Pământul Făgăduinței

– Textele selectate în paginile de față sunt rodul unei călătorii pe care am făcut-o în Canada, pe urmele țăranilor români care au emigrat spre „Pământul Făgăduinței”, la începutul secolului trecut. Majoritatea povestitorilor nu mai sunt în viață. Relatările lor cuprind, însă, „o zonă lipsă” din istoria României, care trebuie repusă la locul ei –

Ziua despărțirii

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, mii de familii de români din Bucovina, Muntenia, Dobro­gea și Transilvania au emigrat în Canada. Ajunşi în situaţia de a nu-şi mai putea hrăni familia, lipsiţi de pă­mânt, plini de datorii şi sperând că Dum­nezeu îi va ajuta să supravieţuiască, au emi­grat în căutarea salvării în Canada, Pământul Făgăduinţei.

În cartea sa, Boomtime (Timpul avân­tu­lui), scriitorul James H. Gray reproduce un afiş în care Canada este înfăţişată ca un magnet care îi atrage până şi pe fermierii din Statele Unite. Tot astfel, ţăranii români, atraşi de perspectiva de a lucra un timp pă­mântul pustiu al Canadei şi de a se întoarce cu bani pentru a-şi cumpăra pă­mânt în sat, au pornit pe aripile acestui vis. Doar că nu s-au mai întors niciodată în România. Trenu­rile şi vapoarele îi costa­seră, la venire, aproa­­pe tot avutul agonisit într-o viaţă, iar un drum înapoi, către țară, era imposibil, înainte de a lucra din greu şi de a câştiga banii pentru bilete. Iar când unii au izbutit să strângă aceşti bani, prin România înce­puse să treacă tăvălu­gul primului război mondial. Așa s-a întâmplat că au rămas în Canada, rupţi pentru totdeauna de destinul pămân­tului românesc. Dar dorul de-acasă nu le-a murit. Au lăsat cu grai de moarte, fiilor şi nepoţilor, porun­ca de a se duce în România, ca să aducă țărână din curtea casei și să le-o presare pe mor­mânt. Dar înainte să fie în­gropată sub cruce, povestea vieții lor din Canada s-a transformat într-o epo­pee eroică, de înfiripare a unui rost omenesc.

Blestemul din faţa porţii

(Valeria Mihalcea, 97 de ani, din Regina)

„Când am plecat din Saraiu, Do­brogea, aveam o fetiţă de 8 luni, Ilea­na. Eram măritată cu Marin Mihal­cea. Tata, Ion Ciurea, era primar în sat, avea 20 de pogoane de pământ şi grădină. Dar bărbatul meu era sărac, îşi pusese în cap să se îmbogăţească în Canada şi să se întoarcă să le facă în ciudă celor din sat. Singur nu voia să plece, aşa că am mers cu el. Pă­rinţii n-au prea vrut să mă lase. În ziua plecării, mama mi-a furat-o pe Ileana, spunân­du-mi că o creşte ea. Voia să fie sigură că mă întorc… Plângeau vecinele de mila noastră şi o îndemnau: «Dă-i, Ilincă, fata să plece, dacă aşa îi este scris…». Biata mama… Eu eram de ajutor pentru dânsa la ţesut şi la lu­crul în casă. Cum să se despartă de mine? «Vale­ria!» striga disperată, strângând-o pe Ileana la piept. «De ce-mi rupi tu inima, Valeria? Asta-ţi e răsplata că te-am crescut, fata mea? Dacă nu-ţi e frică de Dumnezeu, fă ce vrei, dar lasă-mi fata! Lasă-mi o mângâiere, ai milă, Valeria!». Tata, înţelegând că nu pot da îndărăt şi că trebuie să-mi urmez bărbatul, i-a luat fetiţa din braţe şi mi-a dat-o, binecuvân­tându-ne. În timp ce ne urcam în birja unui unchi, cu care am ajuns la Hârşova, de unde urma să luăm vaporul pe Dunăre spre Germania, mama s-a întors cu faţa spre răsărit şi, rezemată de poartă, a strigat în gura mare, făcându-şi cruce: «Du-te, Valeria, mamă, nouă mări şi nouă ţări, bine capului să nu găseşti dacă tu mă laşi pe mine singură!». În răz­boiul mondial, toţi fraţii mei au murit. Tata s-a pier­dut în Transilvania. Din cauza războiului, iar apoi din lipsă de bani, eu nu m-am mai putut întoarce niciodată acasă. Mama a murit fără nicio mângâ­iere… Doamne, cum aş face să mă ierte de-acolo, din împărăţia cerului? Şi-acum o văd închinându-se şi blestemând în faţa porţii…”.

Marea traversare

În anul 1912, când părinţii Anei Petrişor din Bălăceana, Bucovina, au emigrat în Cana­da, bunica Ileana Suleap a fost singura din familie care a refuzat să plece. Îndu­rerată, ea s-a despărţit pentru totdeauna de cei dragi cu cuvintele: „Dacă am fi mers pe uscat, aş fi venit cu voi… Dar pe vaporul cela eu nu mă sui, să ştiu de bine că mor de dorul vostru…”. Fără să știe, bătrâna a profețit o dramă dintre cele mai tulburătoare, petrecută în anii de început ai emigrărilor peste Ocean. Frica de apă, neîncrederea în siguranţa oferită de va­poa­rele cu aburi, vechi şi im­proprii transpor­tului de călători, s-au adăugat zvonurilor des­pre comportamentul şi inos­pitalitatea unor marinari, despre furtuni apo­caliptice, impo­sibil de ocolit, despre boli molipsitoare, des­pre ciocniri cu iceberguri ș.a. Bătrâna Suleap se afla, probabil, şi sub impresia zguduitoarei tragedii a trans­atlan­ticului „Titanic”, iar cele mai multe dintre român­cele care erau nevoite să-şi ur­meze bărbaţii nu călătoriseră nici măcar cu trenul până la data emi­grării.

În noaptea Învierii

(Vasile Ursu din Assiniboia)

„La Hamburg am ajuns cu trenul, pe ruta Bucu­reşti-Braşov-Budapesta-Viena. Ne-am îmbar­cat pe un vapor de vite, câteva sute de persoa­ne. Eu eram împreună cu părinţii şi şapte fraţi: Ion, Mariţa, Aurica, Gheor­ghe, Constantin, Toader şi Andrei. Cel mai mic avea 6 luni. Biata mama, parcă o văd, s-a urcat ultima pe vapor. Îl ţinea pe Andrei în braţe şi plângea că ea nu mai pleacă! Până la urmă, a încurajat-o un agent, spunându-i că în trei zile ajungem. Amar de noi! Când am pus piciorul pe uscat, la Halifax, am crezut că înebunesc de bucurie. Figăruieşte (imaginează-ți): timp de şase săptămâni să stai pe apă, legănat de valuri! Ne-a prins noaptea de Înviere în mijlocul Oceanului. Şi tocmai atunci s-a pornit, băiete, un storm (furtună), de Doamne-Doamne… Au trebuit să lase ancorele… S-au tras cu vaporul la scuteală, în dos­ul unei insule pustii… Am rămas acolo până s-a liniştit apa… 14 zile şi 14 nopţi. Biata mama… Ei tare rău i-a fost… N-a mâncat mai nimic şi-l blestema pe tata. Blestema ziua în care ne părăsisem că­suţa noastră din Dobrogea. Şi păduchii! Mamă, Doamne, cum umblau pe noi. Măi, măi, măi! Şase săptămâni să nu te speli; să mănânci ţinând blidul în mână, că pe masă nu era chip să stea, ţi-l aruncau valurile…”

Tată, unde-i America?

(Leona Muntean din Limerick)

„Când am ajuns la Hamburg, am fost băgaţi în nişte barăci şi ni s-a spus să aşteptăm. Peste o săptă­mână, ne-a venit rândul. Agenţii răcneau, de se speriaseră toţi copiii… Aveau în mâini nişte baionete de-un metru. Cu ele tăiau bagajele. Ne-au tăiat toate bagajele… au luat tot ce le-a plăcut… Degeaba plângea mama şi se ruga de ei… Noi, copiii, nici nu ştiam ce se-ntâmplă în vaporul acela în care răgeau vite, plângeau femei şi ţipau agenţii. Şi furtuna… mama ne aşe­zase în genunchi şi ne punea să spu­nem Tatăl Nostru. Constantin, fratele cel mai mic, avea 2 ani. El ţipa în­truna şi nu se dezlipea de mama. Noi mai ieşeam câteodată pe punte şi priveam apa roată. «Tată», întrebam, «unde-i America?». «Ia, acolo», ne arăta tata cu mâna într-o direcţie pe care-o alegea la întâmplare… Degea­ba aşteptam noi ceasuri întregi să ză­rim America… Abia după 16 zile s-a văzut ceva… Mai întâi mi s-a părut un nor… Apoi, părea un alt vapor mai mare… «Tată, uite un vapor mai ma­re!». Acela nu-i vapor, spunea el pri­vind lung într-acolo. Acela-i pămân­tul…”

Usturoiul şi răul de mare

(Dumitru Boghean din Dysart)

„Când am ajuns la mijlocul apei, vaporul acela, blestematul, tare um­bla într-o parte şi alta… Mi-a fost tare rău. Mama mă ţinea cu palma de frunte. Aveam febră. Vărsam. Îmi era frig. Mama îl blestema pe tata, că de ce-i trebuise lui America… Aveam cu noi câteva funii de usturoi. Aşa ne scrisese soră-mea, Chilina, care tre­cuse apa pe vapor, să luăm usturoi, să nu ne îmbolnăvim. Tata, înfricoşat şi el din cauza furtunii, s-a trântit pe o saltea cu faţa în jos şi nu mai ştiu ce-a făcut… Soru-mea, Chilina, mi-a spus că atunci când a trecut ea peste ocean a fost şi mai rău. Mirosea urât, vitele din cală mugeau şi nu puteai dormi, iar uneori, zicea, bărbaţii în toată firea izbucneau în plâns…

Când am coborât în «States», la New York, au venit unii care voiau să ne fotografieze. Noi eram îmbrăcaţi ca acasă, în Suceviţa, cu cioareci, suman, cojocel, cheptar… Pe­sem­ne că acelora le-a plăcut cum arătam… Soru-mea, Chilina, zicea că aşa sunt americanii… se bucură din te miri ce…”.

Zece copii bolnavi

(Rada Cojocaru din Regina)

„Întâi, tata, Iamandi Adamache, s-a dus la «South America», împreună cu Neagu, fratele său. Nu le-a plăcut acolo, n-au găsit pământ. Au venit la Canada, au văzut că-şi pot face un rost şi s-au întors în ţară să-şi ia familiile.

Am fugit noaptea, în căruţă; era în mar­tie 1907, şi guvernul nu ne dădea voie să plecăm. Toţi copiii, zece, erau bolnaghi… Cristache şi Dumitru, şi Neagu, şi Marghi­oala, şi Radu, şi Vasile, şi Joiţa, şi Ştefan, şi Neculai, şi Gheorghe şi Muşat. Până în Germania, băiatul cel mic, Ştefan, s-a îm­bol­năvit de pojar… Când să ne urcăm pe vapor, mama a vrut să-l ascundă, dar agenţii l-au văzut. Au vrut s-o oprească numai pe dânsa, cu copilul, dar tata zice: «Dacă-i aşa, mister, rămânem cu toţii». Şase săptămâni am stat la «Imigrant Hall», în Hamburg! Pe Ştefan nu l-au putut salva, sărăcuţul… De-atunci mama a rămas cu o mare suferinţă, și pe vapor a bolit foarte tare. O scoteau matrozii cu pat cu tot, să mai ia puţin aer… Nici noi, ceilalţi, n-o duceam bine. Nu puteam mânca, nu puteam suporta mirosurile. În cattle boat-ul acela, (vaporul de vite), tata cumpăra nişte ciori, ei le ziceau găini, şi ne dădea să mân­căm. Dar cine se atingea de ele?”.

Amarul preţ al setei de pământ

(Tilly Lipan din Regina)

„Ne-am îmbarcat la Tulcea pe un vaporaş vechi, încărcat cu mărfuri. Am înaintat cu greu pe firul Dunării, mai ales în Austria, unde apa era mică, iar matrozii încercau cât e de adâncă, scufundând nişte prăjini, din loc în loc. Familia noastră era compusă din 7 persoane: tata, mama şi copiii: Neculai, Ma­ria, Ileana, Anica, Steliana. Sora mea, Ileana, avea doi ani. Ea plângea mai tot timpul. Pe vaporul cel mare n-a avut nicio clipă de linişte. Biata mama, nedormită, cădea uneori pe duşumele de oboseală. O ridicau matrozii şi-i aduceau ceai. Pe Ileana tare o durea burta, căpătase dizenterie. Pe vapor, niciun doctor, niciun medicament. Biata surioară n-a putut rezista; într-o dimineaţă am găsit-o moartă. Mămica noastră, ţin minte, a fost tare curajoasă. Nu ne-a dat voie să plângem, ca să nu-şi dea seama vecinii de moartea fetiţei. Nu voia să afle matrozii, se temea că aceia o vor arunca în valuri, la peşti. Or, dânsa se gândea la o înmormântare creştinească, într-un ci­mi­tir pe uscat. Din păcate, echipajul a aflat cu cinci zile înainte de a ajunge la Halifax şi căpitanul a or­do­nat ca Ileana noastră să fie azvârlită peste bord. În zadar s-au rugat tata şi mama, în zadar am plâns cu toţii; că­pitanul acela spunea că el nu este au­torizat să transporte morţi, existând riscul izbucnirii unei epidemii. Săr­ma­na! Ileana a fost preţul pe care l-am plătit pentru setea de pământ a tatii…”.

„Avanti, avanti!…”

(Reverendul Ion Oncescu din Regina)

„Am părăsit portul Constanţa cu destinaţia Grecia, în toamna anului 1910. Patru zile am stat în vânt şi ploa­ie, până a venit vaporul compa­niei «Florino Robadino» din Roma… Am ajuns în Grecia greu, tare greu… La Atena, am stat trei zile; m-am in­teresat de români şi abia am găsit adresa unui românaş care era plecat la băi. Cu vaporul următor am ajuns în Italia. Sicilia… Palermo… şi oraşul acela… Doamne, Doamne… I-am ui­tat numele… Era faţă în faţă cu Ve­zu­viul care fumega. Din Palermo m-am îmbarcat pe un transatlantic, cu desti­naţia New York. Timp de 19 zile, n-am văzut decât pâclă şi negură. Pe vaporul acela am învăţat italieneşte. Erau numai italieni amărâţi, cu neves­te şi copii. Ţipete, tropăituri, mizerie, mirosuri grele… ziceai că e iadul. Şi oriunde te uitai, numai negură şi nori fioroşi, purtători de furtună… În port la New York, controlul. N-aveam pa­şa­port. Ţineam în buzunar un bilet de identitate. Ofițerul acela de la vamă m-a auzit vorbind italieneşte şi m-a crezut italian. S-a uitat o clipă pe bile­tul meu şi a spus: «Avanti, avanti»! În ziua aceea, după ce am cheltuit un dolar pe un pachet de mâncare, am luat trenul spre Canada”.

Pe Calofira o dureau urechile

(Teodor Oancea din Lumsden)

„Am plecat pe ascuns, după mie­zul nopţii. Era în 1910. Cu noi mai erau trei familii din sat. Ne-am urcat pe un vapor mic, într-un port al Dunării… Nu ştiu… nu mai ştiu în care… Ştiu că am ajuns într-un port din Belgia şi că vaporul nostru pleca­se. Trebuia să aşteptăm încă zece zile, până la vaporul următor. Femeile, speriate de atâta străi­nătate, erau gata să se întoarcă în România. «Dați-i dra­cului cu Canada lor», spuneau; «hai­deţi înapoi, la căsuţele noastre!». Am dormit acolo, în corturi, pe paie. Era cald, era în luna mai. Cu mine erau Gavrilă, Tănase, Mariţa şi Ana. Vaporul care a sosit peste zece zile era încărcat cu vite şi cai din Germania. Până în Canada am făcut trei săptă­mâni. Nu ne-am îmbolnăvit. Numai pe Calofira lui Iacob, verişoara mea, o dureau ure­chile. Femeile, mai cu seamă, au trecut printr-o mare frică. Se legăna vaporul acela, de ziceai mamă, Doamne! Măi, murim!, strigau femeile înspăimântate. «De ce-am plecat noi de pe uscat, de la casele noastre?!». Câte unul mai murea; îl puneau într-un sicriu, îi atârnau greu­tăţi şi-l aruncau în apă… Ce ne-am mai bucurat când am zărit pământul!… Atâta era trist: că nu era pământul României.

(Epopeea continuă într-un număr viitor)