Psih. CORINA MERCEA: „Animalele ne ajută să ne menținem vie afecțiunea, într-o vreme când ea pare să fi înlemnit”

• Animalele de companie nu ne fac doar mai fericiți, ci și mai sănătoși, afirmă psihologul. Desigur, dacă cel pe care îl avem chiar ni se potrivește •

– Trăim vremuri dificile, cu toate astea, adopțiile de animale au explodat în Europa, după cum arată statisticile. Ne pot ajuta ani­malele în contextul pandemiei?

– Da, animalele ne pot face foarte fericiți, prin modul în care știu să ne stimuleze. Ele își doresc să fie îngrijite. Omul capătă sentimentul că îi este cuiva necesar. Asta e benefic pentru psihic și pentru atingerea stării de bine. În plus, animalele ne scad, totodată, și nivelul de stres. Simpla prezență a unui animal face ca în corp să fie produsă mai puțină adrenalină. S-a constatat că animalele de casă au un efect pozitiv mai ales în cazul persoanelor cu diabet, cancer, tensiune ar­te­rială crescută sau tulburări de anxietate. Animalele ne protejează și de depresii.

– Să ai grijă de un animal este, totuși, destul de obositor. Mai ales de un câine, care trebuie dus în mod regulat la plim­bare și care are nevoie să fie ținut ocu­pat…

– Suprasolicitarea poate deveni o pro­ble­mă, asta e clar. Mai ales în vreme de criză, nu este foarte simplu să adopți un pui de ani­mal, pentru că ei au ne­voie per­manent de so­cializare, exact ceea ce oamenilor le este in­ter­zis. Când porți mas­că și te speli tot timpul pe mâini, mângâierile de­vin mult mai rare, chiar și când e vorba de câini sau pisici.

– Un animal mic ar provoca mai puține bătăi de cap?

– Nu se pune problema în felul aces­ta. Câinii prezintă mari avantaje pentru psihicul uman. Când îți procuri un câine, ai parte de contacte semnificativ mai multe. Când mergi pe stradă, comunici cu alți stă­pâni de câini sau cu vecinii. Și străi­nii te bagă mai repede în seamă: atunci când ne plimbăm cu un câine, ei ne ofe­ră un zâmbet sau chiar un salut. Câinii ne fac să fim veseli și ne obligă să ne mișcăm. Dar depinde, desigur, de fie­ca­re, în ce măsură este compatibil cu ani­malul său.

– Ar trebui să ne gândim, dinainte, ce animal se potrivește personalității pe care o avem?

– Nu există o regulă generală în a­ceas­­tă privință, fiecare animal este diferit în felul său. Cert este că un câine, de pil­dă, este mai solicitant față de stă­pân, el cerșește mâncare, vrea să se joace, se apropie de noi în mod activ. Pisicile sunt în esen­ța lor mai introvertite și se potrivesc mai bine oamenilor cărora le place să stea li­niștiți și re­trași. Totuși, atât în cazul stă­pânilor de pisici, cât și în al pro­prietarilor de câini, hor­mo­nii fericirii sunt stimulați în aceeași măsură. Atâta doar că în cazul mâțelor nu mai sun­tem atât de motivați să ieșim pe-afară, pentru că pisica se plimbă și singură.

– Ce alte animale am putea adop­ta, în afară de câini și de pi­sici?

– Și păsările, peștii, iepurii, porcu­șorii de Guineea aduc beneficii psihi­cu­lui. Omul este mai puțin însingurat și simte că animalul are nevoie ca el să-l îngrijească. În schimb, el este recompensat prin atenția și afecțiunea pe care i-o oferă la schimb necu­vân­tă­toa­rea și prin stabilirea unei legături cu aceasta.

– Oare simt animalele de com­panie criza sanitară și psi­hologică cu care ne con­frun­tăm?

– Animalele pot percepe ten­siunea și temerile care apar între oameni și nu înțe­leg de ce lu­crurile stau în fe­lul acesta. În func­ție de ca­rac­terul omului, ani­malele pot fi mai stresate, pentru că sunt luate mai rar în brațe, sau nu se pot retrage în colțișorul lor, așa cum erau obișnuite, când stăpânii mergeau la servi­ciu, și nu stăteau toată ziua acasă. În ciuda a ceea ce credem, că animalele trebuie să fie mângâiate mereu, ele au nevoie de spații și momentele lor de respiro.

– Dar când relația cu animalele o înlo­cu­iește, fie și parțial, pe aceea cu oa­menii, cum ar fi de pildă relația cu un par­te­ner, este acest lucru sănă­tos?

– Din perspectivă psihologică, si­tuația ar trebui evitată. Te poți dră­găli cu câinele și să vorbești cu el, dar asta nu suplinește discuțiile cu un partener. Una e să vorbești cu un animal, și alta cu un om. Creierul nostru trebuie permanent stimulat, iar asta nu se întâmplă cu un mie­unat de pisică. Avem nevoie de alți oameni pentru a ne continua evo­luția, pentru a ne exploata poten­țialul și pentru a scoate la lumină ce e mai bun în noi. Asta funcționează prin intermediul comunicării, care cu un animal este unilaterală. În schimb, sporește afecțiunea. Niciun om n-o să se lase mângâiat ore în șir, și nici n-o să toarcă precum o pisică. Iar acum, în pan­demie, atingerile noastre aproa­pe că au înghețat.

– Uneori avem sentimentul că animalele de companie ne țin loc de copii…

– Un animal de companie nu poate niciodată înlocui un copil. Oricât de mult am ține la ele, iubirea față de propria odraslă cuprinde un ocean infinit de nuanțe și sentimente. Dragostea față de animale se subsumează afecțiunii pe care ne-o solicită, permanent, copiii. Pe de-altă parte, prezența unui animal într-o familie cu copii e benefică. Apropierea socială se învață mai ușor pe animale, mai ales în timpul acesta, când școala este înlocuită printr-o tabletă.

– Aveți dvs. înșivă o pisică și un câine la cabinet. Pot juca animalele un rol în terapie?

– Observ adesea cum cățeaua mea le induce pacienților o stare interioară de liniște. Chiar și când stă întinsă în coșulețul ei, oamenii sunt mai puțin stresați și pot comunica mai ușor. De altfel, animalele sunt tot mai des folosite în terapii.

– V-au ajutat și pe dvs. animalele de companie să treceți mai ușor prin criză?

– A fost grozav că tocmai cățeaua mea a fost cea care m-a silit să ies din casă. Asta m-a scăpat de senzația că sunt încuiată. Sentimentul de libertate nu s-a pierdut când ne plimbam prin natură.

– Sintetizând, putem trage concluzia că proprietarii de animale sunt cei mai fericiți oameni de pe pământ?

– Conform unor studii recente, da. Corpul și psihicul reacționează pozitiv la animale. Amână bătrânețea și multe boli. Și ne ajută să ne menținem vie afec­țiu­nea, într-o vreme când sentimentele noas­­tre par să fi înlemnit.

SELENA LASCU