Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

• Sunt tot mai mulți. Sătui de uniformizarea Occidentului, seduși de frumusețea munților noștri, occidentalii lasă în urmă viața comodă din marile capitale, pentru cea frustă și autentică din satele noastre de munte. Ce îi aduce până aici, în miezul sălbatic al României? Un re­portaj pe urmele lor, prin satele risipite între Piatra Craiului și Bucegi •

Arabella

Arabella, în grădina din Măgura

Măgura. O culme îmbolovănită de deal, care îți sare în ochi la poalele Pietrei Craiului, cum privești de jos, din Moeciu. Un drum de pământ șerpuit, pe care ma­șina urcă anevoios cu 20/h, te scoate într-un final sus, în paradisul de lângă munte. La Mă­gura, drumurile sunt atât de rele, că nici turismul n-a prosperat ca în alte părți, n-a apucat să sufoce ulițele sa­tului, pe care vacile își leagă­nă încă mersul, ca și cum timpul n-ar exista. Aici, unde se termină dru­mul și începe să crească li­niș­tea între frun­zele de corco­duș, se înalță casa de lemn a Arabellei.

În 2003, a venit la Zăr­nești într-o vacanță, să urme­ze un curs despre lupi și pă­duri. A­tunci, într-una dintre după-amie­zele acelea, orga­ni­zatorii i-au luat pe toți într-o căruță și i-au dus sus, la Măgura, la „Pepino”, să mănânce bulz. Atâta fru­mu­sețe nu mai văzuse de multă vreme: stânca mun­ților se pră­vălea aproape peste sat, culmile înierbate miroseau înnebunitor, Bucegii se ridicau trufași în depărtare. Un singur gând nu-i ieșea din cap: în locul ăsta trebuia să se mai întoarcă, cel puțin o dată în viață. Apoi anii au trecut, sora ei a murit și i-a lăsat o mică moștenire. O sumă cu care la Liver­pool, unde locuia, și-ar fi permis doar un coteț de câine, dar care în România s-a dovedit destul. S-a întors în Zărnești și a văzut, cu sprijinul prietenilor ei de la curs, mai multe case, dar nimic nu i-a plă­cut. Și-apoi, dezamăgită, a urcat la Mă­gura să vadă înserarea. Își amintește perfect: se plimba pe uliță și a văzut casa asta începută cândva de-un sătean și abandonată. Trei femei în cizme de cauciuc au venit și i-au spus a cui e. A suit la primul etaj, s-a uitat, mai era atât de mult de muncă la ea! A intrat în pri­ma cameră și a văzut prin golul feres­trei Piatra Cra­iului la apus și Bucegii la răsărit. A știut pe loc că, dacă va trece pe lângă casa asta, o să regrete toată viața ei. În 2004 a cumpărat-o. Și în 2010 a lichidat tot la Liverpool, și a luat Skoda ei veche, a burdu­șit-o cu lucruri și a pornit spre Ro­mânia. Era o aventură, dar era vară și era fericită.

Bucegii văzuți de la Peștera

Acum, Arabella stă în grădina casei, cu scaunul așezat în trifoi și cu cei trei motani frecându-se tan­dru de ea. Trăiește ca un ermit, destul de departe de lume. Se vede rar cu sătenii, vizitele neanunțate n-o prea încântă. Timpul ei se scurge lin în biroul cu vedere la munte, în orele de documentare pe inter­net, pentru viitoarele ei cărți. Cel mai adesea, Ara­bella McIntyre Brown scrie. Scrie non-fic­țiune. E fostă jurnalistă și autoarea mai multor docu­men­tare. A narat povestea venirii ei din Li­verpool în Carpați într-un volum, A Stake in Tran­syl­vania, care s-a tradus și la noi. Și inventează cu plăcere povești pentru copii.

Știe că sătenii o privesc ca pe o ciudățenie. O femeie singură, fără copii, la cincizeci și ceva de ani, trăind la marginea satului doar cu pisicile. Dar nu-i pasă. Nepăsarea asta îi oferă la schimb liniș­tea la care atât de mulți ani a visat. De când locu­iește în Măgura, întrebarea pe care a auzit-o cel mai des de la săteni, mirați și ei că o englezoaică s-a mutat pe dealurile lor, a fost: „Îți place?” „Îți place aici?” „Și chiar îți place la noi?”. O întreb și eu același lucru și o văd zâmbind. S-a născut în West Sussex, pe vremea când dru­mu­rile aveau doar pietriș pe ele și turismul nu transformase încă zona într-una dintre cele mai râvnite și scum­pe destinații din lume. Fluturii ăștia, copacii ăștia care cresc ana­po­da, păsările astea o întorc toate în copilărie. De aia se simte acasă aici. Măgura este Ithaca ei. Călătoria pli­nă de aventuri care a învățat-o să nu se mai grăbească nicăieri.

Ronald

Ronald, pe terasa din Șirnea

De pe terasa lui Ronald se văd mun­ții. Se vede o fâșie de Bucegi, lu­minată roz la apus. Se vede tur­la bise­ricii, la fel de înaltă ca brazii din jur. Și se vede, în depărtare, șirul de bolo­vani care despărțea odinioară Im­pe­riul Oto­man de cel Austro-Ungar, mai târ­ziu Ardealul de Re­gat, și azi – județul Brașov de județul Argeș. În 2000, când a coborât prima oară în Șirnea, de pe drumurile înalte ale Fundatei, ideea de fron­tieră nu-i dădea pa­ce. După două decenii de carieră politică acasă la el, în Sco­ția, și încă zece ani pe­trecuți peste tot prin lume, din Cehia până-n Uz­be­kistan, în cali­tate de consul­tant al Con­­si­liului Euro­pei pe programe de asis­tență tehnică, Ronald păstra o sti­mă aparte pentru toți cei care tre­cu­seră fron­tierele. În opi­nia lui, ei erau cei noro­coși să în­țelea­gă mai mult, să va­dă lumea prin len­­tile diferite. Gân­­­dul că și-ar pu­tea cumpăra o casă a­șe­zată chiar pe o gra­niță, și încă pe una isto­rică, i se pă­rea cum nu se poa­te mai potrivit.

A ajuns în vara aceea la Șirnea, când fosta lăp­tărie a satului, o casă splendidă cu cerdac, nelocuită de decenii, fusese scoasă la vân­zare de două săp­tămâni. A venit cu Daniela, par­te­nera lui de viață, pe care o cu­noscuse în 1992 la București, când lucrau amândoi în biroul primului-ministru. Ea e cea care a și făcut posibil visul lui de a trăi aici. În timp ce el își împărțea încă timpul între București, Sofia și Asia Cen­trală, Daniela și-a rupt luni întregi departe de București să renoveze, să racordeze casa la apă și electri­citate, să facă odăile locuibile.

Ronald cu vecinii lui, Marița și Viciu

Azi, Ronald vine tot mai des în Șirnea, iar Daniela tot mai rar. O obosește gândul că mereu e ceva de renovat sau reparat la casă. Lui nu-i pasă că uneori apa nu curge sau că toamna pereții sunt reci. Și nici că n-are un vorbitor de română alături, care să-i înlesnească viața. Vorbește și scrie în sco­țiană, engleză, franceză și germană. Dar româna n-a învățat-o, că nu s-a simțit motivat. Se miră și azi cum a reușit să lege o prietenie atât de strânsă cu Viciu, vecinul lui de alături, doar cu câteva cuvinte românești, cu gesturi și priviri pline de înțeles.

Acum Viciu nu mai e, iar noi stăm amândoi în­veliți în pături pe terasa din spate. Bem vin și tăcem. La Șirnea, Ronald vine mai ales ca să-și ia liniștea în primire. După patru decenii de politică și de consultanță, care l-au obligat să fie sociabil și vor­băreț, își este suficient lui însuși. Ce face când e aici? Stă și scrie. Blogul lui, Balkan and Carpathian Musings, un spațiu virtual dedicat lucrurilor care îi plac, cărți, pictură, muzică și  vin, a sărbătorit recent 400.000 de vizualizări. Ro­nald Young e autorul a zece cărți care se vând online, din­tre care și una des­pre Ro­mâ­nia, și lucrează acum la alta, în care în­cearcă să înțeleagă rosturile institu­țiilor care ne conduc și ce ar trebui să aș­tep­tăm de la ele. Șirnea îi dă dis­tanță și pers­pectivă.

Când a ales satul ăsta, l-a ales pentru poteca su­perbă de pe culme, de unde poți vedea până departe, în zări. Dar de plimbat, Ronald nu se plimbă aproa­pe niciodată. La Șirnea îi e de-ajuns să stea. Să stea să se uite la nori, la felul în care își schimbă necon­tenit for­me­le. La păsări și la zborul lor în vo­lute. La mer­sul legănat al va­ci­lor spre bi­joi. La schim­bă­rile im­percepti­bile ale vremii. În­tr-o zi, i-a spus Danie­lei: „O să mă scoți de-ai­cea între patru scânduri”. Până a­tunci: li­niște, nori, pă­sări, nori, vaci și iar nori.

Petra

Petra – În Peștera, pentru eternitate

Merg în spa­tele Petrei. Sun­tem pe coama satului Peștera, mai sus de bise­rică, de unde dea­lurile dim­pre­jur par blaturile unui pandișpan. Petra are păr alb împletit în coadă și-o fustă lungă care mângâie iarba. Petra are și-un câine mare, negru, care o ur­mează oriunde-ar fi. Când ieșim de pe drumul prin­cipal și luăm poteca ce taie muchea drept prin pădu­rea de mesteceni, Petra se-apleacă, își scoate san­dalele și calcă fericită pe pământul uscat. În 1995, a venit în România cu Andreas, soțul ei, care sem­nase un contract pentru doi ani de zile. Născut la Zalău și plecat în Germania înainte de 1989, An­dreas își făcuse în Occident nu doar studiile, ci și o carieră. Într-o zi, când călătorea să descopere țara de origine a soțului ei, a văzut de la Fundata un pâlc de case pierdute pe-un deal. A văzut firele electrice sclipind în bătaia soarelui. Și și-a zis că, dacă există curent, trebuie să fie cu siguranță și-un sat. Când a ajuns sus și a văzut casele mici, acoperite cu șiță, soarele topindu-se în geamlâcul lor și munții care se desenau pe cer în ambele părți, i-a venit pur și simplu să plângă. S-a întors acasă și i-a spus lui An­dreas că a găsit un loc în care i-ar plăcea să aibă o casă. Apoi a venit o zi în care toate s-au aliniat, o zi în care au urcat amândoi drumul abrupt al satului, în care s-au plimbat până au găsit dealul cu cea mai bună priveliște. Și-n timp ce se odihneau în iarbă cu privirea la munte, o femeie din sat s-a apropiat și i-a întrebat dacă n-ar vrea să cumpere bucata de pământ pe care tocmai stăteau.

Se uită la mine, uimită și ea de cum s-au aranjat lucrurile atunci, și râde, cu râsul ei luminos. Uite așa, au ajuns să își ridice o casă aici. O decizie com­plet irațională. Habar n-aveau cât o să stea, dacă România va continua să se dezvolte, dacă vor avea ce lucra când contractul va expira. Dar undeva, adânc în inima ei, simțea că lucrurile trebuie să fie așa.

Acum știe că principalul motiv pentru care au rămas atunci în România a fost satul ăsta. Satul fără garduri, cum îi place să spună, cu pajiștile lui miro­sind a cimbrișor, cu toate obiceiurile astea simple, care nu mai există nicăieri în Vest. Cu libertatea pe care le-au putut-o oferi copiilor lor în vacanțe, să crească prin păduri, să vadă cum se mulge lap­tele, cum se face brân­za, cum se întoarce fânul.

Din martie, anul ăsta, Petra și Andreas sunt zi de zi în Peștera. Au venit cu gândul că vor sta două luni, cât va dura izolarea, și au rămas aici. Anotim­purile s-au schimbat și Petra nu încetează să se uimească de frumusețea pe care o vede în fiecare dimineață când deschide fereastra. I-a spus lui Andreas: „E superb, nu vreau să mai plec de aici”. El i-a răspuns: „Da, e foarte, foarte frumos”. „Nu, nu înțelegi”, i-a zis ea. „Eu nu mai vreau să plec. Nu vreau să vin doar din când în când. Eu vreau să trăiesc doar aici”. Acum, că nu mai e nevoie de prezența ei fizică în București, Petra Müller-Demary își ține sesiunile de consultanță de la „Solutionsurfers”, școala inter­na­țională de coaching de busi­ness pe care a fondat-o, direct din Peștera, din cămăruța ei cu lambriuri de lemn, construită acum două decenii. Și-n loc să coboare în pauză la cafeneaua aglomerată a unei mari clădiri de sticlă din București, iese și se plimbă în tălpile goale, cu câinele ei.

De când s-au așezat în sat, Petra și Andreas au cumpărat tot mai multe pământuri. Une­ori, din rațiuni practice, cum e bucata din fața casei lor, ca să se asigure că nimeni nu va construi nimic acolo. Alteori, pur și simplu ca investiție, fiindcă sătenii nu aveau cui să vândă. Printre ele, e și culmea cea mai înaltă de deal, în­conjurată de arbori ca un sanctuar. E pământul pe care Petra și Andreas îl păstrează pentru visul lor: un eco-village, o comunitate de oameni care să locuiască aici în armonie cu natura, care să se inspi­re unul pe altul și să contribuie fiecare prin ceea ce fac. Un proiect ambițios, născut la poalele Pietrei Craiului, pentru care își așteaptă încă partenerii de drum.

Ronit

Ronit, pe terasa casei de lemn

Degetele îi alunecă pe claviatura pianului, rămân apoi puțin suspendate în aer și lovesc pentru ultima oară clapele. Impromptu-ul de Schubert s-a sfârșit, iar încremenirea în care a plutit încăperea din bârne e spartă brusc de un ropot de aplauze. Nu, nu suntem la Sala Radio, ci într-un sat de la Poalele Pietrei Craiului, într-o casă veche de 50 de ani, aco­perită cu șiță. La pian, cu părul blond perfect piep­tănat și picioarele arcuite pe tocuri stiletto, e Ronit Sluszny-Singer, o pianistă israeliancă îndrăgostită de România, care de mai bine de un deceniu își pe­trece verile în Carpați. Seara asta legănată în mu­zica lui Mendelssohn, în aburii gogoșilor aduse de Marioara lui Călăican, în fierbințeala vinului roșu israelian, e cadoul ei pentru sat. La noapte, va lua avionul înapoi spre Israel și se va mai întoarce la anul. Până atunci, gusturile se amestecă și vorbele noastre la fel. Ronit ar fi putut să nu se oprească niciodată în fața acelui indicator pe care scria Șirnea. Dar s-a oprit. Era în 2003 și amintirea acelui moment care a fost pentru ea o chemare tăcută a destinului o emoționează și acum. Da, ar fi putut să nu se oprească niciodată. Dar a văzut literele alea doar pentru ea. A văzut Șirnea și a citit Shir Nah, care în ebraică înseamnă „Cân­tă, te rog!”. Și la o asemenea invitație nu a putut rezista.

A venit la Șirnea și s-a îndrăgostit de sat așa cum te îndrăgostești de un om. Pe loc, brusc și iremediabil. A știut din prima clipă că vrea o casă aici. O casă gata fă­cută, dacă se poate, doar că s-a izbit de toate piedicile cu putință. Unele nu aveau apă, altele nu aveau electricitate, altele se dărâmau pur și simplu. La capătul unui lung an de căutări, a găsit casa asta, a că­rei renovare a fost o aventură. A păstrat doar o cameră, sus, în pod, pentru ea. A desfăcut jos toți pereții interiori ca să fie spațiu și ca să fie lumină. Și fiindcă toate astea nu ar fi avut niciun sens fără muzică, Ronit și-a adus din Israel cu un container și-un pian.

Ronit e printre cei mai ata­șanți străini care s-au a­șe­zat la Șirnea. Nici nu și-a cumpărat bine casa și s-a împrietenit cu Nuța lui Din. Nuța face o brân­ză minu­nată, Nuța toc­meș­te cosași când e vremea fânului, Nu­ța are grijă de casă, când ea e în Israel. Nuța a îm­bră­cat-o pe Ronit în costum național și a luat-o cu ea la biserică. Așa a ajuns Ronit să fie prietenă cu un sfert din Șirnea. Un sfert din ce în ce mai risipit, care în seara asta de septembrie încape bine într-o casă de lemn.

De plictisit, nu se plic­ti­sește niciodată. Telefonul ei e o adevărată arhivă cu valoare documentară. În cei zece ani de când are casa, a filmat tot ce a putut: de la vaci care merg la izvor, nunți și slujbe la bise­rică, până la oamenii ieșiți la coasă și la femeile lor, care frământă gogoși.

Serata pentru Șirnea

Când o întreabă prietenii din Israel ce face ea atâtea luni pe an aici, le răspunde simplu: „Nimic spe­cial!”. Pentru că la Șirnea nu trebuie să faci ni­mic special ca fiecare zi să fie o sărbătoare. Sau, uneori, chiar o surpriză. „Știți că un israelian și un iordanian nu se vor înțelege niciodată, nu ?!”, spune Ronit și își încruntă sprâncenele. Ei bine, Șirnea i-a dovedit că dealurile astea sunt mai tari ca un tratat de pace. Când Nuța lui Din a făcut o masă pentru con­sulul Iordaniei, venit în vizită în sat, a chemat-o și pe ea. Au stat unul lângă altul o seară întreagă, au râs, au vorbit și a fost minunat.

În vara în care a locuit prima oară aici, Ronit a ieșit să ducă gu­noiul și s-a întors după patru ore. S-a plimbat peste tot, nu se putea sătura de atâta frumusețe, de atâtea flori și de atâta cer. Abia așteaptă să se reîntoarcă la anul. Parcă vede deja cum oprește mașina mai de­vreme puțin, ca să-și umple brațele de flori, cum descuie apoi casa și respiră adânc, cum deschide larg ferestrele și lasă vântul să șuiere lin: „Șirnea, Shir Nah, Șirnea. Hai­de, Ronit, cântă, te rog!”.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian