Povești din iernile de demult – Nuntă regală acum un veac

– Căsătoria Principelui moștenitor Ferdinand cu Maria, frumoasa nepoată a reginei Victoria a Angliei și a Țarului Alexandru al doilea al Rusiei, a unit România, prin monarhia de Hohenzollern, cu cele mai mari case regale ale Europei. „Opera” Regelui Carol I avea să dea țării nu doar stabilitatea internă, ci și protecția a trei dintre cele mai mari puteri ale lumii: Rusia, Anglia și Germania. Mica țară dintre Dunăre și Carpați își întărea prestigiul internațional dobândit prin obținerea inde­pen­denței în războiul din 1877 –

Logodna

Ferdinand cel frumos și timid

Carol I, primul re­ge al Ro­mâniei (1866-1914) n-a avut ur­mași, unica sa fiică, Mărioara, stin­gân­du-se la o vârstă fra­gedă.

În martie 1889, Suveranul își desem­na succe­sorul la Tron în persoana prințului Ferdi­nand de Ho­henzollern-Sigma­rin­­gen, un nepot de fra­te. O lu­nă mai târ­ziu, prințul moște­ni­tor se sta­bilea de­fi­ni­tiv în Ro­mânia, ca să-și desă­vâr­șeas­că educația de viitor monarh, sub în­drumarea și suprave­ghe­rea se­ve­rului său unchi. Obligațiile mili­tare și de pro­tocol pe care le im­punea rangul fă­ceau ca via­ța parti­cu­lară a prin­cipelui, în vârstă de 24 de ani, să nu fie de invidiat.

În anul 1891, la mijlocul lu­nii iu­nie, ziarele bucureștene făceau agi­tație pe tema unui pre­supus pro­iect de căsătorie a prințului Fer­dinand cu Elena Vă­cărescu, dom­nișoara de o­noa­­­re a reginei Elisabeta.

În afară de „Românul” și „Ade­­­vă­rul”, toate celelalte ga­ze­te se expri­mau vehement îm­potriva acestui pro­iect.

Într-adevăr, sub privirile în­gă­dui­toa­re ale romanțioasei Re­gine, idila se înfiripase. Tâ­năra dom­nișoară, pe lân­gă fap­tul că prove­nea din­tr-o ilustră fa­milie de boieri autoh­toni, se distingea prin cul­tură, educație și sen­sibilitate.

Regele Carol I, oarecum sur­prins de evenimente, deși avea pă­rerea sa fer­mă în aceas­tă pri­vință, se consultă cu prin­cipalii lideri po­li­tici. Absolut toți, în frunte cu pri­mul mi­nis­tru, ge­neralul Ioan Ema­noil Flo­­res­cu, s-au pro­nun­țat cate­goric împo­tri­va pro­iec­tu­lui. Re­plica șefului con­­servatorilor, fost și viitor prim-minis­tru, Lascăr Ca­tar­giu, a constituit sin­te­za dis­cu­țiilor: „A­ias­ta nu se poa­te, Ma­jes­­ta­te!”.

Nu persoana ca ata­re con­sti­tuia pricina re­fuzu­lui, ci prin­ci­piul care a stat la baza adu­cerii unui dom­ni­tor stră­in, după în­­lă­tu­rarea lui Cu­­za.

Prin intrarea în fami­lia regală a unui membru al nobilimii pă­mân­tene se crea posi­bi­litatea re­des­chi­derii com­petiției pentru Tron. La ea se puteau în­scrie – cu pretenții mai mult sau mai puțin jus­tificate – cel puțin câteva du­zini de familii boierești – cu im­pli­cații im­pre­vi­zi­bile pen­tru sta­bilitatea social-po­li­tică a țării.

În consecință, regele Ca­rol, după îndeplinirea de­mo­cra­tului act al con­sul­tării prin­­cipalilor sfet­nici, proce­dă conform firii sale auto­ritare. A doua zi, pe 18 iunie, prințul Ferdinand era expe­diat la Sig­ma­rin­gen. Câteva săp­tă­mâni mai târziu, re­gi­na Eli­sabeta, oblădui­toa­rea idilei (în­­soțită și de dom­ni­șoa­ra ei de onoare) pleca în Ita­­lia, „pen­tru căutarea să­nă­tății”…

Profitând de o afecțiune reu­matis­mală a reginei, Ca­rol I îi acorda, în urma rolu­lui ju­cat de ea în această ne­vi­no­vată istorioară, un exil mas­cat…

Suveranul trase apoi con­cluzia care se impunea: prin­țul moștenitor, acum în vâr­stă de 26 de ani, trebuia să se însoare neîntârziat, con­form ran­gu­lui și menirii sa­le. În lungul pe­riplu eu­ro­pean efectuat în acea vară pe la diferite Curți Regale și Prin­cia­re, re­gele Carol I a avut per­ma­nent în ve­dere și această ches­tiune.

Maria, o zână de 16 ani

La celălalt capăt al Con­ti­nentului, în bătrâna Anglie, ducesa Alexandra de Edinburg, fiica țarului Alexandru al II-lea și nora reginei Victoria, își fă­cea griji oarecum similare. Du­cesa era de părere că prin­țesele trebuie să se căsătorească de tinere. Când trec de douăzeci de ani încep să gândească prea mult, să aibă prea multe idei ale lor, ceea ce încurcă tot. Fiica ei cea mai mare, Maria, aflată la studii în Germania, trecuse de vârsta de 16 ani, așa că ducesa începuse să-și pună problema viitorului prim gi­nere.

Cum se întâmplă de cele mai multe ori, la înce­put a fost ha­zardul. Prima întâlnire a prin­țului moș­te­ni­tor al Româ­niei cu viitoarea lui soție va avea loc în vara anului 1891 la Wil­helm­höhe, lângă Cas­sel, un­de, într-un prea frumos cas­tel din seco­lul al XVII-lea, îm­pă­ra­tul Ger­maniei, Wil­helm al II-lea, primea oas­peți în timpul ma­ne­vre­lor mili­tare anua­le. Printre invi­tați se aflau și tânăra prin­țesă Ma­ria de Edin­burg, vară primară a Kai­ser-ului, și Prin­țul Ferdi­nand, care, la indi­cația rega­lu­lui său unchi, Ca­rol, în tim­pul scurtu­lui exil, își com­pleta cu­noș­tințele mili­tare.

Într-o seară, la un ban­chet oferit de Kaiser, cei doi tineri – absolut în­tâmplător – vor sta la masă unul lân­gă celă­lalt. Des­pre această pri­mă întâl­nire, viitoarea re­gi­nă Maria își amintea peste ani doar că: „Fer­dinand era un tânăr frumos și sfios, care în­cerca să-și as­cun­dă sfiala râzând me­reu. Și lui Ducky (sora ei mai mică – n.r.) și mie ne plăcu acest tânăr ne­în­fu­murat, care-și dăduse os­­te­neala să ne fie pe plac”.

La sfârșitul secolului trecut, peți­to­ria era o in­sti­tuție care-și dovedea utilitatea și în sferele mai eterate ale socie­tă­ții. În acest caz, ea a fost repre­zentată cu brio de prin­țesa Charlotta (Charly) de Saxa-Meiningen, sora mai mare a Kaiser-ului Wil­helm al II-lea. În casa ei din Berlin, ti­nerii se vor reîntâlni în toamna aceluiași an.

„La această încântă­toa­re verișoa­ră, ne duse mama potri­vit planurilor ei, pe care le făcu­seră îm­preună, căci am aflat cu mulți ani mai târ­ziu, că prin Charly in­trase ma­ma în legă­tură cu părinții și un­chiul so­țu­lui meu.”

Era exact săptămâna în care, la București, zia­rul „Tim­pul” lansa o știre bombă, potri­vit căreia prințul Fer­dinand, re­­nun­țând la drepturile sale de moștenitor, s-ar fi căsătorit în secret la Pa­ris cu Ele­na Văcă­res­cu. Știrea va fi dez­min­țită în zilele urmă­toare de cele­lalte ziare; va da o dez­min­țire însuși tatăl Ele­nei Văcărescu. To­tuși, el va fi revocat du­pă câteva zile, din postul de minis­tru al Ro­mâ­niei la Roma.

Plutea dragostea în văzduh

În primăvara viitoare, tine­rii Maria și Ferdinand se vor revedea la Mün­chen. De data as­ta, în­tâlnirea a fost ex­pres plă­nuită și sub­ordo­nată țelu­lui propus. Doar fiica du­cesei Alexandra, ca de obi­cei, nu știa ni­mic.

Ferdinand părăsise Bu­cu­reștiul pe 10 mai 1892, înso­țit de in­struc­­țiu­nile regelui Ca­rol I. Prin­țul moș­te­nitor avea re­ges­cul acord să cea­ră în că­­să­torie pe Maria, fiica ducelui Alfred de Edin­burg și de Sa­xa-Co­burg și a du­cesei Alexan­dra.

Mai întâi au fost ex­cursii, plim­bări cu trăsura, vizita­rea mu­zeelor, a ex­­po­zițiilor de ta­blo­uri și a tea­trelor. „Par­că plutea în văz­duh o tainică în­sufle­țire. Eram amân­­doi ti­neri, plu­tea dragostea în văz­duh, era primă­vară și pe fața mamei se citea o aș­tep­­tare fericită…”

Clipa mult așteptată veni în ziua de 21 mai, când „sfiosul principe” făcu cere­rea de rigoare.

„Cum a găsit el curajul să-mi facă propunerea de căsătorie e și azi, pen­tru mi­ne, un prilej de ui­mire. Am spus fără meșteșug «da», ca și când ar fi fost un cuvânt foar­te firesc de rostit. «Da», și cu acel «da» mi-am pecet­luit soar­ta.”

În aceeași seară, la Pots­dam, unde tinerii ajun­seseră în ajun, împăratul Wilhelm al II-lea a dat un mare ban­chet în palatul din Insula Păunilor, anunțând cu acest prilej lo­godna prin­țului moștenitor al Ro­mâ­niei cu prin­țesa Maria de Edin­­burg.

„Decor regal și militar, șam­­panie, urale, felicitări.” La acest banchet, tânăra logod­nică va face cunoștință pentru pri­­ma oară cu un român. Colo­ne­lul Constantin Coan­dă (viitor gene­ral și prim-ministru, tatăl savantului Henri Coandă), a­ghio­tantul princi­pe­lui Ferdi­nand, o asigura că „popo­rul ro­mân va primi pe palme pe viitoa­­rea lui regină”.

După logodnă, tinerii se vor re­tra­ge la Sigma­rin­gen, unde era aștep­tat și regele Carol, pen­­tru a-și da acor­dul formal la că­să­toria ce va urma. „Der On­kel” (unchiul) va sosi pe 31 mai.

În cadrul unei recepții mai pu­țin ofi­ciale, dar la care a par­ti­cipat și îm­pă­ratul Germaniei, re­gele Carol I, „ridi­­când pa­harul cu o privire plină de în­țeles, zise: «Vreau să beau pen­tru ziua voastră de miere»”. La atât considera acest împătimit mo­narh al datoriei, că se poate limi­ta pentru moș­tenitorii lui, tra­di­ționala lună de mie­re!

Bunica Victoria, măreața regină a Angliei, spune: Da!

Deși îi aștepta o întâlnire nu mai puțin impor­tantă, lo­god­nicii se des­part de regele Ro­mâniei cu un sen­ti­ment de ușurare. Ei trebuiau să ajun­gă la Windsor, în Anglia, pentru a solicita și acor­dul bă­trâ­nei regine Victo­ria. Nici o ne­poată nu se putea că­sători fără acordul ei expres. Acolo urma să ajun­gă și regele Carol, pentru a discuta cu ea chestiuni legate de iminenta căsă­torie, dintre care cea mai spi­noasă era cea religioasă. Prințesa Maria era pro­tes­tan­tă, prințul Ferdinand cato­lic, iar co­piii, con­­form unei con­diții pe care re­­gele Carol o pri­mise la urca­rea sa pe tron, tre­buiau bote­zați în religia or­to­doxă.

Între timp, re­gele Carol se de­plasă la Neu-Wied, pentru a-și vizita soția, pe re­gina Elisabeta, „încă bolnavă”… Apoi se îndreptă și el spre Lon­dra. Va tra­versa Cana­lul Mânecii cu un basti­ment al ma­rinei regale britanice, du­pă care își continuă călă­toria cu un tren special. În seara de 15 iunie 1892, în gara de la Londra, îl în­tâmpină prințul de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea, care-l va con­duce la reședința ce-i fusese rezervată la Buckin­gham Palace. Două zile mai târ­ziu, primul rege al româ­ni­lor va fi primit cu toată pom­pa de regina Vic­toria la Palatul Wind­sor, de lângă Lon­dra. În ca­drul unei impu­nătoare cere­monii, suve­rana Im­periului Bri­ta­­nic îi va conferi lui Carol „Or­dinul Jar­tierei”. „Este cea mai înaltă deco­rațiune din în­tre­gul uni­vers, care se dă într-un număr foarte restrâns, la ca­pete în­co­ronate și per­soane prea distin­se, de­co­rațiune ce se poar­tă dea­supra ge­nun­chiu­lui drept”, no­ta cu înfiorată mân­drie un gazetar al vremii.

Deși onorantă, pos­­tura l-a cam de­ranjat pe mili­tărosul nos­tru rege. Obișnuit să poar­te numai uni­formă și cizme, tre­bui să îmbra­ce la această cere­mo­nie costumul impus de tra­di­­ție: pantaloni bu­­fanți scurți, ciorapi de mătase… etc. De frică să nu ră­cească, regele își puse mai întâi cio­rapi de lână. Insolita constumație a un­chiu­lui l-a făcut pe Fer­dinand ca, uitând de timiditate, să se ve­selească din plin.

Dar veselia sa n-a ținut mult. În zilele următoare fu ne­voit să se des­prindă de lângă lo­­godnica sa și să-și în­soțească unchiul la Londra. Îm­pre­ună vi­zitară instituțiile mai însem­na­te: Mo­netăria, Do­curile, Ban­­­ca Angliei etc., ceea ce l-a de­ter­mi­nat pe nepot să re­mar­ce îm­buf­nat: „El nicio­dată n-a fost în­dră­gostit, așa că nu înțe­lege”.

La 22 iunie, re­ge­le Carol I împre­ună cu Ferdi­nand pără­sesc pământul An­gliei. Preli­mi­na­­riile că­să­toriei prin­țu­lui moș­tenitor al Tro­nu­lui Româ­niei erau în­cheiate.

În așteptarea nunții, tâ­năra prin­țesă Maria va ad­mira în dese rân­duri ia pe care i-o dă­ruise regele, încer­când să-și facă o imagine a acelui colț înde­părtat de lume nu­mit Ro­mâ­nia, care, nu peste mult timp, avea să devină și țara ei.

Pregătiri nupțiale

După ce au părăsit Londra, re­ge­le Carol îi mai în­gădui ne­po­tului moș­tenitor câteva zi­le de vacanță la Sig­maringen. La în­­ce­putul lunii iulie 1892, vor reveni împreună în Româ­nia. Su­ve­ra­nul lipsise 37 de zile, timp în care nici un membru al fa­miliei regale nu fusese pre­zent în țară.

Locul ales pentru desfă­șu­rarea ce­re­moniilor nupțiale a fost castelul din Sigmaringen al familiei de Hohen­zollern. Data cununiei fusese amâ­na­tă spre sfârșitul anului, după dorința expresă a reginei Angliei. Ne­potul fa­vorit al Victoriei, ducele de Cla­rence, pre­zumtiv moștenitor al Tronului, decedase la în­ceputul lunii ianuarie. Din acest mo­tiv, Regina Victoria impusese în­tre­gii sale familii un doliu de un an.

În răstimp, „pentru ca să se cu­noas­că mai bine”, viitorii soți se vor mai întâlni de câteva ori la Co­burg, Ro­­senau, Sigma­rin­gen. „Îndată ce Nan­do putu să scape de îndatoririle sale mili­tare și de altele de tot felul din țara sa, se întoarse gră­bit la lo­god­­nica lui.”

Darurile de nuntă veneau de pre­tutindeni, din Anglia, Ger­ma­nia, Ro­mânia. Erau tri­mise sau aduse de rude, prie­teni, cunoș­tințe sau chiar de persoane ne­cunoscute. Lista acestora – a fost dată publici­tă­ții – este im­pre­­sionantă. Co­mi­tetul „Doam­nelor Ro­mâ­ne”, sub președinția d-nei Elena Ca­­tar­giu, soția primului mi­nis­tru, a or­ga­nizat colecta unei sume de bani. Ea urma să fie folosită pentru achizi­ționarea unei dia­deme cu briliante pe care s-o ofere miresei în ziua cunu­niei. Bine sfă­tuită, tânăra prin­țesă mul­țumi printr-o scri­soare pentru dovada de sim­patie ce i se arăta, dar ruga Co­mitetul ca „fon­dul ce se va strânge să fie donat unei instituții de bine­fa­cere, adaptată trebuin­țelor mo­men­tu­lui. Ar fi cel mai frumos suve­nir ce mi s-ar pu­tea oferi”.

Ducesa Alexandra îm­păr­tă­șea gri­jile pe care și le face orice ma­mă în ase­menea ocazii. „Ma­ma îmi făcuse un tru­­sou mi­nunat, un tru­sou de prin­­țesă, po­tri­vit cu vre­murile acelea de belșug și risipă”.

În luna octombrie, două ani­ver­sări au constituit pentru regele Carol un bun prilej de a re­veni la Sig­marin­gen. Mama sa, principesa Josefina, împli­nea 70 de ani, iar viitoarea ne­poată, Maria, 17. Momen­tele au fost mar­cate prin reuniuni intime și sobre. În me­mo­riile ei, regina Maria (prințesa engle­zoaică nu agreea deloc spiritul milităros german) nici nu le pomenește mă­car.

Dar regele României nu fă­cea de­plasări lungi numai pen­tru astfel de evenimente. Cu meticu­lo­zitatea care l-a carac­te­rizat, e mai mult ca si­gur că a fo­losit ocazia pentru a se în­griji per­sonal de princi­palele ches­­tiuni legate de că­să­toria succe­sorilor la Tron. Principalul său partener de dis­cuție a fost om­ni­prezenta du­ce­să Ale­xan­dra de Edin­burg, mama Mariei. Soțul ei, ducele Al­­fred, a fost de la început mai re­zer­vat cu pro­iec­tul de căsă­torie al fiicei sale dintâi.

„Copilaș drăguț”

Protocolul cerea ca logod­nicii, înainte de căsă­torie, să facă vizite la rudele apropiate și de rang înalt care, din varii motive, nu puteau par­ticipa la cere­monie. La sfârșitul lunii no­iem­­brie, ei soseau la Wind­sor, pentru a primi înalta binecuvântare a re­gi­nei Vic­to­ria. Bătrâna Su­ve­ra­nă, con­trar firii sale și proto­co­lului, își îngădui cu această oca­zie chiar efuziuni sen­timentale, îmbră­ți­șându-i și săru­tându-i vârtos pe tineri. Ne­poata pri­mea ca da­ruri de nuntă cercei și pan­dantive de smaral­de și diaman­te, un șal indian, mul­țime de dan­tele și stofe sco­ție­ne și ir­landeze. Pen­­­tru prințul Fer­di­nand, atenția regală s-a ma­te­rializat prin „Or­di­nul Băii”, al doilea ca im­por­tanță după cel al „Jar­tie­rei”.

O altă mare ab­sen­tă va fi regina Elisa­be­ta a României. În programul prenupțial, ca ultim punct, fi­gura o vizită la New-Wied, „un­de Regina greu lovită și nici­decum îm­pă­cată cu soar­ta, pe­trecu doi ani, s-ar zice de sur­ghiun”. Maria își va aminti de această primă întâl­nire ca de „un tablou ciu­dat”. Regina „sta toată ziua în pat și picta, picta fără a se odihni. Uneori era plimbată într-un jeț cu ro­tile”. Dar deși mireasa pe care ne­potul ei ur­­ma s-o ia de soție nu fusese cea alea­­­să de ea, regina o va primi afec­tuos. „Mă strân­se în brațe și-mi spu­se: «Co­pilaș dră­guț»”.

Darul reginei Elisabeta pen­tru noua nepoată va fi pe mă­sura firii sale artistice: o car­te de rugăciuni scri­­să și desenată de mâna ei, ale că­rei co­perți erau împo­dobite cu pietre pre­țioase.

„Când sosi cea­sul plecării, mă ru­gă să vin singură în ca­me­ra ei. Îmi vorbi despre Ro­mâ­nia, des­pre îndato­ri­rile ce mă așteptau aco­lo. Îmi vorbi de Nando și-mi spuse cum încer­case să-i facă fe­ricirea, dar nu pomeni despre drama care des­păr­țise, pen­tru un timp, calea ei de a lui.”

Iarnă grea

În aceeași zi, 22 decembrie, la Bu­curești bine­cu­vântarea re­gală era dată oficial. Se publica de­cretul prin care M.S. Regele Carol I al Ro­mâ­niei consimte la proiectul de că­să­­torie al A.S.R. Prin­cipele Ferdi­nand cu A.S. Principesa Maria de Edin­burg.

Serbările puteau începe… dar toa­te drumurile care du­ceau la Sig­maringen erau înză­pezite. O cum­plită iarnă se aș­ter­nuse peste Con­tinent și, la un mo­ment, însăși data fixată pentru desfășurarea ceremo­niilor a stat sub semnul incerti­tu­­dinii.

Regele Carol, deși își pro­gra­­ma­se plecarea din București în după-amiaza zilei de Cră­ciun, a fost ne­voit s-o amâne pentru a doua zi. În acest timp, mii de oa­meni au lu­crat la deszăpezirea liniei ferate Bu­curești – Vîrcio­rova.

Suita cu care Regele Ro­mâ­niei a pornit către Sigmaringen a fost im­punătoare: șeful Par­tidului Conser­va­tor, Lascăr Ca­targiu (prim-minis­tru) și al ce­lui Liberal – Dimitrie Sturdza; apoi președinții ce­lor două Ca­mere, mi­niștrii de exter­ne și de răz­boi, ge­ne­rali etc.

Principalele per­sonaje ale mo­men­tu­lui, reunite la Sig­ma­ringen în 26 de­cembrie, au fost găz­duite în palate di­fe­rite, neîn­găduindu-se ca mireasa și mi­rele să lo­cuiască înainte de nun­tă sub același acope­riș.

O nuntă de o simplitate regală

29 decembrie/ 10 ianuarie 1893. „Sig­maringen, priete­no­sul orășel, ghemuit ca un cârd de gâște grăsulii la umbra bătrânului castel”, era îm­po­dobit de sărbătoare. La revăr­sa­tul zorilor salve de tun ves­tesc începutul ceremoniilor.

Între orele 10 și 11, Altețele Lor Re­gele Fer­dinand și Maria primesc nu­meroase delegații ale orașului și ale principatului Ho­henzollern, veni­te să pre­zin­te felicitări și să ofere da­ruri.

Concomitent desfășurării aces­­tui mo­ment, la toate bise­ri­cile din Româ­nia se oficiază sluj­be pentru căsătoria prințu­lui moș­tenitor. La Te Deum-ul de la Mitropolie iau parte mi­niș­tri, înal­te oficialități și mem­brii Corpului Di­plo­ma­tic.

După dejunul luat în fa­mi­lie, mi­rii „au trebuit să se su­pu­nă unei în­treite ce­re­monii: ci­vi­le, catolice și pro­testante”. Cu­nu­nia ci­vilă a fost scur­­tă și inti­mă. Actul a fost semnat de re­ge­le Ca­rol I, ca șef al Casei Re­gale, și de către părinții tine­rilor soți. Martor a fost primul mi­nistru român, Lascăr Ca­tar­giu.

Apoi, în Salonul Albastru s-a for­mat cortegiul nup­țial, ordi­nea fiind stabilită după criterii foarte stricte. În frun­te – se pu­tea altfel! – împă­ra­tul Wilhelm, la braț cu ducesa Ale­xan­dra de Edin­burg; îi urmă regele Ca­rol, cu mama sa, Jose­fina; apoi du­cele de Edinburg cu fiica lui, Maria, mi­­reasa, și prin­cipele Ferdi­nand, la braț cu prințesa Antonia, mama sa… Cor­te­giul stră­bă­tu apoi coridoarele „lungi și încâlcite” pentru a ajunge la bise­rica ca­tolică, aflată în incinta caste­lului.

Deși în memoriile reginei Ma­­ria amănunte sem­nificative legate de acest eveniment nu-și găsesc loc, cele privitoare la pro­pria-i toaletă abundă.

„Rochia mea de nuntă era de o mă­tase albă, groasă, fără lus­tru, cu mâneci um­flate, bi­ne­înțeles și cu foile în formă de clo­pot, prelungite într-o trenă. Nu-mi plăceau voalurile de dan­telă. Așadar, cu toate că în fa­milie erau atâtea dantele de preț, purtai un voal de tul, prins într-o diademă de dia­man­te, în care sta încolăcită, ca într-un cuib, o coroniță de flori de por­tocal… Fui împodobită după gus­tul ma­mei și-mi purtai apă­sătoarele gă­teli cât putui mai bine.”

Ferdinand era îmbrăcat în unifor­mă de maior al armatei ro­­mâne, mare ți­nută, iar pe piept alături de „Or­di­nul Băii”, îi strălucea „Marele Ordin al Vulturului Negru”, con­ferit în ajun de împăratul Germaniei.

Cununia catolică a fost „lun­gă și so­lemnă”. Dar slujba pentru cea pro­tes­tantă, care a urmat și care s-a des­fășurat într-unul din marile sa­loane ale cas­telului, a impre­sionat-o mai mult pe mi­reasă: „Sim­ții o înduioșare plă­cută, vă­zând că mâinile noastre sunt uni­te de un cleric al ma­rinei” (regale brita­nice – n.r.). La sfâr­șitul ei, pastorul an­gli­can a redactat un proces-verbal de încheiere a căsătoriei, spre a fi apoi pre­zentat Reginei Victo­ria, după care, conform tradiției fa­miliei regale, urma să fie depus în bise­rica Sf. George de la Windsor.

La banchetul de gală dat în onoa­rea „Auguștilor Căsătoriți” s-au aran­jat 140 de tacâmuri: 30 în Sa­lonul Al­bastru, pentru miri și invitați de rang regal, și 110 în Sala Străbunilor, pen­tru suite și trimișii extraordinari.

România – aliată cu trei imperii

În Salonul Albastru, toastu­rile n-au mai conte­nit. Seria a fost deschi­să de mire. L-a ur­mat reges­cul unchi, care a su­bli­niat în primul rând im­por­­tanța poli­tică a momentului. „Cu inima plină de veselie sa­lut unirea ce s-a săvârșit și s-a sfințit ca o asigu­rare pentru viito­rul Româ­niei. Țara Mea pri­­vește cu mân­drie această strân­să le­gă­tură a Tinerei Di­nas­tii cu puter­nice Case Dom­nitoare și cu mari im­perii.”

După banchetul care a du­rat pa­tru ore, invitații s-au reu­nit în marea sală a castelului, unde tinerii căs­ătoriți le-au mulțumit pentru par­tici­parea la acest în­semnat eveniment. Cu două ore înainte de miezul nopții, prin­cipii Ferdinand și Maria de Ro­mânia se îndreptau către unicul cas­tel de vâ­nătoare de la Kra­chenweiss, reședința lor pentru cele câ­teva „zile de miere” ce li s-au acordat.

La nunta moș­te­nito­rilor Tro­nului Ro­mâniei n-a fost pre­zentă nici o or­chestră care să-i desfete pe oaspeți și să-i în­demne la vals.

Mai erau câteva zile până când, la Curtea Angliei, avea să se împlineas­că anul de doliu.

Din rațiuni organiza­torice și de protocol, Cunu­nia nu a mai putut fi amânată. Dar, în fondul ei, dorința reginei Victo­ria fu­sese respectată. Din acest motiv n-a fost o nuntă „ca-n po­vești”, ci una de o simplitate re­gală.

Ia-ți mireasă ziua bună!

În ultima zi a anului 1892 (stil vechi), principii de Hohen­zollern, părinții lui Ferdinand, au orga­nizat un mare bal cu 400 de invitați. Rigorile doliu­lui impus de regina Victoria înceta­seră. Regina Maria, în memo­riile ei, nu-și va mai aminti ni­mic în legă­tură cu acest bal. Dar un cronicar mon­den va fixa mo­mentul: „Prin­ci­pesa Maria a dan­țat cu multă plă­cere, dis­tin­gând mai ales pe invitații ro­mâni”.

N-a fost să fie o lună de mie­re, dar totuși, până la urmă, pe­re­chii prin­ciare i s-a îngăduit un sejur de aproa­pe două săptă­mâni la Coburg.

Pe 19 ianuarie 1893, a venit și „clipa dure­roa­sei des­păr­­­țiri”, clipă de ne­uitat pen­tru prin­țesa co­pilă. Sen­­­ti­mentul dezră­dă­ci­nă­rii în­cer­cat a­tunci se va păstra viu până la anii de­plinei matu­rități. „Cli­pa din ur­mă, când porni tre­nul nostru din gară, de la Coburg, a fost pen­­tru mine o du­rere aproape mai mare decât o pu­team răb­da. Mi se părea că mi se sfâ­șie inima, și numai obiceiul înră­dă­­cin­at la noi, de a ne înă­buși sim­țirile, îmi dădu puterea să nu-mi strig cu glas tare jalea.”

Întâlnire cu împăratul Austriei

A doua zi la prânz vor face un popas la Viena. După numai două ore sosi la hotelul unde fuseseră găzduiți însuși Franz-Joseph I, împăratul Aus­triei și rege al Ungariei. Același repor­ter de acum un veac consemna cu res­pectuoasă admirație: „La hotel, Împă­ratul fu întâmpinat în capul scărei de A.S.R. Prin­cipele României, încon­ju­rat de suita Sa, iar de aici fu condus în apartamentele Altețelor Lor Re­gale, unde Principesa Maria în­so­țită de Doamnele de onoare Îl întâmpinară în primul salon. După o întreținere de aproape jumătate de oră, în modul cel mai afabil, Împăratul Îi părăsi, exprimându-Le bucuria ce sim­țea că a avut această întâie oca­zie de a face cunoștința princi­pesei Maria”.

Împăratul folosi „ocazia” și pentru a-i invita pe principii Moș­tenitori la dineul organizat în cinstea lor la Hofburg.

„La banchetul oferit de îm­părat, masa era aco­perită pe de-a-ntregul cu flori minunate și cu splen­dide servicii de aur; mân­carăm în prețioase farfu­rii de vechi porțelan; muzica (or­ches­­tra Operei Imperiale n.r.) era cât se poate de bună și lumina (electrică n.r.) revăr­sa­tă din belșug peste tot.”

După dineu toți participan­ții au fost invitați la un spec­tacol de gală la Opera Impe­rială. În loja rezervată principilor Ro­mâ­niei a luat loc și împă­ratul Franz-Joseph.

Primirea strălucită la Viena era pentru re­gele Carol I o do­vadă în plus că, din punct de vedere politic – singu­rul care-l interesa de fapt –, alegerea fă­cută pentru nepotul său a fost ex­celentă.

Venirea în România

În ziua următoare, prinții și suita lor vor conti­nua drumul spre țară. În ziua de 23 ia­nua­rie/ 5 februarie 1893, ora 8.30, viitoarea regină Maria pă­șea pentru prima oară pe pămân­tul româ­nesc. Gara din Pre­deal, ca și următoa­rele de pe tra­seu, erau împodobite cu ghir­­lande de brad și steaguri tri­co­lore. Ofi­cia­­litățile locale, civile și mili­ta­re urează urma­șilor la Tron „bun venit” și „viață îndelun­ga­tă”, în ura­lele slobozite din mii de piepturi. Era ca o prefațare a primirii lor în Ca­pi­tală. Vagonul prin­ciar se umpluse deja cu bu­chete de flori. Urmă­toa­rea opri­re va fi la Sinaia. Aceeași ambi­anță, ace­lași ceremonial, după care tre­nul se îndreaptă spre Bu­cu­rești.

Încă din zorii zilei în capi­tala Ro­mâniei domnea o ani­ma­ție neobiș­nuită.

Nicolae D. Popescu, un neo­bosit jurnalist în epo­că, astăzi uitat, va face o descriere amă­nunțită a eveni­men­tului. Pen­tru pitorescul ei, re­dăm un mic frag­ment.

„Deși era un ger de tros­neau lem­nele și pietrele (-24°C, n.r.) totuși gru­pe com­pacte de lume în­veșmântate în haine de săr­bă­toare ieșeau pe stra­de pen­tru a-și găsi un loc bun în privit. Ne­numărate echipe de lucrători exe­cu­tau în grabă ul­timele lucrări de în­fru­­mu­sețare, atâr­nau ghir­lande de flori și co­roanele de ver­dea­ță sau ridi­cau sche­lele sau aș­ter­neau pe jos nisip proaspăt. Într-acest timp, ma­rile le­giuni ale cască gu­rilor (sic) aler­gau de colo până acolo cam iuți­șor, căci gerul nu le per­mitea să mear­gă încet și sgâiau ochii și priveau și inspectau toate pre­parativele și toate frumu­sețele ce se desfășurau cu pro­fesiune înaintea ochilor.

Chiar și sexul frumos fu bine re­pre­zentat, pot zice egal, dacă nu co­vâr­șitor într-această mișu­nă de curioși. Pe la un­spre­zece ore începură să se des­chidă ferestrele etagelor su­pe­rioare și să se gar­ni­sească de mii de re­prezentante ale sexu­lui frumos în­veșmântate în haine ele­gante și într-arma­te cu fru­moase bu­chete”.

La ora 13.10 salvele de tun ves­teau intrarea trenului prin­ciar în Gara de Nord.

Prima coboară princi­pesa Ma­ria, stăpânită de sentimente contradic­torii: „Atât de mare mi-era groa­za în fața clipei ce m-aș­tepta, încât necon­tenit mă rugam la Dumnezeu să nu ajungă trenul la destina­ție”.

La scara vago­nului, re­gele Carol îi oferă brațul.

Pătruns de so­lemnitatea mo­men­­tului, însuși im­pene­tra­bi­lul monarh dă semne de emo­ție. Du­pă ce coborî pe peron și prin­țul Ferdi­nand, pri­marul Capita­lei, Gh. Triandafil, le ieși în în­tâmpinare cu o minunată tavă special comandată. Le oferi pâi­ne și sare, apoi ținu un scurt discurs, ne­au­zit de nimeni căci trupa striga din răs­puteri „Tră­iască”.

În salonul gă­rii, unde se aflau ofi­cia­li­tățile, re­pre­zen­tan­ții Cor­pului di­plo­matic, generali și „un număr oare­care de țărani și țărance foarte frumos îm­bră­cate în costume națio­nale”, prin­­țesei i-au fost oferite nu mai pu­țin de 150 de buche­te de flori. Multe din­tre acestea fuseseră comandate la Nisa și aduse în di­mi­neața zilei res­pec­tive.

Caleașca albastră

După prezentarea unui ma­re nu­măr de no­tabi­lități, prin­țesa Maria în­so­țită de rege urcă într-o superbă ca­leaș­că al­bas­tră construită spe­cial pen­tru aceas­tă solemni­ta­te. S-a for­mat apoi un im­pu­nător cortegiu de tră­suri care porni spre Mitropolie. Întreg tra­seul Calea Griviței – Calea Victoriei – str. Carol – str. Bibescu-Vodă, era străjuit de o imen­să mulți­me de locui­tori venită să în­tâm­pine și să aclame fa­milia moș­te­­ni­toare a Tro­nu­lui. O ase­menea aglo­merare în stradă a bucureștenilor nu se mai po­me­nise din octombrie 1878, când oștile biruitoare în războ­iul pen­tru Independență erau primite în triumf…

Ploaie de flori în ianuarie

Cortegiul înainta la pas în ura­lele mulțimii și în sunetele clo­potelor tra­se la toate biseri­cile din oraș. În prin­cipalele intersecții fuseseră im­pro­vi­zate arcuri de triumf îm­podobite cu flori ar­tificiale, steaguri tri­colore și britanice. De la ferestre curgeau pe­tale de flori și se dădea drumul la po­rumbei albi având înnodate în jurul gâ­tului panglici tri­co­lore.

Plină de curio­zi­tate, prințesa pri­vea „din cutia de cristal, o lume nouă care avea să fie și a ei”.

Regele Carol ho­tă­râse ca primul po­pas bucureș­tean al Moștenitorilor să se facă în fața altarului mitropo­litan – sim­bol al credinței orto­do­xe a po­porului său. După Te-Deum-ul oficiat de cei doi mitropoliți ai țării, primul ministru La­scăr Catargiu citi, în numele Su­veranului, actul co­me­morativ ce con­sfințea… „în anul mân­tuirii 1893, cununia prea iubi­tului Meu Ne­pot A.S.R. Princi­pele Ferdi­nand, moș­teni­torul Meu la Coroana Ro­mâ­niei, cu A.S.R. Prin­cipesa Maria de Ma­rea Britanie și Irlanda”. Actul a fost depus apoi la Ar­hivele Sta­tului.

După împlinirea ce­remonia­lu­lui, cortegiul face cale întoar­să până la Palatul Regal din Calea Victoriei. Aici, în întâm­pi­na­rea Mariei stau înși­ruite pe două rânduri „școlărițe îmbră­cate în alb, cântând imnuri de bună venire și presărând flori… era o prea fru­moasă priveliște”. Nu la fel de în­cântată va fi prin­țesa, ceva mai târ­ziu, când intră în apartamentul ce-i fusese des­tinat. „Era întocmit cu lipsa de gust germanică, în forma ei cea mai izbitoare, când își pune min­tea să fie greoaie și cum­­plită.”

Seara, în fața Palatului, avu loc o defilare și retra­gere cu tor­țe.

Conform rela­tărilor din jur­na­le, „în acea zi de nemaivăzută aglo­me­rare, nu se întâmplă nici un accident și nici un incident. Românii sunt foar­te cu­minți, mai cu sea­mă în aseme­nea oca­ziuni so­lemne…”.

R.M. ALEXANDRESCU

Fotografii: Arhiva Academiei Române