Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

• Pe urmele celei mai vestite vindecătoare a Ţărilor Baltice •

Stăpâna plantelor

Gonim (înainte ca pandemia să ridice granițe între țări) pe sub norii subțiri ai nordului Europei. Șoseaua îngustă taie în două câmpii întinse, înconjurate de păduri. Prin prizele de aer ale mașinii pătrunde miros de iarbă proaspăt cosită. Lituania pare o mare nesfârșită de verde. Verdele fagilor sub­țiri și al stejarilor falnici, verdele pinilor care piap­tă­nă norii cu acele lor. Peisaje magnifice, atinse de melan­colia toamnei, care adum­brește lumina soarelui cu umbre tainice, violet. Până acum câteva sute de ani, când au fost creștinați, oa­menii de pe aceste melea­guri, despre care se spune că ar fi daci plecați de pe malul Dunării către nord, cre­deau în duhuri și vietăți stranii, în puterile ascunse în adâncul pădurii, în arbori și plante ce posedau forța magică a tămăduirii. Acolo își lepădau necazurile și-și găseau pacea, la fel cum ciobanii noștri își alinau sin­gurătatea pe crestele mun­ților, spovedindu-se în fața unui trunchi de copac. O credință arhaică, ale cărei rădăcini sunt puternice și astăzi, în Lituania. Acesta este, de fapt, scopul călătoriei noastre. Căutăm o „preoteasă” a naturii, o mare lecuitoare cu plante, o „vrăjitoare” modernă, ale cărei rezultate spectaculoase în terapiile pe care le aplică au depășit, cu mult, granițele Lituaniei.

Bunica și duhurile pădurii

E greu să obții o întâlnire cu Jadvyga Balvočiūtė. Îngrijirea, culegerea, sortarea, uscarea și prepararea plantelor, consultarea pacienților și ela­borarea rețetelor îi ocupă întreaga zi, de dimineața devreme până seara târziu, așa că pune preț pe fiecare minut. Ne-a promis, totuși, un interviu, surprinsă de interesul nostru și de faptul că veneam să o întâlnim tocmai din România, de la 2000 de kilometri distanță. I-am stârnit curiozitatea spunân­du-i că ne leagă tradiții comune în vindecarea cu plante.

Gyvoliai. O așezare pitorească, apărată din toate părțile de centura verde a pădurii ce o îmbrățișează. Cascade de flori curgătoare colorează peluzele de gazon din fața caselor fără garduri. GPS-ul ne ghi­dează pe străduțe înguste, până la adresa exactă. Doamna Jadvyga ne întâmpină zâmbitoare și ne poftește, prin semne, înăuntru. Nu vorbește engleza. Ne invită să savurăm un ceai fierbinte și aromat, în așteptarea singurei traducătoare din zonă. Încăperea în care se află e plină cu plante medicinale, atent etichetate cu bilețele, mănunchiuri atârnate de frânghii întinse de jur împrejur. Aerul e greu de miresme sălbatice. În mijlocul lor, cu părul alb, împletit într-o coadă prinsă pe cap și cu ochi ex­traordinar de albaștri, gazda noastră pare desprin­să dintr-un ascunziș al pădurii. Ne oferă câteva pliante în limba engleză, cu informații despre fer­ma ecologică pe care-o conduce, și după ce so­sește traducătoarea, trecem la povești despre plan­te de leac și credințe vechi de când lumea.

Tezaurul de plante al Lituaniei

Până să-i fie traduse vorbele, ascultăm în litua­niană frânturi din poveștile interlocutoarei noastre. O limbă ciudată, dar melodioasă ca un cântec pă­gân. Ochii i s-au aprins de bucuria cu care vorbește despre tradiția vindecării cu plante în Lituania. „Am fost atrasă de lumea magică a plantelor după ce mi-a fost descrisă în amănunt de bu­nica mea, pe care o înso­țeam adesea prin pădurile din jur. Când plecam la cules, bunica avea mereu la ea câteva fire de răchitan, despre care spunea că ne curăță sufletul, un fir uscat de iarba vântului, să ne ferească de duhurile rele, dar și un mănunchi de bu­suioc, să ne poarte no­roc. Mă minunam de fie­care dată câte aflam despre pu­te­rea de vindecare a natu­rii. Voiam de-atunci să ajung să folosesc darurile pădurii pentru binele oa­me­nilor. O rugam să mă învețe și pe mine formulele magice pe care le rostea când culegea plante de leac și descântecele pe care le șoptea când prepara cea­iuri. Îmi spunea că sunt prea mică și nu înțeleg bine duhurile pădurii, ca să pot vorbi cu ele. N-a mai apucat, buna de ea, să-mi spună tot secretul, pentru că s-a prăpădit într-un accident…”

Fetița curioasă de odinioară a ajuns însă, prin forțe proprii, unul dintre cele mai respectate nume în domeniul farmaceutic, un terapeut cu înalte stu­dii de specialitate. După ce a absolvit Facultatea de Farmacie a Institutului Medical din Kaunas, în 1968, a lucrat timp de cinci ani ca farmacist. Dar secretele neîmpărtășite ale bunicii nu-i dădeau pace; voia să afle totul despre plantele de leac. S-a angajat la Laboratorul de Plante Medicinale al Grădinii Botanice din Kau­nas, unde le-a studiat ani la rând proprietățile curative. În martie 1990, Lituania își redobândea independența. Odată cu schimbarea legislației im­puse de orânduirea rusească, Jadvygăi Balvočiūtė i s-au retrocedat 19 hectare de teren în districtul Mažeikiai, din care face parte și satul în care trăiește acum. S-a mutat imediat înapoi, la Gyvoliai, cu gân­dul să profite de experiența acumulată și de oportunitatea ce i se oferea. A început să facă agri­cultură ecologică – un gest vizionar pentru acele vremuri. În paralel, a lucrat ca biolog botanist la „Rezervația Naturală Kamanai”, unde a scris 30 de articole pe diverse teme de cercetare și alte 70 de articole de specialitate. După ani de studii aprofun­date și-a susținut și teza de doctorat și a obținut calificarea maximă în domeniu – doctor în farma­cognozie (studiul medicamentelor naturale în cadrul chimiei farmaceutice). În tot acest timp, s-a ocupat de procedurile de certificare pentru ideea ce-i în­colțise în minte: să creeze o fermă ecologică, unde să crească plante medicinale organice pentru trata­mente naturale.

„Toate cunoștințele mele acumulate în facultate se bazau mai mult pe studiul chimiei; nu-mi trecuse vreodată prin minte că voi ajunge să prepar trata­mente din plante medicinale, chiar dacă le cunoș­team bine potențialul curativ. Însă când în farmacii au apărut primele medicamente naturale aduse din străinătate, m-am gândit că ar fi păcat să nu folo­sim plantele autohtone în tratamente. Lituania de­ține un adevărat tezaur de plante de leac și rețete stră­vechi, probate de-a lungul timpului, de sute de ani. Medicina populară ar trebui să fie sursa stu­diilor medicale moderne – mi-am zis. Acesta e viito­rul! M-am întors acasă, în satul natal, și am trecut la muncă.”

Uzina de sănătate

Sunt condus prin clădirea fermei Jadvigos Žoles. Urcăm mai întâi spre podurile înalte, unde plantele proaspăt culese sunt lăsate la uscarea primară. Re­cunosc după formă, culoare și miros câteva plante medicinale pe care le folosim și noi: coada-calului, gălbenele, anghinare, valeriană, isop și cicoare… Dar observ și unele plante pe care nu le-am văzut niciodată. Niște rădăcini subțiri, maronii, ce par păstrate în condiții speciale.

– Ce sunt aceste rădăcini și la ce afecțiuni le folosiți?

– Aici avem rizomi de Sclipeți – o plantă cu efec­te foarte bune în lupta cu cancerul. Nu există studii medicale despre efectul ei anticancerigen, dar stră­bunii noștri au folosit-o mereu în tratarea bolilor grave. Eu am cules de-a lungul vieții sute de rețete tradiționale din zonele rurale și le-am testat eficien­ța. Unele au dat rezultate uimitoare din prima încercare, altele au avut nevoie de îmbunătățirea formulei. În cazul de față, a trebuit să modific rețe­ta, pentru a obține rezultatul scontat.

Dintr-un coridor cu uși înalte se deschid depo­zite uriașe, aerisite natural, pline de rafturi cu stra­turi de plante medicinale ce urmează să fie amba­late. Doamna Jadvyga apucă un pumn de tulpini uscate, le freacă bine între palme și mă îmbie să simt aroma măcinișului. E divin! „Sunt plante pe care le folosim numai pentru ceaiuri, simple sau în diverse combinații. Recoltăm anual circa 13 tone de plante medicinale organice de cultură, din 103 specii biologice, și 15 tone de plante din areale naturale ecologice, unde găsim alte 151 de specii. După cum ați văzut, suntem înconjurați de păduri și parcuri naturale, avem autorizații speciale de recoltare”.

Alte încăperi largi se deschid în fața noastră. Înăuntru – o mulțime de utilaje pentru prelucrarea și sortarea plantelor. O investiție costisitoare – se vede cu ochiul liber, însă rigorile impuse de Uniu­nea Europeană trebuie respectate cu strictețe. Îmi explică la ce folosește fiecare, dar face un gest de lehamite și-mi zâmbește complice: „Sinceră să fiu, utilajele astea sunt mai mult de decor. Dar fără ele, nu ne puteam lua autorizația. Prefer să amestec plantele manual, în doze mai mici, să se păstreze cât de cât întregi, nu să le mărunțesc mecanic până nu se mai înțelege nimic din ele. Eu, când beau un ceai, vreau să văd frunzele și florile în ceainic. Pli­culețele nu-mi dau încredere. Prea mult se bagă bi­ro­crații de la UE peste tradițiile și metodele noas­tre țărănești, fără să le înțeleagă rostul! Unele lucruri ar trebui să rămână așa cum au fost. Mo­der­nitatea nu aduce neapărat și progres!”

În depozitul alăturat, doi angajați cân­tă­resc plante pentru ceaiuri și le introduc în pungi de hârtie frumos etichetate. Pri­mesc alte explicații: „Nu toate ceaiurile noastre sunt curative. Aici am­balăm cea­iuri aromatice, relaxante și anti­stres, ames­tecuri de plante pentru băi și cata­plasme. Producem circa 320 sortimente de cea­iuri, în total. Folosim numai plante medi­cinale din surse locale, nu importăm nimic”.

Ajungem într-un laborator unde medici și laboranți în halate albe prepară rețete din plan­te, ghidându-se după însemnările din registre. „Toate rețetele curative sunt strict indivi­dua­lizate. Eu le concep în funcție de proble­mele cu care se confruntă pacienții. Merg des prin țară și mă întâlnesc cu bolnavii care vor să urmeze un tratament natural. Fiecare pacient beneficiază de o consultație amănunțită și trebuie să vină cu un diagnostic clar, stabilit de un medic specialist, pe baza unor analize com­plexe. Cer acest lucru pentru că nu sunt diagnos­tician. Nu tratez boli, ci oameni bolnavi. Aflu ce probleme au oamenii și, pe baza ana­lizelor și a răspunsurilor primite, elaborez o sche­mă de trata­ment care să le redea sănătatea și bucu­ria de a trăi. Știu că nu-i ușor să fii bolnav; du­re­rile și neputința în fața bolii afectează și psihi­cul uman, care e mai greu de tratat. Așa că le dau pacienților exact plantele de care au nevoie, în doze bine stabilite, ca să-i facă bine pe de-a-ntregul.”

Dacă în trecut folosea maximum opt specii de plante în schemele de tratament, acum Jadvyga a ajuns să mixeze 25 de plante medicinale, în diferite rețete. „Omul modern e mai bolnăvicios. Stresul, alimentația nesănătoasă și poluarea îl macină încet pe dinăuntru fără să dea semne – așa apar disfunc­țiile în organism. Uneori nu-i de ajuns doar puterea naturii, dacă omul are obiceiuri proaste și nu ascul­tă de sfatul medicului. E greu să tratezi un om dezechilibrat interior. Trebuie să-și schimbe dieta, să renunțe la fumat și la alcool, să meargă mai mult pe jos și să nu se rupă niciodată de familie și de cei dragi. Cei care nu-și cultivă pacea și bucuria inte­rioară nu-și iubesc sănătatea. Cel mai important lucru este să trăim în armonie cu noi înșine.”

Ultima cameră pe care-o vizităm e plină cu am­balaje. Pe o masă lungă sunt așezate cutii de carton de diferite mărimi, etichetate cu nume și adrese, în care sunt introduse pachete cu plante și sticluțe în­chise la culoare, cu poțiuni de leac. Aici se pre­gătesc coletele cu prețioasele tratamente pentru ex­pediere, de aici pleacă leacurile spre cei ce le aș­teap­tă cu speranță. Destinatarii nu sunt doar din Lituania, ci și din Letonia, Estonia, Polonia și Fin­landa. „Din 2001 până-n prezent, am tratat 16.500 de pacienți. Cei mai mulți dintre ei s-au vindecat și n-au mai avut nevoie de tratament. Cei cu probleme mai grave au repe­tat cura, dar în prezent se simt bine și nu mai au simptome neplăcute. Im­por­tant este că sunt în viață, deși nu li se dă­deau multe șanse de su­praviețuire cu bolile de care sufe­reau. E trist că nu toți medicii litua­nieni acceptă fitote­rapia ca ramură complementară de tratament. Și aici, ca peste tot în lume, încă mai există orgolii profe­sionale. Însă pacienții nu sunt așa; fiecare om care s-a în­să­nătoșit cu tra­tamentele noastre ne aduce la schimb alți trei-patru oa­meni cu probleme de sănătate. Așa am ajuns să avem pacienți din lumea întreagă, am trimis tratamente chiar și în Japonia!”.

Botezul stejarului

Natură liberă, ocrotit de defrișări (Foto: Shutterstock)

– Doamnă Jadvyga, venim și noi dintr-o țară în care tradiția vindecării cu plante este încă pu­ternică, legată, adeseori, de magie. Ce-a mai ră­mas în Lituania din vechile credințe populare?

– Oamenii s-au îndepărtat de natură, prinși tot mai adânc în vâltoarea vieții. În prezent se mai păs­trează doar obiceiul ca fiecărui om să-i fie atribuit un arbore protector, în funcție de data nașterii. Eu, de exemplu, sunt apă­rată de puternicul stejar. Țin minte că bunica m-a dus în pădure, s-a oprit în fața unui stejar secular și mi-a spus: „De azi îna­inte, el va fi prietenul tău cel mai bun. Lui poți să-i încredințezi toate tainele ori să-i ceri sfaturi când ai îndoieli. La el vei găsi mângâiere pentru suflet, atunci când vei gusta disperarea. Să-l prețuiești ca pe un om viu, pentru că te va călăuzi toată viața!”. Mă credeți sau nu, și în prezent, când sunt slăbită sau înnegurată de tristeți, merg în pădure, îi îmbră­țișez trunchiul și simt cum mă reîncarc de energie și-mi limpezesc gândurile. Etnologul lituanian Rita Balkute a adunat toate superstițiile și poveștile des­pre vindecări și magie, într-o colecție de texte des­pre animismul baltic. Se credea, de exemplu, că su­fletul, în momentele de șoc, ar putea părăsi corpul. De aceea, oamenii se fereau să caște sau să strănute, de teamă să nu-și piardă sufletul. Se spunea că durerile de cap erau cauzate de părul încâlcit. Oa­menii cu migrene mergeau în pădure și-și tăiau șuvițe de păr, pe care le lăsau pe pământ, în speranța că păsările își vor construi cuiburi cu părul lor, altfel durerile persistau. Se mai credea, în acele vremuri, că boala e provocată de lumina lunii. Pentru a feri copiii de razele lunii, se punea tot timpul o păpușă în fereastră. Credința că vântul aduce boala a rămas, până în prezent, în multe zone din Lituania.

Pinul sfânt și copacul cu ramuri în cerc

– Sunt doar povești, ori chiar se întâmplau miracole în adâncul pădurii?

– De la bunica am aflat despre mulți arbori cu puteri tămăduitoare ce-au existat pe teritoriul Litua­niei. În Nibûdþiai, era un pin considerat sfânt, cu co­roana formată din cinci ramuri groase, care se­măna cu o mână de om înălțată spre cer. Oamenii deznădăjduiți, cu necazuri mari, sub el își găseau alinarea. Aproape de Šiluva creștea un alt pin ciudat, cu coroana alungită într-o parte, ce părea de departe o aripă de înger; scoarța lui ajuta la tratarea bolilor de piele. În Vëliuva, copiii bolnavi sunt duși și astăzi sub un copac cu ramurile cres­cute în formă de cerc, pentru a se vindeca de spaime. Unchiul Justas, fratele tatălui meu, îmi povestea că în trecut bol­na­vii erau duși la scorbura din trunchiul unui stejar bătrân, aflat undeva la granița cu Letonia, despre care se zicea că vin­decă orice boală. Veneau oameni din toate colțurile țării, erau cărări bătătorite prin pădure până la copacul misterios. Pe trun­chiul stejarului erau sprijinite patru scări, care urcau până la o scorbură căscată între primele crengi viguroase. Bolnavii erau ajutați să urce scările, apoi se lăsau în scor­bura uriașă, în care intrau cu totul. Stă­teau așa câteva minute și se rugau la spiritul pădurii să-i însănătoșească. Fie­care bolnav atârna câte o jertfă de ramu­rile copacului. Femeile îi ofereau părul lor sau eșarfe brodate de mână, iar bărbații, bani. Era plin de ofrande stejarul, dar ni­meni nu îndrăznea să se atingă de ele, de teama unui groaznic blestem. Când cobo­rau, înconjurau de trei ori trunchiul copa­cului și se spune că „minunile” nu conte­neau: scăpau de boli sau dureri pe loc, or­bii își recăpătau vederea, mâinile și pi­cioa­­rele paraliticilor se mișcau din nou, copiii întârziați mintal începeau să vorbească.

Mulți au căutat stejarul miraculos, dar nimeni nu i-a mai găsit locul. Se spune că încă se deslușesc urmele potecilor prin pădurea cea deasă, dar toate se opresc acum într-o poiană pustie. Poate a murit și bătrânul stejar. Sau poate că n-a fost decât un duh bun al pădurii, care s-a înăl­țat cu toate durerile lumii spre ceruri… Cine știe? Chiar dacă nu sunt altceva de­cât legende, încă merită să mai credem în ele. Pentru că ori de câte ori avem nevoie de ajutor, până la urmă, tot la natură ne întoarcem.

„Acolo unde este credință, există și speranță”

Reporterul și Jadvyga

– Credeți că oamenii mai au nevoie și astăzi de „minuni” sau de ajutor divin pe drumul vinde­că­rii?

– Cred că nu există plantă lăsată de Dumnezeu pe pământ, care să nu aibă darul vindecării, însă nu­mai El e Marele Vindecător. Uneori mă mir și eu de ceea ce descopăr, cunoscându-mi mai bine pacienții. Am observat că oamenii cu adevărat credincioși sunt mai fericiți și au o pace interioară care-i ferește de necazuri și boli, la fel cum rugăciunea deschide căi neștiute către vindecare. Acest fapt nu se poate explica științific și cred că nici nu-i bine să-i căutăm taina. Depinde de nivelul spiritual la care ajungem. Probabil că-i un atribut al bogăției sufletului, care crește odată cu gândurile și faptele bune ale fiecă­ruia dintre noi. Un lucru e sigur: acolo unde este cre­dință, există și speranță.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian