr că nu pot veni la biserică, pentru că e prea departe de ei. Și atunci m-am decis să plec. Nu aiurea, ci cât mai aproape posibil de cei pe care-i păstoresc”.
Biserica din atelierul școlar
Există o străduță în Arad, străjuită, la capătul său dinspre centru, de catedrala cea nouă a orașului. De o parte a străzii, blocuri, ascunse de copaci înalți și bătrâni; de cealaltă parte, câteva case și Liceul Național de Informatică Arad. Ceva mai încolo, puțin mai retrasă de la drum, o clădire aparent abandonată. În parte, degradată, în parte, proaspăt zugrăvită, cu o cruce aurie pictată pe fereastră și două lumânărare metalice lângă ușă. „În spațiul acesta, pus cu generozitate la dispoziție de doamna Maria Pașcalău, directoarea Liceului Național de Informatică Arad, am amenajat, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Timotei, cu susținerea și toată dragostea Preasfințitului Părinte Emilian, parohia Micălaca Nouă-Pasaj”, povestea părintele. Clădirea, de vreo 50 mp, odinioară atelier școlar, nefolosit de multă vreme, a fost transformată în doar două săptămâni, cu ajutorul și implicarea unor oameni inimoși, într-o bisericuță în toată regula. Prima Liturghie a fost oficiată aici în 22 Decembrie 2019, în memoria eroilor Revoluției din Decembrie 1989.
– Părinte, ați venit aici, într-o clădire dezafectată, unde, practic, nu era nimic, pentru a fi împreună cu credincioșii. Acum, le sunteți aproape. Ei vă sunt? Vin la slujbe, sau distanța fizică era doar un pretext la îndemână pentru a nu frecventa biserica?
– Să știți că vin. Sunt, de fiecare dată, peste 100-150 de persoane. Evident, nu încap cu toții înăuntru, în condițiile impuse de pandemie, dar, deocamdată, vremea le permite să stea afară. E drept, am în grijă vreo mie de suflete, dar, din păcate, la oraș, prezența la biserică nu este foarte mare. La țară, pe alocuri, lucrurile stau ceva mai bine, dar nu cu mult.
„Sunt aproape 500 de elevi care vin cu drag la orele de religie”
– Dar elevii vin la biserică? Mă gândesc, în primul rând, la cei de la Liceul Național de Informatică.
– Vin cu drag la orele de religie. Sunt aproape 500 de elevi, de la clasa I până la clasa a XII-a, care s-au bucurat de acest spațiu pe care l-am dedicat studiului religiei. Au fost foarte încântați, foarte mulțumiți. Ne trec pragul nu doar elevi ai Liceului de Informatică, ci și ai Școlii Profesionale ASTRA Arad și ai Centrului de Criză, aparținând Direcției pentru Protecția Copilului Arad. Faptul că sunt atât de mulți tineri pe care acest spațiu i-a încântat, deși l-am inaugurat relativ recent și am avut de înfruntat și pandemia, ne-a determinat să facem demersuri pentru a ni se permite să amenajăm și restul clădirii, vreo 200 mp. Este nefolosită de mult, dar ne-am încumeta să o amenajăm corespunzător, în ideea de a crea ateliere în care acești copii, acești tineri să fie implicați în activități diverse, ca să-i formăm frumos pentru societatea care-i așteaptă.
– În afara orelor de religie, vin copiii și tinerii și la biserică?
– Mai vin, dar trebuie încurajați să o facă. Pentru că o biserică fără copii e o biserică lipsită de viață. Chiar dacă uneori mai fac năzbâtii, eu mă bucur să-i aud, să-i văd în biserică. E bine ca pruncii să fie ținuți cât mai aproape de credință, în dragoste de Dumnezeu, pentru că așa, în momentul în care vor crește, vor reuși să-și păstreze sufletul și trupul curat. De aceea, e important să conștientizăm că viitorul neamului și al bisericii ține de o bună educație dobândită în familie și pe băncile școlii. Eu însumi am simțit de mic dragostea față de Dumnezeu și slujbele Bisericii, îndrumat de bunici, cu care mergeam la biserică. Mama era, pe vremea aceea, profesoară de Limba română la școala din Șiria, membră a Uniunii Tineretului Comunist, și cum școala a fost ținută departe de Biserică, a fost sfătuită să mă determine să părăsesc calea preoției, dar a avut înțelepciunea să n-o facă, în pofida nenumăratelor insistențe.
„Biserica e menită să aducă în sufletele oamenilor iubire”
– De ce e importantă prezența copiilor și a tinerilor în biserică? În lumea modernă, pare că altele sunt prioritățile…
– Este foarte important ca biserica să fie sensibilă la nevoile tinerilor, să le cunoască și să caute să se implice în educația lor. Asta i-ar îndepărta pe tineri de dependența de tehnologia modernă, pe care o au, sau ar putea s-o aibă în timp, situându-i într-o lume paralelă, fără legătură cu lumea reală în care trăiesc. Este nevoie și de o reformă morală a societății în care trăim și consider că biserica este în măsură și are toate pârghiile pentru a căuta să aducă în sufletele oamenilor cele trei virtuți teologice, dintre care cea mai mare e iubirea. O societate lipsită de iubire este o societate fără de Dumnezeu. Lipsa lui Dumnezeu și a bisericii nu fac altceva decât să cauzeze prejudicii societății în care trăim. Nu trebuie, însă, să ne pierdem nădejdea, pentru că Dumnezeu va lucra pe măsură ce oamenii vor conștientiza că nu sunt pe calea cea bună.
„Orice copil e copia părintelui său”
– Cum ar putea părinții să-i rupă pe copii de lumea virtuală?
– În primul rând, părintele trebuie să iasă el însuși din lumea virtuală. Dacă părintele vine acasă și butonează telecomanda televizorului, calculatorul sau telefonul, și nu reușește să stabilească un dialog cu celălalt părinte și cu copilul, nici copilul nu va putea s-o facă. Orice copil e copia părintelui său, face tot ce vede acasă. Mai există și o altă posibilitate: părinții să nu aibă legătură cu aceste gadget-uri, dar copiii își însușesc aceste deprinderi de la anturaj, de la colegi, de la prieteni. Cel mai bun lucru ar fi ca părinții să încerce să vorbească cât mai mult cu copiii lor, determinându-i să mai și citească, să nu fie închistați în carapacea dependenței de tehnologiile moderne, să povestească, să-i întrebe. Ca părinte, să fie deschis față de copil, să nu uite că duminica, la Sfânta Biserică, e Sfânta Liturghie. Să nu uite că în familie trebuie să existe rugăciune, seara, dimineața, înainte și după masă. Copilul, dacă vede acest lucru, îl va lua drept exemplu. Și e bine ca miercuri, vineri și în posturile mari, să existe o postire generală, a întregii familii.
„Satul românesc pare a fi în regres continuu”
– Părinte, ați fost preot de țară, iar de-o bună bucată de vreme slujiți la oraș. Se poate contura o imagine a credinciosului de azi? Există, să zicem, diferențe majore între cei de la sat și cei de la oraș?
– Nu se poate generaliza, lucrurile sunt personale. Există peste tot oameni legați de biserică, morali, dar și unii mai nepăsători față de Biserică. În prima parohie în care am slujit, la Sălăjeni, erau oameni cu multă credință, râvnă, dragoste față de Dumnezeu, materializate în dragostea pe care o aveau față de biserică. La Seleuș, care se află la 40 km de Arad, am întâlnit oameni de câmpie, la fel de frumoși, pentru care biserica reprezintă centrul comunității, al satului, așa cum era mai de mult. Biserica îi lega pe unii de alții și pe toți de Dumnezeu. Au răspuns foarte bine nevoilor parohiei. La sat, mai există încă bârfa de duminică după-amiaza și cred că și aceasta are rolul ei, poate regla discret anumite disfuncționalități ale comunității. Din păcate, însă, satul românesc pare a fi într-un regres continuu.
Pastorația la oraș e, totuși, puțin diferită față de cea de la sat. Am găsit și la Arad oameni atașați de biserică, dar pastorația are anumite particularități: bune – oamenii, locuind în blocuri, sunt mai apropiați fizic de biserică, dar și rele – nu reușesc să se cunoască toți foarte bine și să se comporte ca o familie. Sunt mult mai străini la bloc, la oraș, decât la case, la țară. Cu toate acestea, indiferent cum sunt, copiii buni sau răi ai unei familii rămân pe mai departe copii ai acelei familii.
– E omul de la țară mai smerit?
– Nu. Oamenii sunt peste tot la fel. Important este să simtă dragostea preotului față de ei. Atunci vor răspunde cu aceeași dragoste. Slavici spunea: „Având să descriu lumea prin care am trecut, nu pot să-ncep decât de aici, de unde mi-am așezat temeliile vieții mele sufletești”. Șiria lui Slavici, satul meu natal, a fost întemeierea vieții mele sufletești, dar apoi, într-o altă etapă a vieții, la Sălăjeni, mi-am așezat temeliile vieții preoțești. Am avut avântul începătorului și nădăjduiesc ca, odată cu trecerea timpului, să nu mă părăsească această râvnă și dragostea pentru Biserica lui Hristos.
– Cum ați trecut prin perioada de pandemie, părinte?
– Ușor n-a fost! Am transmis slujbele online. La început, am fost stingherit de prezența unei camere video în biserică. Dar apoi am focusat-o pe o icoană din biserică, ca să nu ieșim noi, slujitorii, în evidență. Am avut chiar momente în care am vrut să nu mai transmitem, pentru că m-am tulburat. Au fost ispite, dar ulterior toate aceste transmisii s-au dovedit oportune, pentru că oamenii, fiecare în casa lui, puteau intra în legătură cu bisericuța lor. Nădăjduim, totuși, ca această experiență să nu se mai repete.
*
E goală bisericuța, la ora dialogului nostru. În stânga altarului, pe catapeteasmă, Maica Domnului Vimatarissa ne privește îngăduitoare. Rânduind drumul spre biserica ce va să fie, ocrotește, deocamdată, bisericuța aceasta, așa cum orice mamă-și ocrotește pruncul. Va fi fiind anevoios drumul spre rostuirea bisericii din visul părintelui Ursulescu, vor fi fiind ispite și căderi și descumpănire, iar el este doar un om. Simte, însă, că Maica Domnului de pe Muntele Athos este de partea lui. Biserica de zid icoana o va zidi. Când se vor întâlni laolaltă și omul, și locul, și Clipa.
Maica Domnului Vimatarissa
Icoana Maicii Domnului Vimatarissa e una dintre cele șapte icoane făcătoare de minuni păstrate la Mânăstirea Vatopedu, din Sfântul Munte Athos. Se spune că, în secolul X, în timpul unui atac al piraților arabi asupra mânăstirii, ierodiaconul Sava, paracliserul, a ascuns icoana în fântâna din altar, împreună cu Crucea Sfântului Constantin cel Mare, punând o lumânare aprinsă în faţa lor. 70 de ani a fost ierodiaconul prizonier al arabilor, după ce aceștia au prădat mânăstirea. Reîntors, a căutat locul unde se afla vechea fântână, acoperită cu o lespede de piatră, și a găsit icoanele plutind deasupra apei și lumânarea încă arzând. Pentru că icoana a fost găsită în vremea întemeierii mânăstirii, când în acest loc se nevoiau trei frați călugări, Cuvioșii Atanasie, Nicolae și Antonie, ea se mai numește și „Ktitorissa”, adică „Întemeietoarea” sau „Ctitorița”. I se mai spune și „Altărița”, pentru că icoana originală se păstrează în Sfântul Altar al bisericii celei mari a Mânăstirii Vatopedu, la loc de mare cinste.
Romanian