Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MARIUS OPREA (Scriitor și arheolog): „2020 a fost anul în care l-am cunoscut mai bine pe Dumnezeu”

„Cu fiecare clipă care trece/ Se cască sărbătoare-n jurul tău”

– Faci parte dintre oamenii care prin meseria lor „citesc în pământ”. Numele tău a devenit cu­noscut în urma „cruciadei” pe care ai pornit-o, pentru a găsi urmele pierdute ale martirilor din închisorile comuniste. Cu o experiență de viață așa de puternică, mereu în vecinătatea morții, cum te raportezi la provocările pandemiei cu care ne con­fruntăm?

Foto: Agerpres – 2

– Pentru umanitate, anul 2020 a devenit anul pan­demiei, anul în care toate spaimele noastre vechi, ascunse și uitate în unghere ale minții în care instinctul supraviețuirii ne împiedică să pătrundem, au reînviat. În primul rând, frica fără un obiect anu­me. În genere, față de o zi de mâine marcată de incertitudine: mă voi îmbolnăvi, sau nu, se va în­tâmpla ceva mai rău decât azi, orașul meu se va închide și mă va prinde înăuntru, ca în­tr-o capcană de șoareci, din care nu mai e ieșire. Ne­încrederea – în semeni, în autorități, în tine însuți și în capaci­tățile tale de a supraviețui, neschimbat, așa cum te știi de o viață întreagă, într-o lume și într-o zi în care schimbarea în rău se adân­cește cu fiecare clipă care trece. Ei bine, în acest an 2020 de la nașterea Mân­tuitorului, simt că eu am trăit altfel: în minte cu un vers al pri­e­tenului meu, răposat prea devre­me, An­drei Bodiu: „Cu fiecare clipă care trece/ Se cască sărbă­toare-n jurul tău”. Totul a început cu o pro­vocare: mi-am pierdut serviciul. În schimb, am ajuns să-l cunosc mai bine pe Dumnezeu.

Să nu minți și să nu furi

– Serviciul tău nu era oarecare. Ani de zile ai coordonat cu o dăruire exemplară, campania de investigare a crimelor comunismului. Ce s-a în­tâmplat?

Locul groazei pentru deținuții politici

– Prima ordonanță a guvernului din 2020 a privit detașările de la privat la stat, care au fost sis­tate în totalitate: o măsură justă, dată fiind can­titatea mare de sinecuriști care încărcau, pe salarii mari, bugetul României. Nu era, însă, situația tuturor. Eu câști­gam, la „Institutul de Investigare a Crimelor Comu­nismului”, pentru munca mea de coordonare a des­coperirii mormintelor fără cruce ale victimelor aces­tor crime, puțin peste 3.600 de lei, având 30 de ani vechime și doctorat. Evident că nu făceam acest lu­cru pentru bani, dar salariul m-a ajutat, vreme de șapte ani, să trec cu decență de la o lună la alta. În toți acești ani am fost „de­tașat” pe post (în institutul pe care eu îl creasem și pe care l-am condus din 2005). Postul n-a fost scos niciodată la concurs. Și uite așa, nici până la 56 de ani, câți am, nu am avut niciodată bani să-mi cumpăr o locuință a mea. Am fost veșnic chiriaș, până la căsătorie.

– Marius, ce te ține pe tine puternic? Ești brașovean. Să fie la mijloc dârzenia ardelenilor?

– De la vârsta de patru ani sunt de fapt bra­șo­vean. M-am născut în Târgoviște, părinții mei fiind dintr-un sat, Dragodănești, de la 30 de kilo­metri spre Câmpulung (tata a devenit ofițer arti­lerist, iar mama a fost muncitoare textilistă, a pus toată viața ciucuri la căciuli…). Dârzenia mi se trage din altceva. Mama m-a învățat, copil fiind, două lecții importante. Aveam cinci sau șase ani când, într-o seară, am venit acasă murdar, dar fericit: mă strecurasem pe sub gardul unui șantier de la cons­trucția unui bloc din apropiere și șter­pelisem câțiva pumni de cuie. Am fost lăsat, fără o vorbă, să-mi inventariez mândru prada, după care mama m-a trimis să mă spăl. A intrat tăcută peste mine la duș și mi-a tras vreo două, cu o plasă de nailon peste spatele ud, fără să spună vreo vorbă. Întâmplarea mi-a rămas întipărită în mintea mea de copil. Apoi, la scurtă vreme, jucându-mă cu alți copii de vârsta mea în holul blocului, s-a întâmplat să sparg din greșeală un geam de la in­trare – am luat-o cu toții la fugă, în zgomotul zăngănitului asurzitor. Dar, la scurtă vreme, m-am oprit și am început să fug în sens invers, spre bloc, țipând în gura mare că eu am spart geamul – locatarii se adu­naseră în scara blocului și, în loc să primesc bătaie (cum au primit prietenii mei, care fugiseră), toți mi-au dat bom­boane și mângâieri, pentru că-mi recunoscusem fapta. În acea seară, mama mi-a re­zumat cele două lecții pe care le-am urmat mai apoi în viață: să nu minți și să nu furi.

– Pandemie și șomaj. Din ce trăiești?

– În ianuarie, mă aflam „pe drumuri”. Nu m-am agitat prea mult. Mă gândeam doar unde să așez „zestrea” mea de la Institutul de Inves­tigare a Crimelor Co­mu­nismului: lăzi în­tregi cu obiecte, de la icoana pe sticlă care i-a aparținut unui par­tizan din Bistra Apu­senilor, până la că­ma­șa însângerată, de la o an­chetă a Securității, pe care mi-a lăsat-o ca moș­tenire dizidentul Va­sile Pa­raschiv, și multe alte asemenea, primite de la urmași sau găsite de-a dreptul asupra ce­lor pe care-i dezgro­pa­sem. Am pri­mit, la câ­teva zile, un telefon de la Adrian Sîrbu, pe care personal nu-l cu­nos­cusem, care mi-a propus o cola­bo­rare la Mediafax, care mi-a re­zolvat, ca prin minu­ne, mare par­te din răs­punsul la în­trebarea din ce voi trăi. Acum, colabo­ra­rea reluată la „Formu­la AS”, la pro­pu­nerea Sânzianei Pop, răs­pun­­de, prac­tic, la în­trea­ga între­bare: tră­iesc din scris.

Joia Neagră din Săptămâna Patimilor

– Ai reușit să faci pace cu ceea ce s-a în­tâm­plat?

La Periprava, în căutarea morților

– Provocările au continuat. Într-o răbufnire pe care n-am înțeles-o, Alexandra Toader, noua președintă a IICCMER, m-a somat să-mi evacuez biroul. Izbucnise deja pandemia Covid 19, dublată de ieșirea la suprafață a unui val de ură, uneori irațională, care a împărțit oamenii, de la începutul anului încoace, pe două maluri de apă: cei cărora Dumnezeu le orânduiește pașii și cei cărora nu le pasă decât, pur și simplu, de ei înșiși. Am fost somat și silit (contrar regulilor stării de urgență), să-mi evacuez biroul dintr-un sediu gol (angajații lucrau de acasă), în Joia Neagră, din Săptămâna Mare a Patimilor. Dar am primit iarăși, pentru a doua oară, cu ajutorul Proniei, o mână de ajutor: voluntarii de la Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu”, ultimul partizan anticomunist din România (pe care l-am cunoscut bine și de care am fost apro­piat), m-au ajutat, și astfel, în șase transporturi cu mașina ticsită, am reușit să evacuez micul meu muzeu și arhiva, pe care le-am depozitat la Fun­dație. Nu s-a pus problema nicio clipă ca acest patri­moniu, privind ororile securității comuniste, să intereseze cumva noua conducere a Institutului. Am lăsat în urmă un birou gol, amintiri și amără­ciune. Eram eva­cuat ca un infractor din locul pe care îl „cti­to­risem”.

– De-a lungul anilor, ai lucrat alături de un om și profesionist de excepție, arheologul Gheor­ghe Petrov. A avut o soartă mai bu­nă?

– În urma a ne­numărate șicane de la IICCMER, a fost silit să plece și Gheorghe Pe­trov, șeful echipei de arheologi pe ca­re eu îl aduse­sem la Institut, să coordoneze cerce­tările „în căutarea poporului pier­dut”, cum numesc eu investigațiile noastre speciale, un om alături de care am dez­gro­pat, vreme de 15 ani, din 2006 în­coace, victimele co­munismului. I s-a pus în vedere să se prezinte zil­nic „la birou”, fapt impo­sibil, pen­tru că el lo­cu­iește la Turda, un­de i se și sta­bi­li­se, prin con­tractul de muncă, „punctul de lucru”. Locul lui era pe teren, și nu la birou. Fără să aibă locuință în București și a­vând în între­ți­nere mama bol­navă, Petrov a fost silit să de­mi­sioneze și să se reîntoar­că la Mu­zeul Națio­nal de Istorie a Transil­vaniei. Pandemia răută­ții omenești, a egoismului și a trufiei, pe care le vedeam reflec­tate zilnic pe ecranul televi­zorului, lovea din nou. De astă dată, nu în mine, ci în victimele comunismului, care așteptau lumânarea pe care le-o aprin­deam întot­dea­una la că­pă­tâi, și morții aceia uitați păreau sortiți să nu mai aibă parte de rân­duiala crești­nească, după ca­re i-am simțit întodeauna tân­jind.

O sută de morminte fără cruce

– Vorbeai de apropierea de Dumnezeu. Este credința o con­­diție a muncii pe care o faci? Te confrunți permanent cu moar­tea…

Înger de la Periprava

– De când dezgropăm morții comunismului, m-am întors în sânul Bisericii. Atingerea repetată a osemintelor celor uciși, de-a drep­tul, sau morți în lagăre sau închi­sori, mi-a dat o altă percepție asupra lumii, pe care o privesc, adeseori, de la înălțimea suferinței lor, cu care empatizez cu toată puterea imaginației. Asta m-a și făcut să pă­trund în taina ultimei lor dorințe – aceea de a fi readuși în rânduiala creș­tină. M-am întors la Biserică, mai întâi pentru a aprinde, săptă­mâ­nal, o lumânare, la sfârșitul litur­ghiei, pentru ei, toți cei pe care i-am descoperit, în mai mult de o sută de morminte fără cruce, și a-i așeza astfel „în rânduială”. Apoi, pentru a mă așeza și eu, alături de ei, în aceeași rânduială, de a ține postu­rile și, îndrumat de duhov­nicul meu, de a mă spovedi și a mă îm­păr­tăși. Ceea ce nu mai făcu­sem din copilărie. Când am fost înlăturat de la Institut, părea că descoperirea mor­ți­lor din cimitirele fără cruci, răspândite de comunism pe tot teritoriul României, se va încheia și, în liniștea ru­ti­nei zilnice în care trăiam, aceasta devenise singura mea grijă.

– Privești cu mânie că­tre trecut?

– Nu. Am alte griji. Pro­nia mi-a întins mâ­na a treia oară. M-a su­nat de la Cluj Leontin Iu­has, fiul doamnei Doina Cor­nea, care mi-a făcut do­uă pro­puneri: să accept să devin vicepreședinte al Funda­ției, în curs de cons­tituire, care păstrează vie moște­nirea morală și spiri­tuală a mamei sale, și să accept să-mi fie sprijinite, prin intermediul aces­teia, săpă­turile arheologice „în căutarea poporului pierdut”. Ajutorul a venit mai repede decât cre­deam, prin intermediul „Fundației Doina Cornea”, de la Aso­cia­ția creștină „AD CARITATIS” din Bistrița, care s-a oferit să suporte integral costurile pentru conti­nua­rea cercetărilor noastre la Peri­pra­va și Târgu Ocna, unde desco­perisem zeci dintre martirii morți și îngropați fără cruce. Și ultimul lor cer, văzut de pe pământ.

Cu băiatul meu, Alexandru, la Periprava

Cu fiul său, spre Periprava

Când am primit vestea de la Leontin Iuhas, care mă anunța că pot să „sun adunarea” pentru echipa de arheologi, mă aflam nu departe de Mâ­năstirea Râmeți din Apuseni, unde fiul meu, Alexandru, pre­feră să-și petreacă vacanțele. El lo­cuiește în Germania de la patru ani, împreună cu mama lui, și acum are 15. La Râmeți se întâmplă să stăm în­tr-o cabană în care se refugia solitar, vară de vară, și mentorul meu, Constantin Ticu Du­mitrescu. Ca­bana e a doctorului Cristian Gruița din Teiuș și apar­­ținuse tatălui său, dr. Victor Gru­ița, coleg de celulă cu domnul Ticu Dumitrescu. M-a invitat la acea cabană, unde, tulburat, am găsit chiar și pal­tonul pe care Ticu Dumitrescu îl pur­tase în 1997, când am fost invitați îm­preună la Berlin, de către pastorul Joachim Gauck, să învățăm să „de­conspirăm Securitatea”…

Împreună cu băiatul meu, Ale­xan­dru, am plecat, apoi, străbătând țara, către Periprava, unde, în acest an, am găsit patru deținuți morți, în apropie­rea unui vechi izvor, acum as­tu­pat de nisipul arzător al Dobrogei. Apoi, du­pă întoarcerea lui în Ger­mania, eu și echipa de arheologi din care mai fac parte Paul Scrobotă, de la Muzeului de Istorie din Aiud, Ho­rațiu Groza, de la Muzeul de Istorie din Turda, și Gabriel Rustoiu, direc­torul Mu­zeului Unirii din Alba Iu­lia, am reluat săpăturile la Târgu Ocna, unde am desco­perit rămășițele altor deținuți care au pierit în această cum­plită închisoare. Am aprins lu­mânări, ca în fiecare an, în timpul slujbei săvârșite la că­pătâiul morților, printre care se numără și „Sfântul În­chi­sorilor”, Valeriu Gafen­cu. Și Pronia nu s-a oprit, în dărni­cia ei. După întoarcerea de la Târgu Ocna, am primit, cu două săptămâni în urmă, un colet voluminos de la „Mu­sei­kon” (Muzeul Icoanei din Alba Iulia), cu primul meu album de artă: „În că­utarea poporului pierdut al lui Marius Oprea”, un re­member al primei mele ex­poziții „de artă”, care cu­prinde un alt fel de icoa­ne, care oglindesc suferința martirilor comunis­mului: le-am făcut din cuie, din rămășițe de sicrie și din câte o cataramă sau bucățică de metal găsite prin mormintele lor. Morții și-au găsit și astfel, prin mine, unealta lor, pomenirea printre cei vii. Pentru că rugăciunile de pomenire e mai bine să fie în­soțite de fapte.

Coperta albumului

Unde mai are loc în viața mea pandemia Co­vid-19, în toate câte s-au petrecut într-un singur an? S-ar spune că nu o găsiți în mărturisirile mele, dar e numai o aparență. Virusul, deocamdată, pe mi­ne m-a ocolit, dar nu și pe mulți dintre apro­piații mei. Amenințător, mi-a umplut gândurile, zi de zi, dar și rugăciunile pentru semenii mei, și, mai ales, a dat conținut puterii mele de a-i fi re­cunoscător Pro­niei, prin ceea ce fac și voi face, din ce în ce mai apropiat de Dumnezeu. De acum înainte, inclusiv prin reluarea povestirilor despre pere­gri­nările mele prin această lume și prin această viață, pentru cititorii „Formulei AS”.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian